Nicolae Roibu: „Uneori, mi se pare că astăzi sunt mai mulți turnători decât în perioada sovietică!”
Când ați aflat pentru prima dată de existența KGB‑ului și de la cine?
Ca majotatea oamenilor – de la părinți, rude, consăteni, care ne vorbeau despre deportări, foamete etc. Când am venit la Chișinău, la studii, teama a fost mult mai mare. Norocul meu a fost că încă din primul an de Universitate eram conducător muzical al Tarafului „Codru” al Facultății de Filologie, secția ziaristică. În plus, mai acompaniam și ansamblul de dansuri condus pe atunci de regretata Doina Aldea‑Teodorovici. Totodată, în afara orelor de studii, mă aflam zilnic la Biblioteca de Stat „N.K. Krupskaia”, în secția literatură universală, de la etajul trei, unde citeam literatură română. Citeam, desigur, literatură română, cărți de filozofie a culturii și nicidecum politică. Știam că suntem înregistrați la KGB toți cei care frecventam secția de literatură străină, dar aceasta nu mă deranja, pentru că citeam literatură artistică: Liviu Rebreanu, Zaharia Stancu, Mihail Sadoveanu etc. Altă literatură, drept vorbind, nici nu era sau nu era deschisă pentru public.
Dar prima întâlnire cu un angajat KGB am avut‑o la Universitate. Să fi fost prin 1976‑1977‑1978, nu țin minte exact. Într‑o seară, a venit un angajat al Securității să citească o lecție de „educare a studenților”. Președintele sfatului căminului nr. 7 tocmai plecase la țară cu familia. În calitate de membru al sfatului, am fost împuternicit să mă ocup de „înatul oaspete”. Am luat cheia de la recepție și l‑am condus în camera 15 sau 16, care era biroul prorectorului pentru lucrul educativ cu studenții, Vitali Andrievski. Pe securist îl însoțea o profesoară de literatură universală. Securistul mă tot iscodea cum locuiesc studenții în cămin, și eu îi tot povesteam că este loc pentru mai bine și îi sugeram ce trebuie să facă rectoratul pentru a îmbunătăți condițiile de trai ale studenților din cămin, mai cu seamă că aflasem că acesta (căminul nr. 7) fusese nominalizat drept unul dintre cele mai bune cămine din Uniunea Sovietică. Profesoara de literatură universală îmi tot făcea semn să nu povestesc tot ce știu, iar eu, naivul de mine, îi povesteam ce trebuie să facem ca studenții să se simtă mai bine. La un moment dat, securistul mi‑a spus că vrea să vadă în ce condiții locuiesc studenții. Deoarece verificam curățenia, adeseori, împreună cu Alexandra Morari (actuala soție a jurnalistului Arcadie Gherasim), l‑am condus în niște camere, unde locuiau fete și unde curățenia era ideală. La un moment dat, securistul îmi spune: „Dar eu vreau să văd și camera dvs.!” Am rămas perplex. M‑am gândit că probabil vrea să vadă dacă avem literatură română ori altceva (locuiam alături, în camera 14) și i‑am spus că, din păcate, în camera mea n‑am reușit să fac azi curățenie și că mă simt cam incomod din acest motiv. Apoi ne‑am dus în „ungherașul roșu”, sau „camera leninistă”, cum se numea pe atunci, și securistul ne‑a prezentat „lecția”. S‑a referit, în mod special, la cazul Alecu Reniță, care a rupt, împreună cu alți studenți, niște inscripții în limba rusă de pe undeva de lângă Academia de Științe a Moldovei. Și, imediat, m‑a străfulgerat un gând: iată de ce voia să intre KGB‑istul în camera mea! Tocmai atunci locuia în camera noastră Iurie Reniță, ambasadorul și diplomatul de astăzi, fratele lui Alecu Reniță! După lecție, l‑am condus pe securist. Mi‑a dat un număr de telefon și m‑a rugat să‑l sun. Nu l‑am sunat nici până astăzi. Poate că mai așteaptă sunetul meu.
Care e primul lucru care vă trece prin minte când auziți numele KGB‑ului? Și ce simțiți: frică, angoasă, revoltă?
