Simt o ură uriașă…
Valeri Kopeicenko: „La început, nu înțelegeam nimic, firește. Primul gând: unde să mergem? La magazin. Acolo erau cozi. La bancomate – cozi. Lumea fugea cu mașinile din oraș. Panică peste tot. O stare de confuzie.”
Ce specialitate aveți și cu ce vă ocupați în Ucraina înainte de război?
Sunt din Harkov. De profesie sunt inginer electrician. Am o firmă privată, ne ocupăm cu instalațiile electrice. În principal, proiectare. Avem și un laborator de măsurători. Acum, bineînțeles, sunt vremuri grele, dar ne mișcăm, încercăm să rămânem pe linia de plutire.
Pe lângă serviciu, am multe pasiuni. În Harkov, în casa părinților mei, am creat un muzeu – Muzeul Istoriei Ținutului. Și, apropo, aici, la Chișinău, deseori mă puteți vedea la piața de vechituri. Merg din când în când, privesc lucrurile vechi, ascult conversațiile. Acolo se spun așa povești – ai putea scrie o carte! Atât de interesante sunt.
Recent am fost iar. Nu mai aveam ce citi, așa că m‑am dus să văd ce găsesc. Am dat peste o cărticică, am început să negociez, am scăzut cinci lei și, vorbă după vorbă, m‑am împrietenit cu vânzătorul. M‑a introdus și în grupul lui de prieteni, m‑au servit cu vin. Am stat la povești și a fost atât de plăcut, că în final i‑am mai dat cinci lei – pentru ospitalitate.
Mergeți la piața de vechituri ca să cumpărați cărți?
Mai degrabă ca să ascult oamenii. Probabil că asta e, în primul rând.
Deci, aceasta e noua dumneavoastră pasiune?
O pasiune a atras alta. La început mergeam doar să privesc obiectele vechi. Nici nu cumpăr prea mult, pentru că nu știu dacă aș putea trece granița cu unele lucruri – dacă sunt cumva de valoare, e nevoie de acte. Și, pe lângă asta, am stabilit o formă de comunicare, de „ascultare”. Evident, mai cumpăr uneori câte ceva neimportant.
Sunteți harkovean get‑beget?
Da. Toată viața mea am trăit în Harkov. De acolo sunt și bunicul, și bunica. Cei din partea mamei provin din regiunea Lugansk. Ucrainean pur. Așa am ajuns să vorbesc despre muzeu și, iată, de acolo m‑a purtat viața până la piața de lucruri vechi. Muzeul se află în casa părinților, la periferia Harkovului. Eu locuiam în partea orașului de unde a început războiul. Trăgeau direct în noi.
Țineți tururi în muzeul dumneavoastră?
Da. Pentru elevi. Clasele a treia, a patra. Vin destul de des. Și noi, eu și prietenii mei, ne mai odihnim acolo. Sau uneori stau singur doar, în liniște. Pe pagina mea de Facebook am pus și câteva fotografii, de curând m‑a apucat nostalgia și am postat ceva despre muzeu.
Muzeul a început, de fapt, dintr‑o altă pasiune a mea. Scriu cărți. Cu mulți ani în urmă am început să mă ocup de arborele genealogic al familiei mele. La început îl desenam pe o foaie mică. Apoi, pe una mare. Apoi n‑a mai încăput. Am început să merg prin arhive. Un an, chiar mai mult. Am reușit să alcătuiesc genealogia familiei din anul 1714 – exact de atunci se păstrează registrele parohiale de la noi. Pe lângă asta, am notat tot ce am aflat despre rudele și apropiații mei.
Și soția mi‑a spus: „De ce nu scrii o carte?” Așa că am scris. Despre familia mea, despre locul unde m‑am născut. Și am continuat. Am scris și povestiri, le‑am publicat pe banii mei, în tiraj mic, doar pentru prieteni. Apoi am scris o povestire istorică – despre cum s‑a format localitatea în care m‑am născut.
Aș vrea să vă întreb despre primele zile ale războiului. Vă așteptați că va începe?
