Criticilor străini le plac mai mult distopiile mele
Iulian Ciocan: „Una din mizele mele e să descriu foarte bine Chișinăul”
Dragă Iulian Ciocan, tu ești unul dintre cei mai traduși prozatori din Republica Moldova, cărțile tale au apărut în Cehia, Italia, America, Franŗa, Serbia, Bulgaria, Slovacia, Olanda, Ungaria. Ai fost premiat și nominalizat la premii literare europene și ai fost recenzat și cronicat masiv. Există vreo diferență în modul în care sunt receptate romanele tale în străinătate și în Republica Moldova și România? Diferă? Prin ce? Ce spun criticii din străinătate în plus faŗă de cei de la noi? Sau nu e o diferență?
Dragă Dumitru, aș începe cu o constatare: am mult mai multe cronici în străinătate decât în România și Republica Moldova. Numai în Cehia am vreo douăzeci, cam tot atâtea au apărut în Italia. În Franța și Germania, televiziunea ARTE TV a difuzat recent un documentar despre romanele mele traduse în franceză. În Republica Moldova și în România nu există deocamdată documentare despre ficțiunile mele. Nu zic că ele trebuie să apară, nu știu dacă merit așa ceva. Constat doar această diferență. Am impresia că criticii străini remarcă mai des decât criticii români/basarabeni un fapt evident, acela că sunt un scriitor postsovietic, nu doar de limba română, că universurile mele ficționale sunt niște cioburi ale imperiului sovietic. Mi se pare că criticilor străini le plac mai mult distopiile mele. Acolo, în Occident, există convingerea că nu se poate vorbi despre maturitatea unei literaturi în absența distopiilor. Or, la noi, stratul distopic al unei narațiuni poate fi neglijat sau considerat un soi de experiment năstrușnic. Și mai e ceva. Criticii din alte țări remarcă deseori umorul meu mușcător, felul în care mă apropii, pe post de narator, de personajele mele, diferite aspecte ce țin de naratologie, care nu întotdeauna sunt observate de criticii autohtoni.
Cum se vând cărțile tale în străinătate? Dar acasă?
Vânzările depind foarte mult de promovare, dar nu numai. Se vând bine cărțile mele traduse în cehă de Jiří Našinec și publicate de Editura Dybbuk din Praga. Am patru romane la Dybbuk, mai multe are acolo doar islandezul Jón Kalman Stefánsson. S‑au vândut binișor cărțile mele în Italia și Olanda, mai prost – cartea publicată în Bulgaria. Am cititori în România și în Republica Moldova, dar, firește, nu le pot face concurență scriitoriilor canonici sau foarte populari.
Revin la prima întrebare: care sunt lucrurile pe care le apreciază cel mai mult și mai mult criticii literari sau comentatorii străini ai cărŗilor tale?
Le place că arăt deseori partea grotescă‑amuzantă a dramaticului, că mă apropii de personajele mele deopotrivă cu multă compasiune și cu ironie și sarcasm. Convingerea mea e că nu poți să descrii lucrurile dramatice fără să arăți reversul lor haios. Și o să‑ți dau un singur exemplu. Distopia mea Iar dimineața vor veni ruşii are multe situații comice. Da, e un roman despre o tragedie, despre cum un rău mare – Rusia – invadează Moldova. Numai că nici Moldova nu e un spațiu al perfecțiunii. Și atunci când răul cel mare strivește relele mici e normal să existe situații haioase. Cred că romanele mele sunt suficient de cosmopolite, că prin temele și motivele alese reușesc să trec dincolo de frontierele Moldovei și să interesez un cititor străin. „Drama neamului“ e importantă, fără doar și poate, dar trebuie descrisă cu mult calm (există și drama celuilalt) și nu poate fi redusă la ideea simplistă că tot răul vine din afara spațiului românesc.
Ceea ce văd criticii literari este anume ceea ce îți propui tu să faci în literatură sau viziunile tale literare nu coincid cu ale lor? Chiar, ce îți propui să faci în romanele tale? Care sunt mizele tale? Unde bați?
Dragă Dumitru, criticii văd multe detalii, dar nu le văd chiar pe toate. Uneori ceea ce remarcă ei e chiar ceea ce îmi propun să fac. Una din mizele mele e să descriu foarte bine Chișinăul. În toate romanele mele acțiunea e plasată în Chișinău. Am o relație complicată cu acest oraș, în care m‑am născut, o urbe pe care o iubesc și o urăsc deopotrivă. În primele mele trei romane am încercat să spun ceva important despre trecutul, prezentul și viitorul Chișinăului, am descris, la început, epoca brejnevistă, în care semnele marii prăbușiri erau deja prezente, și am ajuns într‑un viitor în care Moldova e invadată de Transnistria. În Dama de cupă însă Chișinăul e înghițit de o groapă hrăpăreață, generată de corupție. Îți mai divulg o miză, lăsându‑te să le ghicești tu pe celelalte dacă o să ai timp. Scriind un roman, vreau să creez o lume. Am nevoie deci de un narator‑dronă care urmărește de sus acțiunile mai multor personaje, felul în care acestea interacționează între ele. E mai greu, cred eu, să creezi o lume dacă naratorul tău e pitit îndărărtul unui singur personaj, chiar dacă acest personaj e memorabil. O lume are mai mulți protagoniști, are mai multe chipuri, mai multe reflexe. Prin urmare, naratorii mei sunt preocupați de destinele mai multor personaje, nu au timp să descrie cu lux de amănunte un anumit personaj, dar vor totuși, în mai puține cuvinte, să creioneze niște caractere convingătoare.
Din toate romanele pe care le‑ai scris, care îți este cel mai drag?
Complicată întrebare. Țin la toate romanele mele, deoarece toate conțin câte o părticică din eul meu profund. Se pare că cel mai popular e Iar dimineața vor veni ruşii, un roman care, de altfel, a fost într‑un con de umbră până în februarie 2022. Dar cele mai bune pagini ar putea să fie în alte romane. Bunăoară, capitolul Tuşa Frosea din Tărâmul lui Saşa Kozak ar fi, după părerea mea, unul din cele mai reușite, mai dense.
Revin la primele întrebări. Citești ce scriu criticii literari despre tine? Poate cu asta ar fi trebuit să începem interviul nostru. Citești? Cauți ce‑au scris sau nu te interesează?
În ultima vreme, îi citesc mai mult pe criticii străini. Am impresia că aceștia, de multe ori, înțeleg mai bine mizele romanelor mele decât criticii din România și cei din Republica Moldova. Pe deasupra, criticii străini nu sunt înhămați la căruța parti‑pris‑urilor, ei habar nu au pe cine iubești sau pe cine urăști, sunt interesați doar de textul tău.
Și ultima întrebare. Să zicem că ți‑a apărut o nouă traducere, bunăoară, la Berlin (unde ar trebui să‑ți apară în curând) și moderatorul evenimentului te întreabă: dragă Iulian Ciocan, recomandă‑mi cinci scriitori contemporani din Republica Moldova pentru a fi și ei traduși în germană. Pe cine ai recomanda?
Ce să spun? L‑aș recomanda pe Dumitru Crudu, firește, un autor alergător de cursă lungă, prolific, total, un autor căruia îi va apărea în curând o carte în Germania. Ar mai fi câțiva autori care îmi par valoroși, dar să nu ne îmbătăm cu apă rece. Editorii străini își aleg autorii ascultând alte recomandări, alte voci. Vocea lui Iulian Ciocan s‑ar putea să nu conteze. Poate, peste o vreme, ar putea să devină mai importantă.
