Teribilele bombardamente ale armatei ruse asupra orașelor Ucrainei
Ivan Pilchin: „Războiul a fost și rămâne absurd și josnic, blestemat și haotic”
Dragă Ivan, în noul tău volum, Și tu, Iohanan, ai inclus câteva poezii despre războiul din Ucraina. Niște poezii răscolitoare. Aș vrea să te întreb: când și cum le‑ai scris?
Sunt texte în care meditez despre natura războiului, al cărui ecou trece dincolo de spațiu și timp și care absoarbe în orbita sa o lume întreagă. Deprimarea și stupoarea pe care le‑am trăit la vestea declanșării războiului din Ucraina m‑au făcut să simt foarte acut legătura mea cu durerea oamenilor deveniți captivi ai (neo)barbariei militare. Neliniștea provocată de impresia că ne aflăm la o margine de prăpastie, la un pas de prăbușire, de apocalipsă a lucrurilor și cuvintelor a conturat întreg conținutul și structura volumului meu de poeme. Am încercat să pun întrebări și să caut răspunsuri despre responsabilitatea noastră morală pentru tot ce se întâmplă în lume, despre conexiunile necesare (și, uneori, abia vizibile) dintre oameni, ființe, lucruri și fenomene din jur, despre fațetele identității umane marcate de traumele trecutului și dramele prezentului.
Unul dintre primele texte pe care le‑am scris sub presiunea șocului provocat de începutul războiului din Ucraina a fost poemul eroul cel gol, în care am încercat să revin, printr‑un soi de deconstrucție po‑ etică, la imaginea lui David, legendarul personaj biblic, la vulnerabilitatea, singurătatea și starea interioară transformată a învingătorului în raport cu adversarul său, uriașul Goliat. Am scris textul acesta inclusiv sub impresia lecturilor din și despre Michelangelo Buonarroti. Începutul unui poem al său, apărut ca o reacție la invadarea și jefuirea Romei, în 1527, mi s‑a părut înspăimântător de sugestiv pentru a deveni mottoul poemului meu: „E un uriaș ce‑ntrece uriașii,/ Pe noi nu ne‑ar zări și nici n‑ai crede/ Că macină cetăți întregi cu pașii…” (traducere de C.D. Zeletin). Am văzut, în acest exemplu, o tragică repetare a istoriei și a condiției intelectualului care încearcă să înțeleagă de ce idealul păcii și al omului liber este constant amenințat de războaie, epidemii, ură, cruzime și barbarie.
Un alt poem, western 1915, l‑am scris în momentul în care, acum doi ani, tata mi‑a arătat un cartuș din perioada Primului Război Mondial, pe care l‑a găsit în solul grădinii noastre. Cum a ajuns acolo acel cartuș? Nu știu. În lipsa unui răspuns cert, am văzut, dintr‑odată, un cu totul alt tablou al lumii în care, de când mă țin minte, am crescut: un tablou care până și astăzi încă scoate la suprafață urmele războaielor de altădată. Știu, de exemplu, din spusele bunicii, că a fost cândva în apropierea grădinii noastre un crater rămas în urma bombardamentelor din perioada Celui de‑Al Doilea Război Mondial. Am întreprins, în urma acestor semne, o adevărată arheologie a memoriei și a spațiului din jurul casei mele părintești. Grădina, în sensul acesta, a devenit, poetic vorbind, locul transmutației durerii de altădată (ca o moștenire nevăzută a violenței) în mine, cel de azi: „cât de mult/ s‑a strigat/ s‑a plâns/ cât de mult a durut/ acolo unde/ creștem/ mere și flori?// și cât fier din sângele/ vărsat de cineva/ a trecut în merele/ din grădina noastră?// și cât fier din sângele/ vărsat de cineva/ care a trecut în merele/ din grădina noastră/ curge acum/ prin sângele/ meu?”
