Cu Ala Rusu, de data aceasta, m-am întâlnit din întâmplare. Venisem la Centrul Internațional de Expoziții „Constantin Brâncuși” la inaugurarea unei expoziții personale în Sala mare de expoziții (nu mai țin minte autorul), iar în Sala mică de expoziții am zărit niște tablouri de dimensiuni nu prea mari, dar deja cunoscute, și mare mi-a fost uimirea tocmai în acel moment să dau și de autor. Numele l-am citit și pe afișul de la intrare, surpriza era prezența în carne și oase a autorului. Era Ala Rusu în persoană și chiar m-a bucurat faptul, nu o văzusem exact de un an. Dacă nu în fiecare an, atunci destul de frecvent, artista obișnuiește să verniseze o expoziție personală adusă tocmai de la Paris. De mai mulți ani locuiește în capitala Franței, dar nu uită de unde a plecat și de locul de care este atrasă ca de un magnet – sângele apă nu se face. Ne-am salutat și, cum fac basarabenii, ne-am mai și îmbrățișat, moment după care Ala mi-a fost cel mai bun ghid printre creațiile sale, trecând în pas de melc de la un tablou la altul și împărtășindu-ne gândurile de la egal la egal. Am observat și pânze noi și, bineînțeles, le-am recunoscut pe cele câteva expuse și în expoziția precedentă, toate, absolut, până la una. Pe Ala Rusu nu o pot confunda, după maniera de lucru, temele abordate și culoarea vie, cu nimeni din artiștii plastici pe care îi cunosc de mai mulți ani. Ala mai este și o ființă care știe să întrețină un dialog pe diverse teme, așa că am discutat despre toate: cum o mai duce cu sănătatea, cât mai stă în Moldova, dacă a fost să-și viziteze mama, despre succesele ei în domeniul care ne este cunoscut de ambii, pictura de șevalet.

Nu am fost la inaugurarea expoziției ei, dar am avut noroc să savurez din creația Alei Rusu ghidat timp de o jumătate de oră anume de persoana care știe ce face cu paleta de culori și niciodată nu uită de rădăcinile sale basarabene. Faptul că se află de mai mulți ani în Paris vorbește de la sine – artista trăiește din ceea ce câștigă din creația sa, iar Parisul e îmbibat până la refuz de pictori de toate calibrele. Nu este prima și nici ultima basarabeancă mutată cu traiul în una din cele mai scumpe capitale în privința modei în toate artele. În Paris se cere și se vinde totul, doar trebuie să-ți aștepți rândul, locul și ziua când cei doi factori trebuie să se ciocnească cap în cap. Faptul că s-a adaptat spune multe, iar că-și permite să facă aproape în fiecare an naveta între Paris și Chișinău, și nu cu mâinile goale, spune și mai mult. Creația ei, probabil, nu este pe gustul sau înțelesul tuturor, dar cu mâna pe inimă pot să afirm că merită admirată din toate unghiurile de vedere. Creația ei pune întrebări și deseori te lasă debusolat și dezarmat când nu găsești răspunsurile, care stau pe copertă sau la ușa de la intrare în galerie. Dacă, pur și simplu, pășești peste prag, degeaba ai intrat, dacă ți-ai făcut cruce înainte de a împinge ușa, ai toate șansele să devii altul și să mai aduci și prietenii să vadă cu ce respiră artiștii noștri care au emigrat peste hotare în căutarea unor noi adevăruri, unor noi prieteni, fără a uita de cei vechi, și pentru a se încărca cu noi tendințe și fiori pe care să-i răspândească în jur – molipsitoare ocupație.

Ala Rusu face o pictură modernă, care bucură ochiul celui care se apropie la distanța de unde o poți auzi cum respiră și cum așează tușele de penel pe albul pânzei, cum face câțiva pași înapoi și vorbește cu sine însăși, cum își savurează cafeaua și după câteva clipe se apropie de pânză ca să toarne în ea viață și sens, sens și viață în toate aspectele. Numai așa își pun în valoare talentul cei pe care i-a ales Dumnezeu, i-a ales ca să ducă pe umeri cea mai grea și totodată cea mai fantastică povară a vieții. Pictura pentru profesioniști este o boală incurabilă, remediul sunt expozițiile personale, aplauzele, cuvintele de încurajare și criticile constructive, care îi țin pe val, pe al nouălea, departe de mal, între cer și pământ, acolo unde nu te vede și nu te aude nimeni, iar tu îi vezi, simți și auzi pe toți.















