Fiecare carte, ca și fiecare om, ne apare în viață ca un semn, ca o răsplată sau poate o pedeapsă, ca o preîntâmpinare sau o binecuvântare. Știe Divinitatea cum să mențină echilibrul între vrute și făcute, pe care omul le clădește de‑a lungul vieții pământești în favoarea sau defavoarea sufletului, care umblă apoi pribeag, căutând milostivirea Celui de Sus.
Neîntâmplător am nimerit pe acest Drum spre Soare‑Răsare. Romanul este, prin excelență, plin de înțelepciune și esență a iubirii. Indiferent de statutul/ profesia/confesiunea adoptate în timpul vieții, sufletul urmează să dea „răspuns” la Judecată.
Un roman scris din retrospectivă, dar atât de prezent, atât de viu și dinamic! Doar în câteva lucrări am trăit, alături de protagonist, atât de intens fi‑e‑ca‑re stare, descrisă simplu, fără pompozitatea caracteristică autorilor consacrați (aș menționa aici: Ora 5 şi 7 minute de Dumitru Crudu, Patimile lui Iov de Val Butnaru, Montana de Alexandru Popescu).
Acțiunea romanului se petrece, în principal, într‑un sat‑stațiune balneară (cu izvoare de apă termală), numit Văralia. Îndrăgostit de Helga – o fată din sat, colegă de clasă, din neam avut de nemți –, Radu trăiește exaltarea fiorilor de îndrăgostire, dar și primele experiențe de apropiere fizică de o fată (îndrăznind a o săruta, nu mai mult!). Respectul înalt pentru ea și familia ei, cât și modestia, educația creștinească îl impiedică să facă lucruri pe care le‑ar regreta. Dar eșecul acestei prime iubiri îl urmărește, se pare, și în relațiile următoare.
Romanul reprezintă traiectoria vieții de după viață a lui Radu – am fost copil alături de el, apoi adolescent; am fost acolo, sus, în turla bisericii din Văralia, simțind palpitațiile primei iubiri, care a dăinuit în inimi peste vremuri; am fost în mină, adulmecând mirosul fricii și al morții lui Gore; am fost pe șinele și traversele CFR, unde muncile și batjocura strâmtorau sufletele celor asupriți; am fost și la balul de absolvire, și la admitere la facultate la Cluj, și la nunta lui Radu cu Mona, și‑n apartamentul plin de igrasie, unde putrezeau caietele cu miile de poezii, și‑n dormitorul păcătuit cu incest, și‑n mintea lui Radu, care, deși plin de furie, n‑a făcut vreo prostie, decât să bea, și‑n inima mamei, care născuse 12 copii și „ajunsese de o mie de kilograme”, și‑n paharele/sticlele date peste cap pentru a uita necazul. Dar cel mai mult totuși am călcat prin tot noroiul și mocirla vieții și apoi prin lumina iertării de Sus, care apărea în chipul Celui Alb – îngerul, Dumnezeu, care nu ne lasă, care iubește necondiționat și iartă după adâncimea pocăinței și‑a recunoștinței! Dragostea, iertarea, nădejdea, puterea și speranța, încrederea în cel de lângă tine, până în ceasul morții, este acel ASTĂZI despre care îi zice Isus tâlharului de pe cruce.
Îngerul Alb și Îngerul Galben – viața și moartea – îl poartă pe eroul romanului prin vămile văzduhului, prin viața de după moarte, prin păcatele făcute, de care își amintește încontinuu Radu – personajul principal, care tinde să devină scriitor, poet, om.
Viața lui Radu este prezentată în retrospectivă ca într‑o oglindă retrovizoare. Cu fiecare moment trecut prin văzduh, protagonistul își amintește din cele trăite de când era mic copil până când ajunsese mare, dar un om de nimic.
Asistăm la câteva războaie pe parcursul lecturii. Cel dintâi este, la propriu, Primul Război Mondial. Soldați români, țigani, evrei – toți umiliți (de unguri), forțați să îndure condiții inumane de trai și muncă, construind tronsonul Bistrița– Târgu‑Mureș.
