(Prima parte)
Ion Anton: „Eu am cunoscut în viața mea doar securiști «de‐ai noștri», adică buni…”
Când ați aflat pentru prima dată de existența KGB‑ului și de la cine?
În copilărie. Aveam doar opt ani când, îndemnat de tata, într‑un cerc restrâns de bărbați chercheliți, în depozitul magazinului din satul meu de baștină, Ghelăuza, Strășeni, am recitat poezia lui Vasile Alecsandri Hora unirii. Învățasem, în 1956, încă până a merge la școală, această poezie de la bunicul meu, Grigore Anton. Ei, ca să vezi, poezia aceasta despre unire s‑a lăsat amenințător, ca o mare primejdie, peste mica ceată de bărbați, formată din directorul școlii, Andrei Timofeievici Peciul; învățătorul de educație fizică, Fiodor Ivanovici Solomon, tot el soțul învățătoarei mele, Nina Stepanovna Solomon; tatăl meu, Gheorghe Anton, și alți trei tați ai colegilor cu care absolvisem clasa I. Anume în cinstea acestui eveniment, consemnat la adunarea părinților, era dată marea petrecere din depozitul magazinului sătesc, petrecere la care – jur că țin minte și acum! – s‑a băut vin negru „de Algeria”, s‑a mâncat gingerică conservată în sos de roșii, dar și salată de vinete… Ei bine, pentru că se lăsase deja seară târzie, mama m‑a trimis direct la magazin („În altă parte nu are unde fi!” conchise ea), ca să‑l aduc acasă pe tata, care nu se putea rupe de la petrecere. Bine că am recitat acea poezie! Directorul școlii a ieșit primul din „bar”, încă înainte de a termina eu recitalul… Apoi învățătorul de educație fizică, înfricoșat ca nu cumva să aibă neplăceri soția sa, adică învățătoarea mea, a pornit grăbit spre ușă, fiind urmat și de ceilalți bărbați, inclusiv tata…
Adie a literatură această mărturisire…
Da, e un episod din romanul meu Foka, în care, de la primul capitol, despre deportări și colectivizarea forțată, până la ultimul, dedicat Marii Adunări Naționale din piața centrală a capitalei, când 800 de mii de oameni, inclusiv eu, au votat pentru Declarația de Independență a Republicii Moldova, este prezentă ca linie de subiect existența KGB‑ului și manifestările sale de intimidare și oprimare în toate sferele vieții: socială, economică, culturală, educativă…
Evenimentele descrise în roman, chiar dacă faci uz de situații istorice, date și nume concrete, oricum devin ficțiune.
Nu sunt de acord. Or, eu accept termenul „ficțiune artistică” doar în sensul aplicării unor procedee artistice în redarea vieții reale, pe care scriitorul o ridică la nivelul adevărului artistic, ca valoare general‑umană. Convingerea mea este că proza modernă nu trebuie suptă „din deget”, ci luată din viață și, prin procedeele ficțiunii (utilizarea vorbirii directe a personajelor, portretizarea lor, descrierea evenimentelor istorice, la care autorul n‑a participat ș.a.m.d.), să fie avansată de către scriitor la rangul de adevăr artistic. Dar, cu regret, nouă ne lipsește critica literară profesionistă, care anume are menirea de a analiza romanele istorice sub diferite aspecte, inclusiv sub cel al adevărului vieții și ficțiunii artistice. Când văd un roman de 250‑300 de pagini, unii critici se lenevesc să‑l citească, ciupind fragmente disparate de pe ici‑acolo, și, în rezultat, emit păreri superficiale, uneori cu totul deșănțate, care nu corespund nici adevărului artistic, nici celui istoric. Dar să revenim la… publicistică.
Care e primul lucru ce vă trece prin minte când auziți pronunțându‑se numele KGB‑ului? Și ce simțiți: frică, angoasă, revoltă?