Nici una, nici alta! Revoltă, în niciun caz, pentru că KGB‑ul a existat și a funcționat fără vrerea noastră. Frică? Da! M‑am temut de KGB încă din perioada când ne povesteau părinții noștri. Cel mai mult m‑am temut atunci când am fost angajat în redacția literară a Comitetului de Stat pentru Radioteleviziune, cea mai impunătoare organizație ideologică pe atunci. Știam că sunt înconjurat de mulți turnători. Dar nu mă temeam de asta. Noaptea (pare ridicol acum, dar frica mea a fost destul de mare, de ea sunt obsedat, recunosc și astăzi!!!) visam că cineva îmi deschide banderola unde era emisiunea mea și înscrie cu vocea lui Iuri Levitan, dușmanul de moarte al lui Hitler, anunțând: „Atențiune! Atențiune! S‑a început războiul cu…!” Cu această frică am trăit cât am lucrat în radio: mă temeam de provocări. În rest, nu mă temeam de nimic! Știam ce să vorbesc și cum să vorbesc.
O altă problemă era că am observat că în birourile noastre eram verificați, sâmbăta și duminica sau noaptea. Adeseori, găseam lucrurile din masa mea răvășite. Și atunci am scris, pe foaie albă, următoarele cuvinte: „Ne trogai, skotina!” (și precizam: dacă ai umblat în masa mea, așază lucrurile așa cum au fost!). Ei bine. Odată, s‑a întâmplat că o fostă șefă a mea (nu‑i spun numele, și așa o să se priceapă) a descoperit în masa mea niște cărți în limba românâ. M‑a întrebat: „Cum de ții în masă asemenea lucruri?” I‑am răspuns: „Eu lucrez în redacția literară și Vanda Zadnipru, redactorul‑șef, mi‑a spus că noi trebuie să citim totul, să cunoaștem, inclusiv, literatura română”. „Să le spun șefilor?” m‑a întrebat ea. Zic: „Spune‑le, ei știu că citesc literatură română”. Mi‑a ținut cărțile „în arest” timp de vreo două săptămâni. Doamna aceasta e poetă și e membră a Uniunii Scriitorilor din Moldova!
În perioada sovietică, au fost studenți și intelectuali care plecau la Odesa sau Cernăuți după cărți românești, citeau literatură în limba română, discutau despre faptul că limba moldovenească este română și că moldovenii sunt români sau despre actualitatea marilor scriitori români de peste Prut, înfruntând riscul de‑a intra în vizorul KGB‑ului. Ați făcut parte și dumneavoastră din rândul acestora? Știind că există acest pericol, ați mușcat din mărul interzis? Sau ce alte lucruri ați făcut, expunându‑vă primejdiei de‑a fi luat la ochi de oamenii îmbrăcați în scurte de piele?
Fiind student, am fost de mai multe ori la Odesa. Procuram cărți românești. Dacă mă duceam la ora 6:00, ajungeam la ora 9:00. Mă întorceam la Chișținu la ora 18:00 sau ora 21:00. Pentru că, după ce procuram cărțile, mă duceam la mare, la plaja Arcadia, pare‑se. Îmi aminitesc că odată, când am dat de Istoria literaturii române de la origini până în prezent a lui George Călinescu, pe care o căutam de mult timp, am zbughit‑o din librărie, cu cartea în brațe, după ce am plătit, că nu mă ajungea nici vântul!
Oamenii vigilenți v‑au prins că aveți și citiți cărți românești sau că discutați teme interzise și, drept urmare, să vă toarne la Securitate? Ați fost chemat la Securitate? Cum au fost aceste întâlniri? Cum au decurs discuțiile cu securiștii? Cum erau acești KGB‑iști? Vi‑i amintiți? Ce mai știți despre ei azi?