Această conexiune cu durerea oamenilor din trecut apare în același compartiment al volumului meu, în care scriu despre conectarea la durerea și sacrificiul ucrainenilor de azi. În poemul vântul ploaia fumul și praful, pe care l‑am scris după teribilele bombardamente ale armatei ruse asupra orașelor Ucrainei, vorbesc despre dezastrele pe care nu le vedem îndeaproape, dar care devin, în mod inevitabil, parte din viața noastră, pentru că disperarea și suferința umană devin parte a lumii, a naturii prin care suntem conectați cu toții, indiferent de granițe și meridiane care ne despart. Spaima și strigătele victimelor războiului se fac simțite și de noi, odată ce praful orașelor Ucrainei bombardate, adus de vânt în părțile noastre, se așază pe casele în care locuim, odată ce ploaia, care a absorbit lacrimile și transpirația provocate de frică și oroare, ale oamenilor din orașele bombardate, se scurge aici, devenind parte a corpului și a memoriei noastre.
Suntem legați unii cu alții, în timp și spațiu, și anume aceasta mă face să‑mi pun, în continuare, întrebarea despre natura vigilenței și a responsabilității intelectualului în fața realității amenințate de proliferarea răului. Astfel am ajuns la personajul Iohanan, inspirat de evanghelistul Ioan. Atunci când Iisus, în Grădina Ghetsimani, îi roagă pe Ioan, Petru și Iacov să privegheze în timpul rugăciunii sale, ei cad ispitei somnului (rațiunii), oboselii, slăbiciunii trupului. Și, împreună cu Mântuitorul, adresez astăzi (mie, în primul rând) aceeași întrebare: nu ați putut un ceas să vegheați cu mine (libertatea, binele, frumosul, pacea)? Personajul meu însă zice că a visat că a vegheat și, probabil, continuă să doarmă. Și, poate, e târziu să se mai trezească. Poemul visul lui Iohanan este, astfel, un poem‑meditație ce ia forma unei parabole intertextuale și mă ajută să mă gândesc la lumea noastră. Dormim? Veghem în fața răului, în fața războaielor? Sau visăm că veghem? Care este partea responsabilității sau a vinei noastre? Am putut să prevenim acest război nenorocit?
Înainte de război, ai antologat o culegere de poeme: Insula timpului. 4 poeii din Ucraina și Rusia. Care sunt relațiile dintre poeții ruși și cei ucraineni din antologie după ce a început războiul? Au rămas prieteni? Tu ai rămas prieten cu ei? Ce fac acum?
Insula timpului. 4 poeți din Ucraina și Rusia, așa cum am aflat ulterior, a fost unul dintre cele mai căutate volume la Târgul Internațional de Carte Gaudeamus 2019. Cartea a fost parte a unui proiect de traducere, pe care l‑am conceput împreună cu Vladimir Korkunov, editor și unul din autorii prezenți în antologie, pe care l‑am cunoscut în 2018, în cadrul Festivalului „Primăvara Europeană a Poeților” de la Chișinău. Tot în 2019, la Moscova, în selecția și traducerea mea, a apărut o antologie care a inclus textele a 15 tineri poeți din Republica Moldova.
Am lucrat cu mult entuziasm la Insula timpului, căci mereu am perceput traducerea ca pe o formă de mediere culturală, de facilitare a unei comunicări între culturi și literaturi. Volumul acesta, cum am mai spus‑o și cu altă ocazie, a fost un fel de răspuns dat de către autorii antologați timpului prezent dintr‑un spațiu insular al poeziei în care divergențele și animozitățile interstatale nu mai sunt valabile, toate cedând locul emoției și dialogului uman. Pentru cei patru poeți ai antologiei – Galina Râmbu, Ecaterina Derișeva, Vladimir Korkunov și Lesyk Panasiuk – textul poetic a fost o zonă de cultivare a empatiei, a comunicării și a compasiunii, a interacțiunii și a deschiderii umane, a descoperirii și a cunoașterii reciproce. Îmi este foarte dificil să vorbesc despre relațiile dintre poeții din această antologie după ce a început războiul. Cert este că relația de colaborare dintre cei patru a fost întregită, la momentul apariției antologiei, nu doar de căutări și experimente poetice, nu doar de aflarea într‑o, convențional vorbind, insulă poetico‑existențială în care se resimțeau încă anumite ecouri ale transformărilor post‑sovietice, dar și de angajamentul civic, ecologic, social, politic sau cel polemic cu puterea, care nu lipsește în textele autorilor incluși în volum.