FRICĂ, întâi de toate! Căci, din câte mi‑a explicat tata, la trezie, încă în acel îndepărtat an 1958, anume frica i‑a suflat pe bărbați de la „banchetul” evocat de mine mai sus. Copil fiind, nu pricepusem de ce o poezie despre unire a trezit frica în niște bărbați mari și voinici. Cu timpul însă, am descifrat „de ce”. KGB‑ul era prezent incognito în viața fiecărui individ. În fiecare localitate, oricât de prăpădită ar fi fost ea, existau doi‑trei informatori, fie benevoli, fie obligați, dintre cei care beneficiau de anumite favoruri, în virtutea funcțiilor pe care le exercitau: președinți sau secretari de soviet sătesc, directori de școală, președinți de colhoz… Practic, KGB‑ul avea ochii și urechile sale în orice localitate și în orice colectiv de muncă.
În perioada sovietică, au fost studenți și intelectuali care plecau la Odesa sau Cernăuți după cărți românești, citeau literatură în limba română, discutau despre faptul că limba „moldovenească” este română și că moldovenii sunt români sau despre actualitatea marilor scriitori români de peste Prut, înfruntând riscul de‐a intra în vizorul KGB‐ului. Ați făcut parte și dumneavoastră din rândul acestora? Știind că există acest pericol, ați mușcat din mărul interzis? Sau ce alte lucruri în afara celor enumerate mai sus ați făcut, expunându‐vă primejdiei de‐a fi luat la ochi de oamenii îmbrăcați în fâșuri de piele?
Da, am făcut parte din rândul studenților care plecau periodic la Odesa, Cernăuți, Kiev și chiar la Moscova după cărți românești, deoarece la Chișinău ele nu puteau fi găsite în librăria „Drujba” de la parterul hotelului „Inturist”, pentru că Ivan Ivanovici Bodiul, prim‑secretarul CC al PCM, și KGB‑ul din Moldova considerau că literatura română ațâță naționalismul studenților și intelectualilor de la Chișinău, făcându‑i să privească cu alți ochi, deschiși, peste Prut. Țineam ascunse acele cărți prin geamantane încuiate la cheie, le citeam pe ascuns, învelite în ziare, ca nu cumva cineva să citească titlul de pe copertă și să ne toarne. Cu părere de bine, fiind student la USM, secția de jurnalistică a Facultății de Filologie, am locuit la cămin doar cu colegi de bună credință, care nu m‑au pârât, ei înșiși, în majoritate absolută, citind carte românească, tot cu prudență.
Ați fost prinși având asupra dumneavoastră cărți românești sau ați fost turnați că purtați discuții pe teme interzise și, drept urmare, să fiți chemați la Securitate? Cum au fost aceste întâlniri? Cum au decurs discuțiile cu securiștii? Cum erau acești kgb‐iști? Vi‐i amintiți? Ce mai știți despre
ei azi?
Toți profesorii de la Universitate știau că noi, studenții, avem și citim pe ascuns carte românească, dar se străduiau să nu dea alarma. Chiar și atunci când mergeam la Biblioteca Republicană „N.K. Krupskaia”, Biblioteca Națională de azi, tot carte românească solicitam din secția de „Literatură străină”. Drept că, pentru a avea acces în acea secție, era necesar să prezinți un demers semnat de decanul facultății. Decanul meu era Constantin Andreievici Dobrovolschi, care, binevoitor, de fiecare dată când semna demersul, mă întreba în glumă: „Încă n‑ai terminat lucrarea de curs pe care o scrii deja de patru ani?” Totuși, la Securitate, mai bine zis în secția nr. 1 a USM, care se afla în sediul Facultății de Filologie, am fost chemat, interogat și prevenit drastic de agentul KGB care patrona Universitatea. Numele lui era (așa, în orice caz, mi s‑a spus că i se zice) Grigoraș Ivan Andreievici. Pretextul a fost unul așteptat de mine, care exercitam și funcția obștească de secretar al cenaclului literar universitar „Mihai Eminescu”: discutasem la o ședință a cenaclului creația lui Ion Druță, persoană non‑grata la Chișinău. Personal, participând la o călătorie turistică la Moscova, vizionasem spectacolul după piesa lui Ion Druță Frumos și sfânt, montată la Teatrul Armatei Sovietice. Erau proaspăt editate atunci lucrările Horia și Clopotnița, de același autor. Am discutat cu entuziasm, timp de două ore, aceste opere druțiene. Nu știu dacă m‑a turnat cineva anume. Ședințele cenaclului erau publice, participau studenți de la toate facultățile. Veneau și profesori, dintre care o prezență activă era regretatul critic literar Gheorghe Mazilu. Ofițerul KGB m‑a luat la întrebări, esența cărora era să stabilească de ce anume creația naționalistului Druță a fost pusă în discuție. Am încercat să răspund în termeni literari, dar, la un moment dat, am înțeles că pericolul se îngroașă, că aș putea fi exmatriculat – chiar dacă eram deja student în anul IV – de la facultate, în pofida faptului că eram și destul de bun la învățătură și urma să închei stagiul de… candidat în membri de partid!…
Ați fost comunist?