Nu mă așteptam deloc. Absolut, deloc. Chiar dacă se vorbea că „ceva se pregătește”, nu puteam să cred. Și primele explozii… M‑a trezit soția: „Se aud împușcături!” Eu i‑am spus: „Lasă, sunt exerciții militare, e o unitate acolo, dormi liniștită”. Apoi am pornit televizorul și atunci am înțeles.
Mașina mea era lângă bloc, în garaj. M‑am dezmeticit puțin și m‑am gândit: trebuie să iau benzină, rezervorul e gol. M‑am dus la benzinărie – coadă de doi kilometri. Iar la radio anunțau: „Atenție, urmează bombardamente”. Atât a fost! Toată lumea s‑a împrăștiat. Și de acolo a început totul… Așa am simțit începutul.
La început era haos, desigur. Unde să te duci? La magazin – cozi. La bancomat – cozi. Lumea fugea cu mașinile din oraș. Panică peste tot. O stare de confuzie. Iar eu, cu rezervorul gol, unde să merg?
Fetele au plecat imediat la unul dintre ginerii mei. El locuiește într‑o zonă de case la sol, cu beci. Acolo s‑au adăpostit amândouă, cu copiii. Ne gândeam că măcar acolo e o minimă protecție.
Locuiați într‑un bloc cu mai multe etaje?
Da, da.
Și acolo exista un subsol, un adăpost?
Nici acum nu știu. Poate că există… dar nici azi nu știu sigur. Și ce fel de adăpost putea fi? E greu de explicat acum… Sincer, nici nu m‑am gândit atunci la el. Fiica mă suna: „Să nu mergi încolo, sunt tancuri!” În altă parte se împușca. Așa era. Nici nu ai cum să povestești pe scurt.
Ați spus că ați mers la benzinărie, ați auzit că urmează bombardamente. Ce s‑a întâmplat mai departe?
M‑am întors acasă și am început să urmăresc știrile. La început nu știam, nu credeam că va dura mult. Am început să ne gândim unde să plecăm. Am o nepoată care locuiește într‑o zonă bună, de vile. Ne‑am zis că acolo te poți ascunde, e mai sigur. Apoi am ales stația de metrou Sportivnaia, care era aproape de casa ei, ca să las mașina acolo. M‑a sunat un prieten și mi‑a spus: „Primarului i s‑a dat un ultimatum – în 24 de ore să predea orașul, altfel îl vor distruge, îl vor face una cu pământul”. Așa că, odată ce am găsit metroul, ne‑am mai liniștit: era un loc unde ne puteam ascunde. Am început să strângem mâncare.
Apoi m‑am gândit: poate ar fi mai bine să merg la casa părintească. E la periferie totuși… Dar și aceea e înspre Rusia. Fratele meu locuiește acolo. Dar cum să ajung dacă nu am benzină?
Este departe casa părintească de locuința dumneavoastră?
Treizeci de kilometri de centru. Pe jos nu ajungi. M‑a sunat de acolo un prieten, i‑am spus că nu am benzină. El mi‑a zis: „La noi se vinde, îți iau eu și ți‑o aduc”. A adus și a lăsat canistra cam la jumătatea drumului dintre casele noastre, la un cunoscut. De acolo am ajuns până la casa părinților, unde am stat trei‑patru zile. Apoi au început să tragă și acolo. Ne‑am gândit: trebuie să plecăm undeva. Am început să caut pe cineva în vestul Ucrainei, unde avem mulți prieteni. Am dat de cineva, am găsit loc pentru copii… În regiunea transcarpatică, la Voloveț. Un prieten de familie, Ivan, i‑a primit.
Aveți două fiice?
Două fiice și doi nepoți. Cel mic avea doi ani, nepoata – mai mare, zece. Fiicele cu copiii au plecat încolo. M‑am mai liniștit atunci. M‑am gândit că pot sta mai liniștit, fără să mă agit prea tare.