Nu pot să spun nimic despre cazul descris mai sus. Nu am avut neplăceri pentru faptul că citeam literatură română. Mă miră însă faptul că poeta pe care am ajutat‑o să‑și pregătească prima carte de versuri pentru editură mi‑a reproșat că citesc literatură română. Nici azi nu cunosc din ce cauză am fost numit redactor superior abia după nouă ani, fiind considerat drept unul dintre cei mai bun redactori și fiind premiat lunar sau trimestrial, pe când aceasta se făcea după trei ani. Pe scurt: oamenii care m‑au trădat au rămas oameni de nimic! Mi‑e milă de ei! Niciunul dintre ei astăzi nu mai este la vedere în prim‑plan și aceasta mă liniștește, că ei nu mai prezintă un pericol.
Gheorghe Mazilu, Valeriu Senic, Iurie Roșca ar fi putut colabora cu Securitatea?
I‑am cunoscut foarte bine! În virtutea funcției pe care o aveam în redioteleviziune. Odată, îi zic lui Mazilu: „Gheorghe Gheorghevici, mata n‑ai citit cartea despre care îmi vorbești în emisiune!” Știi ce mi‑a răspuns? Mi‑a spus următoarele: „Scriitorii trebuie să mă pupe în c… pentru că scriu despre cărțile lor, dar nu să le mai și citesc!” El utiliza instrumentarul critic și se vedea de la o poștă că nu citise cartea despre care vorbea, dar, bravo lui că a recunoscut adevărul! Despre Valeriu Senic ce să‑ți spun? Așa cum zicea regretatul poet Ion Vatamanu: „E un om deștept, dar e mare păcat că nu e un om de‑al nostru!” L‑am respectat pentru faptul că el a rămas pe pozițiile sale, deși a fost un om rătăcit. Atunci când, în 1990, m‑a rugat aproape cu lacrimi în ochi regretatul Ilie Teleșcu să fac o emisiune despre cei care au scris despre Lenin și partid, numai el și Arhip Cibotaru au rămas pe pozițiile lor, spunând că ei nu renunță la ceea ce au scris. Trebuie să știi să‑ți respecți dușmanul! Despre Iuri Ivanovici Roșca ce să‑ți spun? Acesta, ca și Teleșcu, care mi‑a pus bețe în roate, este tragedia vieții mele. Lucram în radioteleviziune. Eu – în redacția literară radio, el – în cea din televiziune. În calitate de redactor, eram responsabil să‑i felicit, din partea președintelui Comitetului de Stat pentru Radioteleviziune, Stepan Lozan, pe toți oamenii de cultură, iar la înmormântarea lor – să le cumpăr câte o coroană de flori. Misiunea aceasta o împărțeam cu Iuri Ivanovici Roșca. Bani de la partid nu puteai să iei, se duceau la Moscova – luam de la sindicate și de la colegi. Odată, după ce am cumpărat coroane la înmormântarea unui scriitor, îl întreb: „Ce facem cu banii rămași?” El îmi zice: „Hai să‑i împărțim!” Eu îi răspund: „Iurka, deadea Colea niciodată n‑a făcut bani pe spatele morților! Eu propun ca de acești bani rămași să cumpărăm flori, pentru că știu că niște colegi vor merge la înmormântarea lui”. Iurka s‑a făcut ba vânăt, ba galben, ba albastru la față, dar a fost de acord. Altă dată, mi‑a cerut sfatul dacă să intre sau nu în partid. Era iarnă, pe lângă studioul „Moldova‑Film”. Aveam rezerve față de el, și totuși, i‑am spus adevărul: Iurka, ce‑ți trebuie ție partid? În partid este nevoie de oameni cinstiți, care să fie dați drept exemplu, restul, cei mulți, sunt carieriști și turnători! Tu du‑te și fă aspirantura la AȘM, Ion Iachimov, redactorul tău șef, o să‑ți dea recomandare și vei deveni un candidat în științe, vei ridica o leafă de 250 de ruble cu două zile de prezență pe săptămână și vei fi fericit!” Ce crezi, până în seară m‑a turnat! Nu am avut mari neplăceri – am fost doar scos din rezerva de cadre.
Când v‑au telefonat și v‑au înștiințat că sunteți așteptat la sediul KGB‑ului în ziua cutare și la ora cutare, ce sentimente ați trăit? Dar după ce ați deschis ușa sediului și ați intrat, pe cine ați văzut pentru prima dată?