Le urmăresc viața prin intermediul rețelelor de socializare. Ecaterina Derișeva, care locuia în Harkiv, s‑a refugiat și locuiește acum în Statele Unite. Vladimir Korkunov a emigrat din Federația Rusă. Galina Râmbu locuiește la Lviv și este o voce poetică și civică foarte puternică în spațiul discuțiilor intelectuale din mediul online și nu doar. Am menținut o relație mai strânsă cu Lesyk Panasiuk, cu care, în continuare, am colaborat la traducerea și redactarea unor texte, și mă bucur foarte mult că textele sale, poeme și interviuri, alături de ale altor scriitori ucraineni, au fost publicate și se publică în paginile revistei „Timpul din România”, ediția din Republica Moldova. I‑am transmis lui Lesyk Panasiuk un mesaj de compasiune și solidaritate în legătură cu tragedia de la Bucea. Știam că a locuit acolo. Mi‑a fost extrem de greu să privesc și să conștientizez imaginile acelei orori. Cuvintele mele nu au putut, bineînțeles, să exprime durerea și groaza pe care le‑am simțit. Totul în mine tremura și fierbea inclusiv atunci când am văzut imagini din apartamentul jefuit al lui Lesyk, biblioteca sa devastată, semne ale barbariei oarbe care a ajuns în pragul casei sale.
Ești la curent cu ce scriu poeții și prozatorii ucraineni după 24 februarie 2022. Cum ai descrie literatura ucraineană din ultimii ani?
Încerc, în măsura posibilului, să urmăresc traducerile în limba română din literatura ucraineană recentă. Serhii Jadan, Iuri Andruhovici, Andrei Kurkov, Iya Kiva, Olga Braghina, Daryna Gladun și Lesyk Panasiuk – iată doar câteva nume ale căror texte le‑am citit fie în volum, fie online, fie în paginile revistelor culturale, inclusiv în „Timpul”.
Literatura ucraineană de după 24 februarie 2022 poartă, inevitabil, amprenta războiului. Este o literatură a demnității și a rezistenței, care consemnează viața/ supraviețuirea în mijlocul violenței, care dă glas oamenilor simpli și ia pulsul unor existențe și realități cotidiene fisurate de război. Scriitorii ucraineni contemporani au voci distincte și lucrează în poetici diverse. Am întâlnit în textele lor tablouri realiste și naturaliste, fantasmagorie și mister, burlesc și absurd. Însă, dincolo de registrele stilistice, ceea ce unește scriitura lor este, cred, curajul și intensitatea trăirii, apelul la umanitate și empatie.
Scriitorii ucraineni ai momentului sunt martorii timpului lor în fața cititorilor de azi și de mâine. A remarcat‑o și Serhii Jadan cu ocazia apariției celui mai recent volum al său de proză scurtă, Arabescuri. În poezie, am găsit o stare similară celei din perioada postbelică: cuvintele par adesea insuficiente, ca și cum limbajul însuși ar trebui reinventat pentru a face față realului. Th. W. Adorno spunea că nu mai poți face poezie după Auschwitz, după explozia barbariei. Cum poți face poezie după Bucea, după atâtea alte atrocități ale războiului din Ucraina? Și atunci, survine conștiința că e nevoie de un nou limbaj, că vechile structuri ale limbii trebuie deconstruite.