Dar curând și acolo a început încet‑încet. M‑am dus să iau benzină. Stăteam la coadă, cred că eram vreo sută. Deodată, toată lumea se împrăștie: veneau tancurile! Am lăsat mașina în curte, am chemat voluntarii. Au venit cu o mașină mică, ne‑au luat pe mine și pe soția mea și ne‑au dus la Poltava. Acolo ne‑am urcat în tren și am plecat spre vestul Ucrainei, fără să știm încotro exact.
Fără lucruri, fără nimic?
Doar o valiză mică. O aveam pregătită acasă, o țineam în mijlocul camerei, pentru urgență. Ei bine, o geantă, mai degrabă. Și am plecat spre vest, fără o destinație clară.
De la începutul războiului cât trecuse deja?
Am stat vreo săptămână, poate două în Harkov. Apoi patru zile la casa părintească. Pe 10 martie am plecat de acolo. Mergeam spre vest. Mă gândeam: unde să mergem? Unde erau copiii nu mai era loc și pentru noi. Așa că am luat direcția spre Ujgorod – încolo mergea trenul. Pe drum îi sunam pe toți cunoscuții. Am mulți prieteni, dar peste tot era plin.
Am ajuns la Ujgorod. Ne‑am întâlnit cu copiii, am stat puțin de vorbă. I‑am spus soției: „Hai la Lvov. Am colegi de facultate acolo”. Am ajuns la Lvov. Totul era haotic, fără un plan, după cum ne purta soarta. În Lvov am stat în gară, ne gândeam: unde să mergem mai departe? I‑am sunat pe toți – peste tot era ocupat. Soția spune: „Hai să‑l sunăm pe un cunoscut din Chișinău”. L‑am sunat, iar el ne‑a zis: „Veniți la noi!”
Și atunci am urcat în trenul spre Odesa. Practic, ne întorceam în mijlocul evenimentelor. Tocmai scăpasem de acolo și ne întorceam. Mergem spre Odesa, trenul – aproape gol. Ne apropiem de Jmerinka și îmi amintesc că de acolo până la granița cu Moldova nu e mult. Îi zic soției: „Hai să coborâm aici, de ce să mergem mai departe?”
Am ajuns în Jmerinka pe la cinci‑șase dimineața. Țin minte, era o dimineață geroasă. Intrăm în gară – niciun om. Ies în fața gării – pustiu! Niciun om pe stradă. Am început să întreb cum putem ajunge în Moldova. Am aflat că trenul pleacă abia la nouă seara… Și era abia șase dimineața. Mi‑au spus că mai sunt niște autobuze… M‑am gândit că trebuie să merg să întreb.
Am ieșit, mă plimb prin piață, caut pe cineva să întreb. Nici țipenie de om. Și, dintr‑odată, văd o femeie. Mă apropii repede de ea, vreau s‑o întreb cum să ajungem în Moldova. Iar ea – pac! – se întoarce și grăbește pasul. O ajung din urmă, îi spun: „Doamnă, vă rog, spuneți‑mi…” Ea merge și mai repede. Și, într‑un final, a fugit.
Mă întorc nedumerit la gară. Soția stătea acolo, în sala pustie. Mă așez lângă ea și, brusc, se apropie doi bărbați înarmați: „Veniți cu noi”. Era poliția. M‑au dus la secție. „Cine sunteți? Ce faceți aici?” Le‑am arătat actele. Au început să‑mi ia amprentele. Nu înțelegeam ce se întâmplă. Apoi o aduc și pe femeia aceea. Ea spune: „Da, el e!” – și se lămurește totul: crezuse că sunt un sabotor.
După ce s‑a clarificat situația, ei tot nu o lăsau să plece. Ea le spunea: „Trebuie să plec, am o operație, vă rog!” Iar ei: „Scrieți explicații”. Într‑un final, ne‑au eliberat. Când m‑am întors în sală, soția era în stare de șoc – mă luaseră cu armele din fața ei. Dar, culmea, tocmai acei polițiști ne‑au ajutat apoi. Ne‑au spus cum putem ajunge mai departe. Am luat un taxi, care ne‑a dus direct până la graniță.