Bună întrebare! Trebuie să spun, cu mâna pe inimă, că din fericire, nu am fost chemat niciodată la KGB. Am pășit pentru prima dată pragul acestei instituții odioase în iarna anului 1991. La rugămintea cui? Ce credeți? A Leonidei Lari! Lucram deja la redacția revistei „Glasul”. (Eu am fost categoric împotrivă când a fost denumită „Glasul națiunii”, argumentând că, poate, nu vom fi înțeleși, iar noi vrem să avem un număr cât mai mare de cititori, însă ea mi‑a spus că așa dorește Mircea Druc și va fi ziarul Guvernului!) Leonda Lari, buna mea prietenă, care m‑a ajutat foarte mult – îi sunt recunoscător și după moartea ei –, mi‑a spus că trebuie să fac un interviu cu președintele Comitetului Securității de Stat de atunci al RSSM, Tudor Botnaru, că este un om inteligent și că este unul „de‑al nostru”. Până la urmă, am acceptat! Nu mă temeam deloc! Dar când am călcat pragul acestei instituții, m‑au trecut fiori! M‑am legitimat unui subofițer de la o masă. Acesta a format un număr și a spus doar atât: „On prișiol!” Imediat, a zburat pe scări un însoțitor, care până la etajul doi mă tot întreba cum îmi spune. Dar eu ce puteam să‑i răspund, dacă n‑am avut niciodată un nume conspirativ? Interviul a fost publicat în revista „Glasul”. Dar marea mea prostie a fost când l‑am sunat pe Turor Botnaru să‑i duc ziarul! El a râs și mi‑a spus: „Dar noi îl avem de mult timp!” În calitatea mea de secretar general de redacție, când semnam ziarul la tipografie, mi‑am dat seama că primele exemplare se duc la KGB, la Camera Națională a Cărții, la Biblioteca Națională și în alte instituții.
Ce senzații v‑au încercat când ați pătruns pentru prima dată în clădirea KGB‑ului?
Am spus deja despre asta. Nu m‑am temut de nimic! M‑am temut tot timpul să nu îndruge verzi și uscate despre mine!
Unde în altă parte v‑ați mai întâlnit cu KGB‑iștii?
Odată, la bar, la Uniunea Scriitorilor din Modopva. Erau trei. M‑au tot lăudat și‑mi propuneau să beau sau să mănânc ceva cu ei. Pe atunci nu consumam deloc alclool. Era deja în perioada postsovietică și le‑am răspuns: „Măi băieți, dacă doriți, eu beau acum două‑trei sticle de coniac și o vadră de vin, dar nu vă spun nimic!” Ei au râs și m‑au lăsat în pace.
V‑au căutat la Chișinău?
Nu știu dacă m‑au căutat. Eu nu am fost disident. Nici acum nu sunt. Dar cred că sunt, pentru că adeseori am fost ținut într‑un con de umbră! Nu deschid parantezele! Mai am de luptat cu orice regim, oricât de democratic ar fi!
Aveți vreo bănuială cine v‑a turnat la Securitate?
Bănuieli au fost multe. Le mai am și acum. Dar eu sunt, poate, singurul om care nu dorește să‑și vadă dosarul de la Securitate! De ce? Mă tem că inima mea nu va rezista, pentru că, din câte știu, m‑au trădat oameni foarte apropiați! Cu asta am spus totul! Sau poate prea mult! De două ori, am găsit câte un cip sub pernă! Vă răspund cu cuvintele regretatulu actor Constantin Tănase: „Tovarăși! De când cu prietenii ruși, am început și eu să învăț limba rusă. Deocamdată, am învățat două cuvinte: tac și cac”.
Ce neplăceri ați avut din cauza asta?
Nu am avut neplăceri direct. Pur și simplu, mi‑au distrus, într‑un fel, cariera. Nu pot astăzi să vă spun când și cum! E prea personal și lipsit de importanță astăzi. Atât doar pot să spun: am fost candidat la anumite funcții în perioada sovietică și mi s‑au pus bețe‑n roate! Mai târziu, când mi s‑au deschis porțile, am refuzat categoric. Am rămas ceea ce sunt: un om care visează nu mai mult decât poate zbura!
