„Frigul ninge și pustiul plouă,
Degerată-mi este inima.”
Grigore Vieru
Când, cu sufletul țăndări, urmărești buletinele de știri, copleșit de neputință și disperare; când prigonirea inocenților te lasă fără cuvinte și simți prăbușindu-se Ideea de Bine, dar mai speri că lacrimile măicuțelor, ale copiilor taciturni din subsolurile bombardate, ale bătrânilor care, adunând într-o boccea toată viața lor, și-au luat lumea-n cap, să spargă norii… Mi-e sete de puncte de sprijin: doar ce este nesupus putreziciunii poate să inspire, pentru a continua să exiști… Or, Ucraina barbar invadată, de la Slatina și Biserica Albă de pe Tisa, Liovul polonez cu Biserica lui Vasile Lupu, Unievul unde Mitropolitul Dosoftei „mâncat-a pâine cu zgură/ și lacrimi în băutură”, Drogobycz, orășelul cu prăvălii de scorțișoară al lui Bruno Schulz, Odessa lui Isaac Babel, Ilf și Petrov, Cetatea Hotinului și codrul secular unde pădurărise Alexei Turea și Rosoșenii unde s-a născut Valeriu, Kievul lui Petru Movilă și Mihail Bulgakov, Cernăuți, orașul devenirii lui Mihai Eminescu, – e parte din geografia noastră sentimentală; la Cernăuți mergeam după carte românească mai în fiecare lună; la mormântul lui Aron Pumnul, în parfumul dăinuind veacuri al lăcrămioarelor învățăceilor, ne-am sărutat, la Universitatea maiestuoasă a Bucovinei ne-am scris tezele de licență: Dumitru Coval, pedagog înțelept, ne-a aranjat, cu prietenii săi de la facultatea de română și colegii jurnaliști de la Zorile Bucovinei, o deplasare pentru a studia în original, din presa vremii, publicistica lui Alecsandri și Dobrogeanu Gherea, deplasare ce a fost, de fapt, și unicul voiaj de nuntă. În vremi de restriște, punct de sprijin sunt cărțile, filmele, muzica, spectacolele de teatru, empatia semenilor.
Sunt mândră de colegii de la Teatrul Național Mihai Eminescu, de îndârjirea lor în a înmulți faptele bune: cine, dacă nu artiștii, să pună la loc lumea scoasă din țâțâni (din Hamlet citire)? TNME a donat toate înca- sările pentru spectacolul Dosarele Siberiei, jucat duminică, 6 martie, Fondului refugiaților din Ucraina. De la începutul războiului, autocarul teatrului e pus la dispoziția refugiaților, face zilnic tur-retur vama Palanca și Chișinău; artiștii ce nu sunt prinși în repetiții devin voluntari la Centrele de plasament. În cadrul campaniei RUGĂ PENTRU PACE, înainte de spectacolul CASA MARE de Ion Druță, s-a citit, la rampă, în sincronizare cu Radio România Cultural, un fragment din prefața cărții Ultimii martori a Svetlanei Ale- ksievici, Laureată a premiului Nobel.
La spectacolul jucat în beneficiul celor ce fug din calea războiului, sala arhiplină: adevărată litanie a jertfiților fără de vină, expresie concentrată a suferinței dar și a omeniei, Dosarele Siberiei (scenariu – Petru Hadârcă și Mariana Onceanu; regie – Petru Hadârcă) a zguduit, literalmente, în octombrie 2019, spectatorii, la Cernăuți și la Horbova, ținutul Herța. Cine să-și fi imaginat infernul actual? Sunt cu gândul la tinerii ce aplaudau atunci: câți dintre ei sunt sub arme, luptând cu cotropitorul cinic și fără scrupule? Pentru câți dintre etnicii din Bucovina acesta a fost ultimul spectacol românesc din viață?
