Unde‑i mezina?
Să n‑o ia vântul.
Carnea boilor Gălbenuș și Florian,
îngropată în pământ,
i‑a salvat pe cei nouă copii.
A mâncat și ea, dar nu putea înghiți decât
mici fărâme
din Gălbenuș și Florian,
cearcăne negre îi apăreau sub ochi.
Unde s‑a ascuns?
Căutați‑o în grădină.
La capătul viei o descoperă unul din frați,
o urmărește ghemuit sub lăstari
cum leagă o sârmă între doi copaci,
e slabă ca o umbră după foamete,
dar ține strâns capetele sârmei,
le înfășoară în jurul copacilor
la înălțimea de cam jumătate de metru.
Zveltă, cu ochi încercănați,
nu va ajunge artistă de circ,
ci chirurg,
va tăia abdomene cu bisturiul,
va îndepărta chisturi,
va asista la nașteri,
va elibera din placente
prunci prea mari sau prea îndărătnici,
care nu izbutesc să se răstoarne cu capul
în jos,
stau blocați
de‑a curmezișul burții,
istoviți de lupta cu propriul cordon
ombilical.
Va plânge înăbușit după o cezariană,
va privi rana de pe obrazul nou‑născutului
atins de bisturiul ei,
îi va coase pielița cu acul cel mai subțire,
apoi îi va scoate ața chirurgicală
cerându‑și iertare pentru cicatrice.
Dar toate acestea
se vor întâmpla peste o groază de ani,
azi întinde o sârmă între doi copaci,
urcă pe ea,
își întinde brațele,
vântul se oprește, respirația i se oprește,
frunzele nu se clintesc,
soarele încremenește deasupra grădinii,
fetița merge pe sârmă.
Coasa din poveste
deschid fereastra: șuieră vântul?
un nor subțire atârnă deasupra văii,
frunzele nu se clintesc,
prin buruieni au încremenit greierii,
doar undeva departe
un șuierat
pe care nu l‑am mai auzit vreodată.
nu, nu e vântul.
ies afară să suflu peste globul unei păpădii,
vom avea vreme frumoasă, norul s‑a risipit,
giruetele stau nemișcate pe case,
porumbeii tresar privind spre orizont,
de unde se arată o coasă imensă
cu lamă strălucitoare,
ea zboară direct spre mine,
zboară direct spre gâtul meu.
toți vor să‑mi sară în ajutor,
să mă salveze,
să mă apere de coasa aceea care șuieră în
aer,
mai întâi
un lan de grâu
se aruncă peste lama ei ascuțită,
dar peste o clipă cade secerat,
cu spicele zdrobite, cu macii ciopârțiți.
un copac înalt și gros îi strigă să se
oprească,
se pune în fața ei,
dar e retezat ca o trestie.
un curcubeu apare pe cer,
se răsucește în jurul ei,
coasa îl spintecă, îl taie în bucăți
șiroind de sângele păsărilor.
un deal verde
iese în fața ei,
dar lama încovoiată îl retează cât ai clipi,
oile zăcând măcelărite pe iarbă.
nu mai am scăpare! îmi zic,
încep să bolborosesc cuvinte de rămas‑bun,
însă din partea cea mai înaltă a cerului
vine îngerul,
își întinde aripile, tari ca granitul,
coasa se izbește de ele
o dată, de două ori, de nenumărate ori,
apoi se întoarce spre marginea pământului,
face cale întoarsă.
a doua zi dimineața deschid fereastra:
șuieră vântul?
El continuă
Nu‑i vedem fața
acoperită de masca protectoare,
abia la prima brumă și‑o dezgolește,
aproape un copil,
nu‑i zărim ridurile,
nu ne interesează.
Și‑a petrecut vara în curți,
nu le‑a permis buruienilor să invadeze
Chișinăul,
ținea strâns motocoasa,
oamenii îl înjurau că‑i trezea dimineața,
dar el continua cu îndârjire,
inima și plămânii i se zguduiau în torace,
vertebrele scoteau clinchete,
coastele se ciocneau una de alta,
încă mai simte vibrațiile în corp.
A ținut în frâu iarba,
nu i‑a dat voie să cotropească orașul,
a retezat‑o lăsând curțile pleșuve,
acum se uită cum cad frunzele, valuri de
frunze,
vârtejuri galbene, ruginii prăbușindu‑se din
copaci,
locatarii încărunțesc privind de la balcoane
cum își lasă motocoasa în debara,
cum scoate o mătură și mătură cu ea,
apoi face încă una din crengi tinere,
încă una și încă una,
muncitor exemplar
la spații verzi,
mătură, mătură
până îmbătrânește tot blocul.
