Maxim Radu Niculai (29 iulie 1967 – aprilie 2023) s‑a născut în nordul României, în orașul Sângeorz‑Băi, fiind primul dintr‑o familie cu doisprezece copii. A avut o viață neconvențională, romanescă, de poet damnat. A schimbat locuri de muncă, a trăit în mai multe orașe. A scris proză, jurnal și poezie, dar toate manuscrisele, cu excepția unei agende negre, au dispărut. Scriitoarea Ioana Nicolaie l‑a transformat în personaj în romanul Drumul spre Soare‑Răsare. Poemele ce urmează sunt din volumul Pictând apa, care va apărea în această toamnă și care cuprinde o parte din opera poetică a autorului.
Ordonat
Cartușieră goală agățată
în zarzărul plin
nu mai porți fructe de rău
cartușieră goală, atâta poți,
să atârni în copaci
cel ce te-a golit zace,
a murit
poate nu a vrut sau a vrut
e un erou.
Galerie doi:
Moș Abisinianul
Are o cârjă de nu știu ce fel de metal
cu care bocăne toată ziua
pe pavajul de lângă gară
și mai are o pipă din lemn de cireș
din care ies nori de-aducere aminte
și filozofofornăie în pestrița lume
care grăbită-obosită-nelămurită-felurită
se scurge printre coloane
și-n fumul de ulei ars de motor
își făurește pâinea specifică
omului cinstit necinstit
Filozoface și bocăne cu cârja
care mai are un cui în vârf
într-o garnitură de cauciuc
cu care strânge chiștoace
și nu-i niciodată bolnav
și bea două sticle de rom pe zi
la optzeci și trei de coltuci
– ăsta-i Moș Abisinianul.
Insectă cavernicolă
În plecare se ascunde frica
se ascunde omul neom
în frică se ascund perechi de mușchi
picurând
cât mai e până mâine?
trecutul ăsta e mai rău
ce știți voi despre frică?
aceste peșteri
răni în calcar alb
sunt pline de lilieci ce-și râd de lume
cu capul în jos.
Amnezie
În pădurea asta am mai fost cândva
atunci când frunzele erau inimi
poate și eu eram inimă
dar amintirea e prea vagă
nu pot fi sigur
deși am ars
într-un foc cu pădurea de inimi
puțini au supraviețuit
câțiva au ajuns păsări
unii numai cenușă
alții s-au înălțat cu scânteile până la cer
și-au ajuns… staruri… hi, hi, hlizeală,
unii au intrat în pământ
eu, nu știu, v-am spus,
totuși prin pădurea asta am mai fost cândva
când frunzele îi erau inimi.
Galerie trei
Catița are două fete frumoase
și cam oacheșe
una trăiește cu un hamal zurbagiu
care o bate și bea
ailaltă are pe unu cu mașină neagră
cu stegulețe galbene
care vine noaptea tăcut
și, pe bancheta din spate,
îi aduce flori cu iz de mosc
pe care Catița, a doua zi,
le dă la iepuri,
pe care-i belește hamalul
când se înmulțesc prea mult
filfizonul are cravată lată și scurtă
cu picățele pe un fond închis
și costum negru
de parcă ar fi dricar
ce fete frumoase are Catița
mai ales în vara asta.
Studiu III
În paragina spoită modernist
viermi ondulatorii colcăie scrobiți
scârțâind pinioane vrednicul artist
gâlgâie metalic strachina cu biți
într-un colț verzui și holografic
la o masă greu coclită de aramă
doi din Altair se ceartă sistematic
și se-njură polifonic, rar, de mamă
căpitanul chior din Luna-Park
sforăie pe brațul de beriliu
și din când în când îi scârțâie un arc
când visează iar sirena de iridiu.
Închisorile copilăriei
Masa de seară, lemn,
în jurul ei ochii
hămesiți
fără speranță
noaptea care vine
înțepenirea
în fânul sârmos e frigul
dar și aerul curat
fără nimic, nevăzând stele,
nevăzând flori
și dragoste înghiocată
ce viață ai avut, copile,
te și miri
că lemnul ți-a înflorit.
Înaintare
Cu barda
desțelenesc o bucată de lumină
însingurat ca Fuji-San
mărunțind capete de păpădie
muncesc în draci
și calc, și merg,
și merg
cu țintă
încă par grele toate trei mâinile
și-atunci, cu pieptul zdrelit,dau
la o parte bolovanii
și mă găsesc stând
mă uit mirat
la nimicul
ce mi-a mai rămas în mână.
Dragoste
Ca să-ți vorbesc
am nevoie de vocabulare noi
de miriști (superbe) de orz
de pădure
numai ca să-ți șoptesc câteva vorbe
am nevoie de patru guri
și o seară
dezgropate din ceruri
ca să tac
nu am nevoie decât
de tine.