Este o literatură cu un profil identitar și cultural clar conturat, conștientă de miza sa: aceea de a nu lăsa uitarea să se aștearnă peste ceea ce se întâmplă azi în Ucraina. Romanul Samson și Nadejda de Andrei Kurkov, de exemplu, nominalizat la Booker Prize în anul 2024, reface, prin paralele istorice, legătura dintre trecut și prezent, între anii 1919 și 2022, și este, în cuvintele autorului, „o formă de a le reaminti oamenilor despre cultura ucraineană”.
Să ne mai oprim la război. În fiecare zi sosesc știri de pe front care‑ți zdruncină creierii și încrederea în om. Una dintre ele este despre un domn cu numele Zelenski. Era sergent în armata ucraineană. A fost capturat de ruși și a fost torturat vreme de trei ani doar de aceea că avea numele identic cu al președintelui Ucrainei. La o lună după ce a fost eliberat din captivitate a murit. Nici nu‑mi pot imagina la ce chinuri abominabile a fost supus. Crezi că cei care l‑au canonit sunt cititorii lui Cehov, Dostoievski, Tolstoi, Sorokin? Au scriitorii ruși vreo vină pentru ceea ce fac soldații ruși în Ucraina?
Încrederea în om este, a câta oară, zdruncinată la aflarea unor astfel de știri tragice, la aflarea unor crime de război pur și simplu abominabile, care întrec orice imaginație. Uneori pare că e o zdruncinare ireversibilă. Caut mereu răspunsul la întrebarea de ce este acest lucru posibil. Îl caut în literatură, în filme, în cărți de filozofie, sociologie sau psihologie. Am revenit astfel la Iliada lui Homer, unul dintre primele texte care se află la rădăcina literaturii europene. Abrutizarea umană îmbibată în versurile acestui poem monumental, deopotrivă măreț, dar și oribil, m‑a presat de‑a lungul lecturii acum mulți ani, dar și la relectură. Empatizând și, adesea, somatizând ceea ce citesc, după fiecare luptă descrisă în Iliada mă simțeam de‑a dreptul stors de vlagă. Căci Homer, direct și necruțător, relatează despre toate amănuntele luptelor: despre cum eroii tineri și vârstnici tăiau unul pe altul, scoteau măruntaiele inamicilor și le tăvăleau pe pământ, dezbăteau dinţii și oasele, cu o măiestrie animalică străpungeau capetele, mâinile, corpurile umane. Măcelăria militară și agresiunea amorală este desfiinţată de Homer tot atât de ferm, pe cât este înălţat eroismul patriotic. A fost Homer vinovat că poemul său, foarte sângeros, a livrat modele de comportament pentru zeci de generaţii de tineri dornici de veșnica glorie și amintire? Sau pentru că Alexandru Macedon purta cu el în nesfârșitele sale campanii militare o cutie cu Iliada, pentru a se inspira din multiplele descrieri de luptă și fapte de vitejie ale personajelor?
Războiul a fost și rămâne absurd și josnic, blestemat și haotic, atât în vremurile lui Homer, cât și astăzi. Nimic, în sensul acesta, nu s‑a schimbat. Războiul devine, la un moment dat, o stare a lumii, de care nu ai scăpare, nici băgându‑te în cea mai îndepărtată vizuină, așa cum a încercat să se ascundă de război protagonistul romanului Viața și vremurile lui Michael K. de J.M. Coetzee. Și Erich Maria Remarque, care a desființat, în Nimic nou pe frontul de vest, imagini false ale gloriei și eroismului pe câmpul de luptă, care a demascat patosul înflăcărat al propagandei militariste, scrie despre război ca despre o „cușcă”: „Ne‑am transformat în fiare sălbatice”. Sunt sigur că generația lui Remarque, abia ieșită din băncile școlii și aruncată pe front, în numele căreia vorbește scriitorul, a citit din marii clasici, iluminiști și romantici germani. La fel, cred că și soldații trimiși în război de conducerea Rusiei au putut să citească la școală din clasicii literaturii ruse, mulți dintre care se opuneau regimului și cenzurii imperialiste rusești, îi condamnau crimele, îi ridiculizau absurditățile de sistem sau promovau idei pacifiste.