Și de acolo am mers pe jos – o sută de metri și eram deja în Moldova. Ne‑au primit minunat. Erau acolo organizații de voluntari. Ne‑au dat de mâncare. Ne‑au întrebat unde vrem să mergem: „În Franța? În Germania?” – totul gratuit. Ne‑au ajutat cu de toate.
Unde v‑ați cazat când ați ajuns la Chișinău?
Prietenul nostru ne‑a comandat imediat un taxi până la gara centrală. Ne aștepta deja. Când am ajuns, masa era aranjată, cina pregătită, toată familia prezentă. Avea un apartament cu trei camere, iar pe același palier, fiul său deținea unul cu două camere. În apartamentul fiului ne‑au cazat.
Ne invitau mereu la masă, la prânz, la cină. Noi, desigur, încercam să nu abuzăm. Am locuit acolo jumătate de an, până ni s‑a părut că stăm prea mult. Nu am plătit niciun ban.
Am primit și ajutor – o indemnizație, produse alimentare la fiecare zece zile, tichete de pentru cumpărături de la supermarket. Dar, la un moment dat, ne‑a fost rușine să mai stăm și am început să căutăm chirie. Am găsit un apartament în sectorul Botanica. Acolo locuim și acum, din 11 septembrie 2022.
Acum e ceva mai greu din punct de vedere financiar. Nu se mai dau ajutoare. Cheltuielile de întreținere sunt mari, mai ales iarna. Trăim doar din pensie…
Fiicele dumneavoastră unde sunt acum?
Au stat aproape un an în vestul Ucrainei. La Harkov s‑a mai liniștit și mulți s‑au întors. S‑au întors și ele. Dar după un timp a început din nou. Și așa e până în ziua de azi.
Vă faceți griji pentru ele?
Da. Sigur că îmi fac griji. Deschid ochii dimineața și primul lucru pe care îl fac e să verific ce s‑a mai întâmplat peste noapte. Acum în Harkov nu mai există cartiere sigure. La început, rușii veneau dinspre est, iar acea parte a orașului, un cartier întreg, a fost distrus complet. Acum însă ajung cu rachetele până în zonele cele mai îndepărtate ale orașului.
Multe școli s‑au mutat în subsoluri. Iar acum se construiesc altele, noi, direct sub pământ. Cred că aproape o treime din locuitorii Harkovului au plecat. Eu urmăresc mereu ce se întâmplă acolo. Orașul, în ultimii ani, se dezvoltase și devenise extraordinar de frumos. Din Kiev veneau oameni special să vadă parcurile noastre – ecoparcuri, grădina zoologică. Viața culturală era la un nivel uimitor! Și ce curățenie! Niciun fir de praf. Atâtea locuri minunate… Iar acum văd filmări: clădiri distruse, iar alături – altele strălucind de curățenie, marmură lustruită, sculpturi șterse de praf. Totuși, viața continuă!
În ce stare este apartamentul dumneavoastră?
E în regulă. Nu a fost afectat. În schimb, la casa părintească, deja de două ori au fost înlocuite geamurile. Ușa muzeului, din sticlă, a fost spartă de unda de șoc. Acoperișul e tot ciuruit. De trei ori au căzut bombe în apropiere. Capota mașinii mele e plină de cioburi.
În tot acest timp nu ați fost deloc în Harkov?
Nu.
Nu doriți să mergeți?
Cum să vă spun… M‑am obișnuit deja aici. Și ce rost ar avea? Copiii vin în fiecare an la mine – de ziua irașului și primăvara. Când o fată, când cealaltă, uneori împreună. Dar eu… nu văd mare rost să merg. Doar m‑aș amărî și mai tare.
Dacă mâine s‑ar opri luptele, v‑ați întoarce?
Poimâine m‑aș întoarce. Dacă s‑ar semna un armistițiu sau un acord de încetare a focului, aș pleca imediat.
Cum funcționează firma dumneavoastră acum?