Al doilea este războiul generațiilor – neiubirea bunicii; tatăl bețiv, bun doar la făcut copii; mama, care „nici măcar muncitoare nu e, ci face doar copii”.
Iar al treilea război este cel cu năzuințele și dorințele (chiar și cele fizice, uneori). Deși acesta din urmă nu ar fi tocmai război, poate nici luptă măcar, ci mai degrabă o dorință aprigă de iubire și dăruire totală, pe care nu ajunge să o trăiacă la intensitate maximă Radu.
Scena în care se merge „la săniat, așa ca pe vremuri…” (p. 97) este una erotică adolescentină, în care tandrețea și inocența ne prind într‑un iureș al emoțiilor efervescente. Ioana Nicolaie reușește să descrie în doar câteva propoziții o trăire, care va dăinui în timp, oferind bucurie clipelor de durere sau de deznădejde: „Vântul ne șfichiua fețele, crupele cailor împrăștiau abur și o nesfârșită dorință de viață. Pe Helga am lipit‑o de mine. Apoi am tras un țol peste acest corp dublu al nostru, apărut ca o mare promisiune și, mai ales, ca o neștirbită bucurie. Ne‑am sărutat după ce brațele noastre se zbătuseră, atingând haine, gulere, piepturi în care nu mai încăpea aerul. Ni se vedeau doar obrajii, roșii, tot mai învăpăiați, tot mai încrezători. – Te iubesc, Helga, am oftat, după ce mi‑am desprins buzele de‑ale ei. Te iubesc, așa să știi. Strălucirea s‑a lipit de amândoi, nu se putea să se șteargă”.
Dragostea neîmplinită, deși împărtășită pe anumite tronsoane ale vieții de către ființele care i‑au fost aproape, cred că este motorul și motivația de viață a protagonistului. Helga rămâne a fi însă pecetea dragostei inocente. Este cu atât mai plăcut să aflăm că și pentru ea Radu a rămas un reper al iubirii sincere, căreia i s‑au tăiat aripile chiar la început de zbor. Iar revenirea „fetei” în Văralia, peste ani, ne confirmă intensitatea și puritatea sentimentelor, care au supraviețuit timpului și distanței: „Dragostea nu va pieri niciodată… Dragostea e binele!” (p. 153).
Stilistica bogată a romanului este un element definitoriu în scrierile Ioanei Nicolaie.
Sărăntoc, considerat de alții fără perspectivă, Radu vrea la Marină: „O să trec…” (p. 91‑92). Face pregătire serioasă pentru admitere – elev sârguincios, hotărât, dar care avea temeri de alt ordin decât prestația lui fizică și educațională/scolastică. Mergea cu trenul prima dată atât de departe, tocmai la Constanța! Bucuria călătoriei este redată prin variate procedee artistice: „geamul felia lumea; o vreme am atârnat de cerul de jos care aproape își lipise burta de câmpie”. Mult mai târziu, Radu scrie, apoi rupe foaia și‑o aruncă în foc: „Cât de frumos arde! Când arde, poezia se face deodată poezie! Ce mai strigă cuvintele, cum se mai perpelesc, nici n‑au intrat bine în lume, c‑au și hrănit o flacără zdravănă” (p. 143).
Noroiul, mocirla, puhoaiele, care inundau drumul Taberei, acea margine de sat, unde trăia familia numeroasă și sărăcăcioasă a lui Radu, sunt de fapt destinul și greutățile prin care le‑a fost sortit să treacă de‑a lungul timpului. Nămolul este foarte prezent fizic pe strada unde se află casa lui Radu, dar și cu sens figurat: „totul s‑a făcut nămol negru…” (p. 60), apare ca un personaj principal, fiind atât de prezent!
Nămolul semnifică când tristețea, când durerea, când nefericirea – toate trăite cu o intensitate tulburătoare de protagonist (p. 151).