Au scriitorii ruși de azi vreo vină pentru ceea ce face armata rusă în Ucraina? Am citit, într‑un interviu (din anul 2005) al lui Vladimir Sorokin răspunsul la una dintre cele două întrebări constante ale culturii ruse: „Cine este vinovat?” – „Noi”, a răspuns el. Și, într‑un interviu mai recent (din anul 2023), el a menționat: „Desigur, eu, ca rus, împărtășesc responsabilitatea colectivă generală pentru războiul declanșat. Dar totodată sunt nevoit să mă întreb personal: ce anume nu am făcut eu, concret, pentru a împiedica acest război? Și cred că la fel simte fiecare om cu judecată dreaptă. Această vină va continua să crească, de fapt, și după încheierea războiului, o vom purta în noi. Noi, rușii, vom bea cu toții paharul cel amar”.
În anul 2023, la FILIT Chișinău, în cadrul dialogului cu dramaturgul Ivan Vîrîpaev, am adresat scriitorului aceeași întrebare, citând scrisoarea sa deschisă, publicată în martie 2022, în care își exprimă poziția față de agresiunea militară rusă împotriva Ucrainei și în care vorbește despre „iadul din sufletele celor care au declanșat acest război”. Tot în acea scrisoare, el afirmă limpede: „Și da, nu mă dezic de responsabilitatea pentru ceea ce s‑a întâmplat și continuă să se întâmple. Da, generația mea de artiști ruși, la începutul anilor 2000, a fost prea preocupată de propriile cariere, de propriul act artistic, alegând conștient să se detașeze de politică, (…) iar asta a dus la faptul că un președinte rus, ajuns la nebunie, a putut pune în scenă acest coșmar”. Și la FILIT Chișinău, Ivan Vîrîpaev a reiterat același lucru.
Nu e zi ca în acest război soldații ruși să nu comită crime pur și simplu înfiorătoare. Voi aminti doar de felul cum au schingiuit‑o pe jurnalista Victoria Roșcina, smulgându‑i creierul din cap sau inima din piept. Cum pot comite asemenea atrocități?
Războiul, fără îndoială, corupe sufletele umane. Mai degrabă, ca în orice situație‑limită, scoate la suprafață esența omului. Patologiile psihice, afecțiunile morbide și tulburările mintale individuale sau colective își găsesc în stihia războiului mediul propice pentru a se manifesta. Altfel, îmi este greu să explic acest exemplu oribil, ca și multe atrocități comise de‑a lungul istoriei umane în sute de războaie.
Am privit recent filmul The Return (2024), o adaptare a câtorva cânturi din Odiseea lui Homer. Pe lângă jocul foarte reușit al lui Ralph Fiennes, care l‑a înfățișat pe Odiseu, ostașul îmbătrânit, devastat și umil, întors din război, m‑a surprins în acest film dialogul său cu Penelopa, soția sa. Aceasta îl întreabă: dincolo de luptă, ai torturat, ai batjocorit, ai umilit oamenii atâta timp cât ai fost sub zidurile Troiei? Și Odiseu a tăcut, pentru că răspunsul a fost evident și inevitabil.
Apropo de crimele soldaților ruși. Cum crezi, cei de acasă – iubitele, soțiile, mamele, copiii – știu de ele? Iar dacă știu, cum se raportează la ele?