Funcționează. Nu foarte activ, dar totuși funcționează. Câțiva dintre băieți au rămas acolo. Avem proiecte. Le gestionăm de la distanță. Am lucrat și pentru Kiev. Laboratorul e tot acolo, așa că încercăm să‑l menținem pe linia de plutire.
Să revenim la primele zile ale războiului. Despre ce vorbeau oamenii? Cum se comportau? Ce discutați cu prietenii?
Să fiu sincer, nu‑mi amintesc prea multe. Toți ne‑am împrăștiat. Am prieteni foarte apropiați, dar nimeni nu se mai vedea cu nimeni. O parte a plecat în Germania, o parte – în vestul Ucrainei, alții – la țară. Așa că am rămas doar eu și soția. Ce‑mi amintesc e ajutorul reciproc. De exemplu, o bătrânică din bloc a rămas fără medicamente – toată scara s‑a mobilizat, căuta o farmacie.
Oamenii din blocul dumneavoastră au plecat imediat?
Nu știu. Țin minte doar cum, în primele zile, mașinile se încărcau, se încărcau, plecau, plecau… Apoi ne‑am închis în coridor, dormeam acolo. Când un avion arunca o bombă, tot blocul se cutremura. Dormeam pe podea.
Cu o zi înainte primisem o pisicuță. De fapt, ne‑o dăruise cineva. Era sperioasă, sălbatică. Dar, în timp ce stăteam acolo, pe jos, s‑a obișnuit cu noi, am îmblânzit‑o. A trebuit s‑o lăsăm la fratele meu. Soția suferea cel mai mult după ea. Apoi pisica a dispărut…
Cum v‑ați descurcat aici, doar cu lucrurile care v‑au încăput într‑o geantă?
N‑am avut deloc probleme. În primul rând, am primit ajutor. Ne‑au dat linguri, furculițe, farfurii, lenjerie, pături, perne – totul. Apoi, aveam și ceva bani la noi. Treptat, am început să cumpărăm câte ceva. Nu am avut deloc dificultăți de adaptare, nu suntem deloc pretențioși.
Anterior ați mai fost vreodată la Chișinău?
Nu, niciodată. Dar o să încep cu sfârșitul: pentru mine, Chișinăul de azi este un oraș minunat. Îmi place mult și se vede cum se modernizează de la o zi la alta. E un oraș compact. Harkovul are un milion și jumătate de locuitori, iar aici, fiecare stradă are un magazin, un scuar, un parc. Am văzut cum s‑a schimbat orașul în trei ani. Lămpi stradale originale, flori, iar viața culturală e în plină efervescență – într‑o zi nici nu apuci să vezi tot ce se organizează.
Asta, poate, ne‑a și salvat în procesul de adaptare. Am început imediat să descoperim orașul. Nu mai ieșeam din muzee, teatre, expoziții, concerte. Ne plimbam peste tot! Și acum, în fiecare weekend ne facem planuri.
Cum s‑a adaptat soția dumneavoastră aici?
Suntem parteneri în toate. Ce povestesc despre mine e și despre ea. Desigur, pentru ea a fost mai greu, mai ales că voia să‑și cumpere câte ceva, lucruri de femeie, dar nu aveam bani. Cel mai greu îi este că nu avem mașină. Înainte, când simțeam nevoia să ieșim, ne urcam repede în mașină și mergeam la iarbă verde, la grătar. Locurile noastre erau splendide – puteai pescui, face baie, respira aer curat. Cum se aduna ceva apăsare pe suflet, plecam. Acum am vrut să închiriem mașină, dar e scump. Iar o dată nu‑ți ajunge, că dorul de drum rămâne. Asta e partea grea a vieții noastre aici – lipsa transportului.
Care este atitudinea dvs. față de Rusia?