Am aflat că numele unuia dintre KGB‑iști era Dulce – interesant nume pentru un KGB‑ist. Dumneavoastră l‑ați cunoscut? Cum era ca om?
Dragă Dumitru, mă faci să râd! L‑am cunoscut foarte bine pe Valentin Dulce! De baștină, era din Ungheni, ca și tine! Tatăl său, pare‑se, era șef de miliție în raion. El a absolvit Universitatea, Facultatea de Filologie, secția ziaristică, eu – în 1980 – Facultatea de Jurnalistică, deja. Suntem primii absolvenți ai Facultății de Jurnalistică: eu, Val Butnaru, Gheorghe Budeanu, Ion Diviza, Igor Grosu ș.a. Spre marea ta surpriză, nu pot să spun nimic de rău despte Valentin. Pe când eram studenți, mă tot ruga să‑i cânt la acordeon o piesă cunoscută din repertoriul acordeonistului Marcel Budală. Eram în relații foarte bune. N‑am știut niciodată despre colaborarea sa cu KGB‑ul. Mi‑a spus chiar mai deunăzi Gheorghe Erizanu că l‑a susținut atunci când trebuia să fie numit redactor‑șef la ziarul „Tinerimea Moldovei”. „L‑am susținut atunci. Dacă era mare KGB‑ist, astăzi nu era depanator în SUA”, mi‑a mai spus Gheorghe. Prima dată l‑am descoperit în calitatea sa de om al structurilor de forță când am participat la un interviu organizat de Gheorghe Budeanu, la ziarul „Flux”, în 1997, cu ministrul securității Tudor Botnaru. Valentin era consilierul lui Tudor Botnaru. Atunci, i‑am pus acestuia două întrebări: când va fi soluționată problema teritoriului din stânga Nistrului și când va avea loc Unirea Republicii Moldova cu România. La care el mi‑a răspuns: „Cheile soluționării conflictului din Trasnistria se află la Moscova. Când va dori ea, atunci se va rezolva. Unirea cu România va fi! Dar nu se știe bine când anume!” Ei bine! Pentru răspunsul la aceste întrebări Tudor Botnaru a fost audiat la o ședință închisă a Parlamentului! Cu Valentin Dulce m‑am întâlnit deja la Moscova, în 1999. Eu eram la un seminar pentru școala VIP Media cu tema „Noi tehnologii mass media”, el – secretarul al II‑lea al Ambasadei Republicii Moldova la Moscova, pe timpul când era ambasador Valeriu Bobuțac. Am fost la ambasadă să‑mi traduc pașaportul în limba rusă, deoarece polițiștii ruși îmi spuneau, pe când eram acolo, cu mutra mea caucaziană, pe timpul exploziilor din oraș: „Rușii nu sunt obligați să cunoască engleza”, la argumentul meu că în pașaport e scris și în limba engleză. Atunci am scris și un articol în „Flux” că Rusia este singura țară care nu recunoaște pașapoartele moldovenești. Cu Valentin am luat masa de câteva ori la restaurantul ambasadei de la Cuznecinâi Most. Pe urmă, l‑am întâlnit odată la Chișinău, după ce a plecat în SUA. Așa că n‑am ce‑ți spune despre el decât faptul că‑i plăcea o piesă din repertoriul lui Marcel Budală.
Se vorbea în cercurile dumneavoastră de prieteni că tipul cutare sau cutare ar fi KGB‑ist sau turnător la Securitate?
Dragă Dumitru, eu nu prea am avut discuții de asemenea gen. Fiind orfan de tată (tata a murit când aveam nouă ani, la 47 de ani), eram rezervat față de orice prieten. De fapt, nu prea am prieteni, fiind conștient de faptul că ei în orice moment te pot trăda.
Cine au fost acești colegi?
Am avut unul. Mi‑a fost și coleg de cameră la cămin. A recunoscut că a colaborat cu Securitatea. Dar îl las pe el să spună! Eu nu am cu el nimic: nici de bine, nici de rău! Îl compătimesc! Atât!