Până la admiterea la facultate, muncisem vreo trei ani la Uzina „Electrotocipribor” (azi „Introscop”) din Chișinău, întreprindere care avea și profil militar. Astfel, trecutul meu muncitoresc l‑a motivat pe profesorul universitar Ion Petrovici Ciornâi, tot dânsul secretar al organizației de partid a Facultății de Filologie, să‑mi propună să intru în partid. „Ni s‑a oferit un loc pentru primirea în partid a unui student. Mai mulți profesori te‑au recomandat pe tine”, mi‑a explicat Ion Ciornâi. Am zis că trebuie să mă mai gândesc o zi‑două. „Doar o zi‑două! Rândul doritorilor e mare!” îmi spuse, parcă dezamăgit, secretarul. M‑am sfătuit cu cel mau bun prieten al meu, Grigore Rusu, tot el liderul comsomolist al grupei. „Eu te îndemn să nu ratezi această șansă! făcu el hotărât și apăsat. Dacă vrei să poți ajuta pe viitor mai multă lume, calitatea de membru de partid va fi una benefică. Și pe tine te‑ar ajuta în viață: nu vezi că s‑a legat deja Securitatea de tine?!”
Și, până la urmă, cine v‐a luat apărarea?
M‑a salvat din acea situație primejdioasă profesorul meu de filozofie, Serghei Dimitrievici Roșca, tot el secretar al comitetului de partid universitar, care a potolit zelul unui membru al biroului de partid, care o ținea rusește, întruna, că nu merit să fiu primit în partid, că am mari probleme cu Securitatea. „Da, eu cunosc situația. Într‑adevăr, la cenaclu a fost pusă în discuție creația lui Druță, însă studenții noștri sunt atât de bine pregătiți de profesori, încât au analizat și apreciat obiectiv creația acestui scriitor, care activează la Moscova.” Ulterior, după ce a ajuns șef al secției propagandă a CC al PCM, S.D. Roșca a fost defăimat ca fiind el însuși kgb‑ist și trădător de neam, deoarece, chipurile, nu susținuse inițiativa intelectualității de creație și a celei științifice de a trece „limba moldovenească” la grafia latină. Eu înțeleg omenește că Serghei Roșca, deținând acea funcție de partid, trebuia să fie un sinucigaș ca să susțină deschis ceea ce noi am obținut până la urmă: alfabetul românesc. Exact așa mi‑a explicat și regretatul academician Nicolae Corlăteanu, care avea relații vechi și mutuale cu S.D. Roșca: din interior, adică în discuțiile din cadrul CC al PCM, Roșca a fost de partea adevărului științific. Iată de ce eu pledez să nu aruncăm nepăsători la stânga și la dreapta eticheta de kgb‑ist. Am putea greși amarnic, deoarece aparențele întotdeauna înșală. Cu atât mai mult cu cât KGB‑ul avea grijă să creeze și tot el să „divulge în secret” personaje de „kaghebiști” și „informatori” fictivi, numai ca să‑i acopere pe cei adevărați. Doar adoptarea Legii lustrației ar face lumină și ar da în vileag adevărații securiști.
(Continuarea în numărul următor)