Pot să cred că o parte dintre ruși privesc, și ei, negativ tot ce se întâmplă. Poate că acea categorie de oameni ar putea fi iertată, într‑un fel… dar Putin – pe el l‑aș împușca. Aș face‑o fără ezitare. Simt o ură de nedescris. Când îl văd… un bătrân senil… nici nu vreau să încep cu epitetele. Totul vine de la el. Și atâta cinism! Iată, de curând au transmis o notă de protest Iranului, acuzându‑l de încălcarea Cartei ONU. Cum poți vorbi despre așa ceva când tu însuți calci în picioare totul? Eu văd oroarea cu ochii mei și o simt în inimă. Știți, înainte aveam o atitudine mai tolerantă. Din 2014 nu mă atingea personal. Poate că era ceva la nivel politic, de sus. Mai ales că estul Ucrainei era complet rusofon. Și tot el a fost cel mai afectat! Jertfe, distrugeri… Nu pot înțelege asta.
Care e situația copiilor dumneavoastră acum în Harkov?
Pe ginerele cel mic l‑au luat la război acum cinci zile. Sunt foarte îngrijorat, deși fiica mea e divorțată de el. Fiica cea mare și partenerul ei și‑au deschis propria afacere, în plin război – o mică fabrică de prelucrare a cărnii. Produc mezeluri. Ea e o fire activă, un adevărat om de acțiune. Lucra anterior manager într‑o firmă cunoscută. Era șefă. Și acum tot ea conduce. Cea mică e antrenoare de gimnastică. Lucrează cu grupe sportive, face masaj, proceduri de recuperare. Cu meseria ei s‑ar descurca oriunde.
Doriți ca ele să plece din țară?
Mai ales pentru cei mici, simt că nu va fi ușor în țara noastră după război. Dacă vom primi ajutor, ne vom ridica, desigur. Dar totul va decurge foarte lent. Ajutorul e una, dar până te pui din nou pe picioare… Spun unii că sirenele nu ne mai sperie, dar e o iluzie. Toate acestea lasă urme adânci.
Cât de des se auzeau sirenele la începutul războiului? Rămâneați acasă sau coborați în adăposturi?
Ziua încercam să ne destindem puțin, să ieșim. Iată așa o situație. Stăteam la coadă la farmacie – o coadă luuungă. Mai erau vreo zece oameni în față. Dintr‑odată, iese paznicul: „Gata, plecați! Încep bombardamentele!” Și imediat se aud: bum, bum, bum. Am fugit care încotro. Altă dată, eram la rând la mezeluri – cineva venise cu mașina și vindea direct din portbagaj. Dintr‑odată, a închis grăbit mașina și toți au luat‑o la fugă. Cam așa era viața atunci. De foame nu muream, desigur. În supermarketuri se mai găsea câte ceva. Problemele mari erau cu bancomatele – nu puteai scoate bani. Și cu benzina. Zero.
Când au apărut echipele de voluntari?
Imediat. Erau foarte multe. Aveam prieteni voluntari. Prietenii fiicelor mele, la fel. Ei evacuau oameni, duceau alimente în cartierele distruse. Deși rușii fuseseră respinși, artileria lor tot ajungea până acolo. Trăgeau constant spre marginea orașului. În ciuda pericolului, voluntarii nu se opreau. Noi, de altfel, am restabilit rețeaua electrică pentru două blocuri cu șaisprezece etaje, foarte avariate în urma bombardamentelor.
Să vorbim despre pasiunile dumneavoastră, cele pe care nu le‑ați abandonat nici aici, la Chișinău.
Continui să scriu. În cicluri. Am povestiri istorice și cinci romane polițiste. Mi‑aș dori să le arăt cuiva, să știu dacă sunt bune. Le‑am arătat unei autoare din Ucraina, care mi‑a spus cam unde mă situez pe o scară internațională între scriitori.
Și era un loc bun?
Nu, mai degrabă jos. Trebuie să mai lucrez. Dar nu sunt deloc descurajat, pentru că scriu ca să mă eliberez, să exprim tot ce simt. Scriu pentru cercul meu de apropiați, de aceea și tirajul a fost mic. Acum însă, dacă le mai șlefuiesc puțin, așa cum mi s‑a recomandat, poate vor fi mai bune. Nu urmăresc glorie. Dar le voi finaliza. Acum am timp.
Despre ce sunt povestirile istorice?