Mă gândesc, în acest sens, la mașinăria propagandistică rusă, care justifică și glorifică războiul, care oprimă orice manifestare de condamnare a războiului în Ucraina, care îndoctrinează și intoxică viețile și mințile umane. Aceasta spune multe despre caracterul acestui război, nedrept și absurd, monstruos și dezumanizant. Pentru că nu poți, fiind om, să nu condamni omuciderea, umilința și suferința celor nevinovați. Și, asemenea Penelopei la vederea soțului său, Odiseu, cei de acasă îi vor întreba despre ce au făcut ei pe front. Dar nimeni nu va povesti. Vor tăcea. Va fi o întoarcere dintr‑un infern în altul. Pentru că nici cei de acasă nu vor mai fi aceiași.
Iar după sfârșitul inevitabil al războiului va veni și judecata inevitabilă. Este foarte important ca toate crimele de război să devină cunoscute și ca toți criminalii de război să ajungă în sala de judecată, așa cum a fost și după Cel de‑Al Doilea Război Mondial. Vor veni, inevitabil, împreună cu judecata oamenilor, și Eriniile remușcării și calvarul rușinii. Dar va veni oare iertarea?
Există tot mai mulți intelectuali care avansează ideea că acest război se va termina când rușii își vor asuma vina pentru ceea ce fac în Ucraina. Dar oare și‑o vor asuma vreodată?
E o întrebare retorică, filozofică și etică deopotrivă. Va fi un proces similar celui prin care a trecut poporul german după capitularea Germaniei naziste. Marii scriitori germani din perioada postbelică – Heinrich Böll, Günter Grass, Siegfried Lenz – au făcut din problema vinei colective și a responsabilității pentru declanșarea răului nazist tema centrală a scriiturii lor. Și filozoful german Karl Jaspers, în lucrarea sa Problema vinei. Despre responsabilitatea politică a Germaniei, a abordat acest subiect, evidențiind patru tipuri de vină: penală, politică, morală și metafizică. „Fiecare om este responsabil, alături de ceilalți, pentru modul în care este guvernat”, spunea Jaspers. În sensul acesta, pentru ca asumarea vinei pentru războiul dezlănțuit în Ucraina să devină una politică, ea trebuie să devină una morală, adică purtată în fața propriei conștiințe (de către toți cei care au pornit, au susținut, au participat la agresiunea militară), și una metafizică, a cărei instanță este Însuși Dumnezeu.
În poezia mea, de asemenea, abordez aspectul vinei metafizice: sentimentul interior al responsabilității fiecărui om pentru suferințele altora, chiar dacă nu am săvârșit nimic reprobabil. E sentimentul cristic, în esență. Unul care presupune empatie, dragoste și susținere reciprocă, pentru a putea trăi mai departe, „în numele dragostei, dreptății, iertării mold/ave Maria”, așa cum am scris în mea culpa, poemul de final al cărții mele.
Când și cum se va termina acest război?
Aștept sfârșitul războiului chiar de la începutul său. Între timp, ne‑am dat seama cu toții cât este de greu. Așteptarea păcii ne macină și ne chinuie, tot așa cum aceasta le macină pe personajele lui Samuel Beckett, care îl așteptă pe Godot. Și, asemenea acestor personaje, vom reveni, cu aceeași speranță, sub copacul așteptării, mâine, și poimâine, „și așa mai departe”, până pacea va veni.
Apropierea păcii în Ucraina este posibilă, fără îndoială, printr‑o solidarizare și consolidare a eforturilor tuturor forțelor pacifiste din lume. Pe de altă parte, sfârșitul războiului va veni, probabil, și în urma unei implozii economice, politice, sociale sau de altă natură în Federația Rusă. Sunt, în general, mulți factori care ar putea să contribuie la stoparea războiului, la rezistența și restabilirea teritorială a Ucrainei: și unele eforturi diplomatice, și susținerea poporului ucrainean de către comunitatea internațională, și sancțiunile împotriva Federației Ruse, și coagularea tuturor celor care au puterea reală de a opri războiul. Sper mult că acest efort va da roade cât se poate de curând.
Despre ce vei scrie în primele zile de după război?
Voi scrie o rugăciune. Pentru ca războiul să nu izbucnească din nou. Niciodată.