Nămolul este și opusul luminii, bunătății, adevărului, dreptății – fiind pe moarte, în mină, Radu zice sau mai degrabă gândește, vărsând regrete: „Dacă aș putea prinde ziua de toartă ca pe‑o ulcică, aș întoarce‑o pe dos, de s‑ar umple de strălucire toate galeriile” (p. 157). Autoarea ne lasă libertatea de a citi printre gândurile lui Radu și de a înțelege că mina este un loc care ascunde nu doar minereuri de fier/metale, dar și toate cele calități și virtuți care le lipsesc sătenilor din Văralia și chiar omenirii întregi! Și iar: „Aici, în pământ, e atâta lumină. Doar că noi n‑o putem zări”. În delir, împreună cu Gore, colegul miner, prinși într‑o avalanșă de pietre, pentru a nu înnebuni (sau poate chiar înnebuniră) de durere, mintea lui Radu îl adâncește în istoria neamului și a locurilor (p. 158). Se vede un alt om, un rob, apoi un negustor, o biată muiere, o căpriță, apoi un cavaler teuton, un notar, fiica unui sas înstărit, un bătrân și, într‑un sfârșit, un prinț viteaz, care îi spunea poporului său despre luptele duse, victorii și înfrângeri. Dar mai presus de toate le vestea despre un împărat mai mare decât cel pe care îl știau cu toții și care nu era din lumea aceasta: „Numele lui e Domnul Isus Hristos, am rostit cu limpezime‑n glas” (p. 162). Credința, de care nu bănuiește sau pe care încă nu o recunoaște Radu, îl ajută și astfel reușește să facă o înțelegere cu durerea: „Durerea e cruntă, durere, stai blândă, nu mă întuneca. Și ea pare că mă ascultă” (p. 157).
Complexitatea romanului este palpabilă chiar – evenimentele sunt atât de încâlcite ca timp, cu atâtea personaje apărute și dispărute.
Drumul spre Soare‑Răsare – un roman foarte elaborat, bazat pe multe fapte istorice, dar și religioase ale diferitelor confesiuni. Tradiții de Paști, care pecetluiesc sufletul acestui copil, apoi tânăr și adult, ce vine dintr‑o familie numeroasă de pocăiți (12 copii), extrem de modestă. La pagina 90 vedem sentimentele trăite de Radu în acest sens: „Cât de rușine îmi era de mama!” Era iarăși/mereu însărcinată… Fiind pocăiți, năștea toți copiii dați de Dumnezeu. Radu nu este neapărat un ateu, dar nici credincios. Practic, toate amintirile lui au tangență cu Paștele, mai precis se întâmplă în ajunul Paștelui, oferindu‑ne un prilej de aplecare asupra celor sfinte și un îndemn subtil către cunoașterea adâncurilor noastre. „Căci viața […] nu e în ce se arată, ci în ce se ascunde.”
Un roman‑mărturisire, o împletire a tradițiilor ardelenești cu superstițiile, o simbioză a realității cu visele, un tandem al visurilor și al viciilor. Deși zborul sufletului prin Vămile Văzduhului se zice că ar fi un iureș, căci se zboară mai iute ca gândul, capitolele acestui roman, foarte bine structurat, se perindă încet, parcă într‑un „relanti”, oferindu‑i cititorului tot timpul necesar pentru a conștientiza și a analiza cele depănate în povestea vieții întortocheate a lui Radu Niculai.
Mi‑a luat cam cinci seri pe parcursul a două săptămâni să citesc romanul. Nu m‑am (și nu m‑a) grăbit. Am trăit fiecare cuvânt citit, acceptând suspansul. Fiecare capitol este parcurgerea celor 20 de vămi ale Văzduhului cu ochii sufletului și‑ai minții. Dacă ar fi fost să‑mi fac însemnări pe margine de carte, cred că mai scriam una la sfârșitul lecturii.
O istorie de viață zguduitoare, bazată pe fapte istorice reale, îmbinate cu călătoria sufletului, care poate părea pe alocuri imaginară. Ioana Nicolaie a reușit să le plaseze într‑un echilibru perfect, creând un roman verosimil, de o profunzime absolută.
O împletire a sensurilor și simțurilor, un roman‑poezie, plin de fiori, de istorii tulburătoare, de dragoste înălțătoare, care niciodată nu moare, nici chiar în ceasul morții! Mai mult decât atât chiar – atunci e mai vie ca niciodată! „Căci viața nu e în ce se arată, ci în ce se ascunde.”
O lectură recomandată!