Montarea multipremiată recompune calvarul trăit de basarabenii condamnați la inexistență, aducând la rampă 3 valuri de deportări – din 1941, 1949 și 1951, – alte „operațiuni speciale” având ca scop extermi- narea elitelor, anihilarea rezistenței, pervertirea valorilor spirituale, dezbinarea societății. Premiera s-a produs exact la 70 de ani din noaptea în care zeci de mii de moldoveni au fost strămutați forțat în Siberia sau Kazahstan; bunurile materiale (imobile, unelte agricole, mijloace și animale de tracțiune, mobilier și haine) le-au fost confiscate, urmând a servi ca bază pentru gospodăriile „colective”. Spectatorii – din Moldova dintre râuri, de la Iași, București, Sibiu, Târgu Mureș, Buzău, Budapesta, au apreciat la superlativ creația, întrunind peste 50 de persoane, actori, scenografi, pictori, iluminiști, sunetiștii, coregrafi, cabiniere, muncitorii de scenă ș.a. S-au impus prin dăruire câțiva copii extrem de talentați, crescuți, efectiv, în culise, precum și studenții Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice (acum, cei din clasa profesorului Emil Gaju). Autorii și-au asumat o misiune temerară: de a extrage strigătul mut din roca textelor-mărturii; au des- făcut frază cu frază, piatră cu piatră; cântărindu-le, le-au reasamblat, esențializând cazna, îndurarea, credința, eroismul; au convertit în fior estetic, în emoții răzbind dincolo de rampă, partea nerostită, invizibilă a istoriei. Printre cei strămutați în iulie 1949 au fost 12 mii de copii; pe supraviețuitori – puțini la număr – toată viața i-a măcinat întrebarea: de ce, pentru ce? Copilăria de surghiunit însemna întuneric, frig, foame, umilință fără de capăt. Îi mistuia dorul de neam, dar și de joacă, de fructele și pâinica de acasă: „Mamă, spune-le, dacă nu au pâine, să ne dea o bucățică de mămăligă”, se roagă un copilaș în marfarul ferecat, în pustiul de gheață. „Nu vă duceți ca să trăiți acolo, ci ca să muriți” – li se repeta. Mulți n-au supraviețuit regimului de înfometare, bolilor și muncii extenuante în nordul extrem. Spectacolul onorează amintirea celor pierduți în taiga, în tundră sau printre urșii albi; a celor ce-au aflat puterea de a trăi fără copii, fără mamă și tată, fără frați și surori, persecutați de organe, străini și neînțeleși. „Să nu ne răzbunați, dar să nu uitați” e leitmotivul montării; protagoniștii sunt persoane reale – Ecaterina Chele, deportată în 1941, Margareta Cemârtan-Spânu, deportată în 1949 și Ion Moraru, internat, în 1950, în Gulag, membru al organizației de rezistență antisovietică „Sabia Dreptății”.
Fiecare episod pornește de la o istorie individuală, conturând împreună tabloul tragic al comunității atomizate, nedreptățite și manipulate. În miile de scrisori expediate lui Stalin, deportații acuză erori de justiție; însă e tot mai clar că, de fapt, se realiza lichidarea minuțios planificată, reducerea la tăcere a grupurilor ce păstrau în suflet altă viziune asupra istoriei și a umanității, alte valori și repere morale: au fost ridicați cei incomozi prin crezul și felul lor de a fi: intelectuali, plugari de frunte, meseriași pricepuți, profesori, preoți, foști funcționari și militari ai Armatei române. Ca atare, nu de pretexte sau motive au nevoie asasinii, atunci și acum, în Ucraina, ci de victime… Experimentul de dezumanizare a produs o societate cu coloana vertebrală frântă, debusolată și fără lideri. Destinele personale reflectă umbra neagră a urâciunii umane și sociale; un puzzle din care lipsesc piese: e solicitată imaginația privitorului, fiecare plusează reprezentației propriile gânduri și sentimente. Scenele dogoresc, ard cu fierul încins; personajul emblematic Dora (Diana Dicusar, sinceră, organică) tânăra ce se încrede ocupanților, naște pruncul jertfit regimului, este omorâtă, ajunge fantoma ce bântuie comunitatea, parabolă inedită a nălucii ce bântuia Europa (de la Marx și Engels). Eșafodajul complicat al decorului și proiecțiile (scenograful Irina Gurin și artistul video Ian Onică) susțin acțiunea scenică, amplifică încărcătura emoțională, revendicând concentrarea la maxim a actorilor aflați permanent în mișcare, reajustându-se nivelului de imersiune și autenticitate dictat de tema atât de complexă. Ansamblul actoricesc fuzionează, interacționează precis pe planuri convergen- te, în pofida stilurilor și a școlilor diferite; e măiestria regizorului ce alambichează energiile, harul individual. Protagoniștii, fără excepție, sunt remarcabili: Olga Guțu-Cucu, Ecaterina Chele; Draga-Dumitrița Drumi, Margareta Cemârtan-Spânu; Tinca Mardari/Olesea Sfeclă – Lealea Cojocaru; Dan Melnic – Ion Moraru; Nicolae Darie – bunicul Pintilie Oloinicu; Constantin Adam/ Alexandru Leancă – Gheorghe Cucu; Angela Ciobanu – Semionova, doctorița; Ana Tkacenko – Valentina Gafencu; Doriana Zubcu-Mărginean – Saveta; Tatiana Saenco – mama, Zinovia Moraru; Petru Oistric Nicon; Ion Mocanu – politrucul, naceal- nicul sovietic; Ghenadie Gâlcă – Grișa activistul; Alexandru Pleșca/ Vladislav Ropot, Constantin Chele; Valentin Zorilă – Vasile Terehov; Iurie Focșa – Nicolae Spânu; Mihai Zubcu – Melikian; pentru copiii Sofia Oistric, Iana și Bianca Onică, Vlad Triboi și Petra Pleșca spectacolul constituie o lecție de rostire, de angajare civică. Prisosul de cuvinte naște emoție pură, revelatoare: scena în care Bunica Sofia (Ninela Caranfil în apogeul forței creatoare) își deprinde nepoata (Sofia Oistric, stea în devenire), să nu se teamă, să accepte inevitabilitatea morții, este copleșitoare, se lasă cu noduri în gât.