La câteva luni după ce am intrat la Facultate, am fost chemat în cabinetul decanului de la Jurnalistică, unde mai era și un domn cu o pălărie pe cap. Era de la KGB. Mi‑a dat o carte de vizită, rugându‑mă ca a doua zi să‑l telefonez pentru a ne întâlni. În perioada aceea eu mă cam dedulcisem la băut și m‑am făcut, în aceeași seară, pulbere, pierzând și cartea sa de vizită în timp ce mă scormoneam prin buzunare în incinta unui magazin, unde intrasem ca să mai cumpăr o plasă cu sticle de vin. Pe care, după ce le‑am băut, am uitat cu desăvârșire de existența acestui tip și de propunerea sa. Nu l‑am mai văzut niciodată. Nu știu ce ar fi putut să‑mi spună dacă ne‑am fi întâlnit, poate ar fi vrut să‑mi propună să colaborez. Dumneavoastră ați avut asemenea întâlniri? Vi s‑a propus să colaborați?
Mie nu mi‑a dat nimeni nicio carte de vizită! Nici nu erau pe atunci cărți de vizită! Ți‑am povestit despre prima mea întâlnire cu un KGB‑ist. Am uitat să‑ți spun un lucru. Fiind la Moscova, în 1999 (dar am fost și în 1988, la Institutul de perfecționare a a cadrelor din Comitetul de Stat pentru Radio și Televiziune al URSS – totul e scris în biografia mea!), am avut întâlniri la cele mai importante instituții de presă din Rusia și cu cei mai importanți jurnaliști. La o întâlnire cu comentatorul politic Alexandr Bovin, fost ambasador al Rusiei în SUA, mi‑am amintit de discuția cu Tudor Botnaru și l‑am întrebat: „De ce nu este soluționată problema teritoriului din stânga Nistrului? Nesoluționarea acestui confllict ne apropie tot mai mult de România”. La care el a răspuns: „Ce să vă spun, domnule Roibu? Uniți‑vă cu România, e dreptul dumneavoastră! Dar Transnistria este pământ rusesc și întotdeauna va fiu al nostru”. Colegii mei, inclusiv cei din țările baltice, au căzut jos. Alexandr Bovin, un evreu deștept, ne‑a răspuns în felul următor: „Băieți, nu vă supărați pe mine, nu vreau să vă mint! Deși mă consider democrat, eu rămân soldat al imperiului. Visez să trăiesc până la 7 noiembrie 2017, să beau o sticlă de vodcă și să mor!” Adică, la 100 de ani de la revoluția din octombrie, când rușii visau să restabilească Uniunea Sovietică! A murit mult mai înainte! Așa că, dragă Dumitru, nu visa să moară Putin. Cum vor unii! Războiul din Urcaina și cele din alte țări vor dispărea atunci când va dispărea mentalitatea imperială rusă!
Ați colaborat cu Securitatea?
Din ceea ce ți‑am spus mai sus, e clar că nu am colaborat niciodată cu Securitatea. Dar, deoarece sunt un om onest și rebel, îți voi spune deschis: dragă Dumitru, uneori, mi se pare că astăzi sunt mai mulți turnători decât în perioada sovietică! Imaginază‑ți că ești candidat la Premiul Național sau chiar la Premiul Nobel, dacă vrei, sau la funcția de ministru ori secretar de stat al Ministerului Culturii și ai să vezi câți neprieteni îți vor scrie denunțuri! Pe scurt: KGB‑ul a murit, denunțătorii – niciodată!
Considerați că ar trebui deconspirate dosarele KGB‑ului? Ați făcut ceva pentru asta? Faceți ceva pentru asta?
Da! Cu toată certitudinea! De ce? La această întrebare s‑ar putea să‑ți răspund în cadrul unui alt interviu! Nu fac nimic pentru asta, din simpul motiv că acum nu are niciun rost. Doar atât pot să‑ți spun: din câte știu, mulți dintre cei din primul Parlament care cereau adoptarea legiii lustrației erau foști KGB‑iști și făceau aceasta din simpul motiv că ei știau că nu vor fi deconspirați niciodată! E bine? Nu! Să mă atace! Am ce le răspunde! Cel puțin, între patru ochi!
