Între tăcere și eros

După un debut reușit cu două mini-romane autobiografice, Cristian Fulaș editează, anul acesta, un roman masiv, Ioșca. Acțiunea se petrece undeva prin Ardeal, într-un loc retras, departe de lume, unde timpul, pe alocuri, își arată, fugitiv, fața odioasă, amintindu-ne de dictatura comunistă. Personajul principal e un om simplu, pe nume Ioșca, de meserie, se pare, fierar. A luptat în cel de-al Doilea Război Mondial și timp de zece ani, a fost prizonier la ruși. Romanul redă viața retrasă a acestuia, în preajma celor câțiva amici: preotul, doctorul, maistrul Vasile și soția sa iubită, Ilona. În carte, există doar câteva dialoguri discrete, în rest, viața lor neînsemnată, chiar anostă, se întâmplă într-o imensă tăcere. Pe care autorul o întoarce pe toate fețele, încercând să ne demonstreze că acești oameni tac nu din lipsa dorinței de comunicare, ci fiindcă, prin schimbul intens de tăceri, comunică mai bine și mai profund, decât cu ajutorul cuvintelor. Un flux continuu de fraze lungi ce reflectă un demers ambiguu și, pe alocuri, poetic, încearcă să facă din tăcerea personajelor rațiunea lor de a fi și în străfundul unei atmosfere mitologice, în care pătrundem cu încetul, întrezărim spiritul bizar și resemnat al personajului. Prin dimensiunea atemporală, redată cu multă afecțiune de autor, încearcă să-l suspende pe protagonist deasupra unei realități derizorii și precare, făcând astfel posibilă supraviețuirea decentă și demnă a acestuia. Apogeul dorinței de a pătrunde dincolo de spațiu și timp, în mod paradoxal, sunt întruchipate și de câteva scene erotice, extrem de minuțios și pregnant redate. Se creează impresia că realitatea își pierde magia, reducându-se la un fapt frust ce te copleșește prin forța instinctivă. Ne întrebăm în ce măsură tabloul corespunde adevărului. Cred că erosul excesiv ne caracterizează mai puțin (sau aproape deloc). Relațiile intime, care ocupă, totuși, un loc important în existența noastră, se manifestă discret. În viața omului simplu, mai ales a țăranului, acestea, în general, sunt o taină, un tabu despre care nu se vorbește. În romanul lui Fulaș, totul e tăcere și doar erosul are voce. După cum se știe, la noi erosul se exteriorizează prin poezie, cântec și, generic vorbind, prin sensul cuvântului dor. Care înseamnă cu totul altceva, decât atracție instinctivă. Mai degrabă, exprimă nostalgia după realitatea primordială și sacră a iubirii ancestrale.
Pe la mijlocul romanului, autorul ne spune că personajul principal, cum, de altfel, o denotă și numele de Ioșca, este maghiar. Un maghiar român, desigur. Astfel, m-am liniștit. Erotismul pătimaș redatde Fulaș e, cumva, îndreptățit. Se știe că maghiarii (inclusiv cei autohtoni) îs mai emancipați, decât noi, românii, care suntem destul de conservatori și încă ne străduim să respectăm tradiția. Dar și credința catolică, cred, ne poate ajuta să găsim o explicatie la ceea ce pare cumva străin de spiritul autohton. Însa, la un moment dat, în acea lume a tăcerii și suspansului, se întâmplă un lucru neașteptat și neobișnuit, cum ar fi convertirea lui Ioșca la credința ortodoxă. Fapt ce se consumă discret și firesc, fără suspiciuni și obsesii de tot felul, ce, de obicei, apar în asemenea cazuri. După aceasta, erotismul se estompează și apare moartea. De fapt, e un freamăt tensionat al sufletului ce ne duce în fascinanta lume de apoi, și anume, în iad. Până la urmă, aceste scene par niște reflecții profunde și contradictorii ale vieții în oglinda destin lui uman.
Scrisă cu vervă, cartea e un poem nesfârșit (volumul are 400 de pagini) despre neantul ce sălășuiește între lucruri și oameni. Desigur, e întruchipată nu atât tăcerea în sine, cât anturajul, atmosfera și situațiile în care aceasta are loc, fiindcă ea se manifestă nu oriunde și nu oricum. Dragostea necondiționată pentru această formă misteriosă de comunicare îi oferă acesteia suficientă tandrețe și voluptate încât, la un moment dat, auzim inconfundabila voce a propriei identități. După cum, pe bună dreptate, afirmă Mircea Martin pe pagina a patra, e „o lume care ne amintește de Sadoveanu, de Ștefan Bănulescu, de Gabriel Garcia Marquiez, dar peste care plutește și suflul bine temperat al autorului nostru”. Și care este binevenit în literatura noastră.

Isac Olișcănescu