În demersul de reconstituire istorică, regia decupează relațiile orizontale, cotidiene din scenariu, accentuând verticala metafizică: moartea, iubirea de aproape și îndurarea într-un univers pe care Varlaam Șalamov îl consideră abject prin excelență. Spectacolul Dosarele Siberiei nu e doar punere în scenă despre surghiunirea, fără un simulacru de proces, a sute de mii de basarabeni, dar și despre experiența dură a Gulagului; este expresia concentrată documentar a pătimirilor… a setei de libertate în opoziție cu supralicitarea violenței monstruoase și indus- trializarea urii în URSS, stat terorist pe care visează să-l re-starteze sângerosul Statu-Palmă-Pleșul-Cot din Kremlin… Martirajul destinelor tescuite prin barbarie, cruzimea fără temei, îi face pe spectatori să empatizeze cu personajele; universul corecționar impunea încovoierea individului; sistemul o sacrifică pe Dora și tinde să omoare umanitatea în exilații rămași în viață, suflete ofilite de atâtea pierderi, obidiții torturați în absurdul unei închisori în aer liber, chiar dacă fără camere de gazare. Monstruoasele experimente de inginerie socială chemate să producă omul nou, proiectat ca cetățean ideal (fascist/ comunist), perfect din punct de vedere fizic, psihologic și etic, au falimentat lamentabil, spiritul de solidaritate sporea proporțional cu teroarea. Produsul final, Homo sovieticus, ambivalentul совок, dezamăgitor, este, totuși, activ pe scena vieții… Mizanscenele marchează spectatorul și prin suprapunerea imaginilor cu momente sonore, subliniind tragismul situațiilor saturate de ideologie, dispreț, minciună și ipocrizie socială. Sufletul ars de dor, amintirile nemărturisite, durerea înăbușită e simțită și vizual, și auditiv. Remarcabilă partitura mișcării scenice girate de coregraful Irina Slobodeaniuc.
… Sufletele condamnate să poarte pentru vecie dangaua de dușman al poporului au renăscut din cenușă. Nimeni nu poate să uite și nici va uita vreodată. Or, se știe, din umilințele repetate rezultă frustrări ce ne însoțesc toată viața, tulburările psihice provoacă maladii incurabile. Nedreptatea istoriei nu poate fi reparată, însă mentalitatea comunitară aflată în șoc posttraumatic se poate schimba; nu e simplu acolo unde puterea consideră ființa umană material biologic fără valoare sau carne de tun. E nevoie de o masă critică pentru ca schimbarea să se producă, efectiv: libertatea se obține prin purificare: exemplul ucrainenilor ce luptă pentru libertate și demnitate este remarcabil. Poporul lui Moise a hălăduit 40 de ani în deșert, pentru a se elibera de sclavie. Societatea smulsă din robie, neinstruită, fără organizare socială proprie, fără legi, crește vizibil în această perioadă: patru decenii au creat o oaste formidabilă, din oameni vrednici, căliți prin greutăți. Reprezentațiile scenice despre strivire și rezistență, cărțile și filmele ce aduc în lumină pagini ocultate ale istoriei contribuie esențial la epurarea de sclavie; efectul terapeutic al schijei extrase, al frustrărilor verbalizate vor duce, sperăm, la recăpătarea demnității. Sus inima, slavă Ucrainei.