Prima e bazată pe arborele meu genealogic, pe istoria locului de unde provin. A doua e despre fondatorul orașului natal. Cercetând arhivele, am găsit trei date istorice despre el – cine a fost, cu ce se ocupa. Pe acestea le‑am luat ca bază. Așa că în text se împletesc ficțiunea și faptele documentate.
Știu că mai aveți o pasiune: caricatura.
Da. Am desenat caricaturi încă din perioada studenției. Și la institut făceam parte din redacția revistei. Făceam desene cu tentă umoristică. Atunci mi‑au fost publicate câteva desene în revista „Perets”, o publicație umoristică. Trei apariții am avut acolo. Țin minte și acum onorariile: 4 ruble și 18 copeici. Atât costa o sticlă de vodcă.
Apoi, mi‑a plăcut foarte mult să particip la concursuri. Trimiteam lucrările mele, dar nu întotdeauna luam premii. Pentru o caricatură am obținut locul patru, pentru altele trei am primit diverse premii. Dar expoziții nu am făcut niciodată până atunci. Și nu aveam atât de multe lucrări, și nici nu m‑am gândit vreodată la publicitate.
Și iată, anul acesta, am organizat o expoziție aici, la Chișinău, într‑o bibliotecă. A ținut o lună întreagă. Și aproape în același timp a fost o expoziție și la Harkov, tot într‑una din bibliotecile de sector. Le‑am trimis vreo 50 de lucrări, au selectat 30 pentru expoziție. Sper că în curând voi expune și la Odesa. Se repară clădirea bibliotecii și, după reparații, este planificată o expoziție a caricaturilor mele.
Am înțeles că vă gândiți să propuneți crearea unui muzeu al caricaturii în Chișinău.
Nu, nu un muzeu. Am primit propunerea să organizăm un concurs. M‑a aprins ideea asta. Însă entuziasmul se stinge puțin câte puțin, pentru că nu văd nicio inițiativă.
Artiștii spun că vechea gardă a caricaturiștilor nu mai există, iar tinerii încă nu apar. Nu văd activitate în acest sens la Chișinău. Unii artiști spun că e un gen rar. Probabil, e rar, pentru că nu există motivație. Dacă s‑ar organiza un concurs, cineva ar încerca acest gen. Ar ajunge în finală, ar primi o distincție, o încurajare, iar apoi – o expoziție. Și elevii s‑ar putea implica.
E o idee excelentă. Îmi place foarte mult că oamenii care au fost nevoiți să părăsească Ucraina din cauza războiului și care trăiesc acum în Moldova sunt uneori mai plini de entuziasm și idei decât noi. Pentru noi este un impuls nou, un val nou.
Știți, acum la Harkov… În jur – proiectile, bombe, distrugeri. Și tocmai de aceea… omul, chiar și pentru o clipă, se deconectează puțin. Arta trebuie să existe.
La Harkov mai funcționează teatrele?
Nu știu. Mă îndoiesc. Am auzit că Orchestra simfonică a susținut un concert în metrou. Dar, probabil, acum nu e momentul. Din nou, luptele s‑au intensificat. Cred că vor să pună mâna pe tot.
Aici, la Chișinău, s‑a format o comunitate de ucraineni? Comunicați cu cineva dintre cei care au fugit de război?
Doar la nivelul rețelelor sociale. Avem grupuri pe Facebook. Acolo am publicat anunțuri despre caricaturile mele: „Prieteni, veniți să vedeți!” Sau scriu ca să întreb ceva – când, ce, unde. Sau cumpăr cărți, le citesc, apoi pun anunț: „Veniți, luați‑le cine e interesat”. În rest… Am târgul de vechituri. Dar ne lipsește foarte mult comunicarea. Suntem închiși în noi, în familie. Practic, nu avem pe nimeni aici. Pe nimeni. Dacă ar mai fi câțiva de vârsta noastră, cu care să mai stăm de vorbă, să petrecem o seară… Din această cauză suferim cel mai mult.
(Traducere din rusă de Mariana Badan‑Labic)
