Să sărbătorim în timp ce în țara vecină e război?
Radmila Popovici: „Dar odată și odată, într‑un fel sau altul, se va sfârși și acest rău”
Dragă Radmila, chiar din capul locului, aș vrea să clarificăm un lucru. Iulia, din romanul meu Tu și alte femei, nu are nicio legătură cu tine. Da, scrie și Iulia mea poezii, iar unele dintre ele sunt dedicate Ucrainei, dar nu ești tu. Confuzia a apărut însă de aici, că Iulia mea scrie o poezie anti‑ războinică și antiputinistă, iar poezii consacrate Ucrainei scrii și tu. Neînțelegerea a fost întreținută și de faptul că foarte puține poete au mai publicat asemenea poezie, iar dintre ele, tu ai scris cele mai multe poezii despre război, publicând și o carte cu titlul Și eu sunt Ucraina. Asta nu ar fi putut spune Iulia, dar alte femei din cartea mea, Oksana sau Beatrice. Cum îți explici faptul că foarte puține poete/poeți s‑au solidarizat cu drama poporului ucrainean? Tu ai făcut‑o? De ce ai făcut‑o?
Felicitări, Dumitru, pentru apariția romanului tău recent, Tu și alte femei, care, iată, în foarte scurt timp, a trezit curiozitatea cititorilor, fiind deja printre cele mai vândute cărți noi! Acest lucru este foarte îmbucurător și pentru autor, și pentru editură, dar și pentru cititori, dintre care fac parte și eu. Să știi că mă impresionează nevoia unor oameni de a căuta persoane reale în personaje, de a inventa povești noi în jurul poveștilor scrise. O fi și acesta un exercițiu captivant. Uneori mă întreb dacă și autorii, știind că alimentează interesul unei categorii de cititori, mai ales într‑un spațiu îngust ca al nostru, intră în acest joc. Deoarece nu caut aceasta în literatură, pot spune doar că în Iulia ta îl descopăr pe Dumitru‑creatorul și am îndrăgit acest personaj tocmai pentru faptul că i‑ai atribuit rolul de poetă antirăzboinică. Ce mă mai fascinează, citindu‑te, este felul în care te raportezi la Flutura ta dragă (Florițoaia Nouă), unde am fost o singură dată, în secolul trecut, în tabăra de vară, la șase ani, deși satele noastre fac parte din aceeași comună, iar a doua oară – în primăvara aceasta, în cadrul proiectului „E Timpul pentru Carte” al Revistei „Timpul”, inițiativă pe care o apreciez și pentru care vă admir. Așa cum admir curajul tău, al Mariei Ivanov, al colaboratorilor Revistei „Timpul”, vă admir pentru atitudinea clară împotriva războiului lui Putin, pentru solidarizarea cu poporul ucrainean. Și, ca să răspund la întrebarea ta, aș încerca să explic tăcerea multor poeți amintind renumitul citat al filozofului Theodor W. Adorno, care afirma: „A scrie poezie după Auschwitz este un act de barbarie”, dar care ulterior și‑a mai schimbat opinia: „Suferința perenă are același drept la exprimare ca și cel martirizat de a striga”. Poate, într‑adevăr, uneori cuvintele nu sunt în stare să descrie suferința, groaza, furia. Poate că tăcerea nu înseamnă neapărat nedorința de a spune, ci mai curând neputința de a da glas reacției la teroare. Eu am făcut‑o pentru că mă sufocau necuvintele, iar strigătul ar fi explodat în coșul pieptului dacă îl opream. Poeții sunt oameni, și oamenii au reacții diferite la stres, inclusiv, de ce nu, frică.
Îți mai amintești când ai scris prima poezie despre Ucraina?
Îmi amintesc cu precizie și durere. Am scris‑o în noaptea de dinaintea zilei de naștere a Vivianei, pe 26 februarie 2022, după o discuție răvășitoare cu copila mea, care mi‑a spus atunci că ar fi nedrept și inuman să sărbătorim în timp ce în țara vecină e război. În acea noapte am avut senzația că fiica mea, la numai treisprezece ani de viață, îmbătrânise, iar eu am pierdut răspunsurile la toate întrebările ei, precum și orice închipuire despre viitor. Mă simțeam ca și ucisă, deși respiram și căutam cu disperare ceva de ce să mă agăț, ca să‑i pot fi sprijin copilului meu, pe cât era posibil în acele clipe, după două zile de șoc și groază teribile. Și pentru că nu știam cărui cer să‑i cer ajutorul, am scris: „durerea lumii/ s‑a ascuns/ într‑un prunc// și pruncul/ a îmbătrânit/ fără să pronunțe/ primul „mamă”// sânul mamei/ nu va mai avea/ gustul păcii/ niciodată […]”. Urmează și alte versuri grele, care, odată cu trecerea timpului, și‑au pierdut din intensitate, dar atunci aveam senzația că scriu cu toate lacrimile, cu toate suspinele și bocetele mamelor din lume. Era de nesuportat, de neoprit acel tumult care‑mi sfâșia pieptul.
Mama ta, fetele tale, rudele îți cunosc poeziile despre război? Te susțin? Sunt de acord cu tine? Nu‑ți spun să nu mai scrii, ca să nu te ia Putin în cătarea armei?
Și mama, și fetele, și rudele mele mă cunosc nu de ieri, iar cei care mă cunosc știu că, dacă îmi asum ceva, e temeinic și dacă mă pornesc undeva, sunt de neoprit. Mai mult decât atât, eu simt că îmi respectă deciziile și atitudinea, chiar dacă își fac griji. Se mai întâmplă să‑mi spună să fiu atentă, să nu mă expun, și eu le înțeleg îngrijorarea, dar pentru mine ar fi insuportabile tăcerea, lipsa reacției, retragerea în pasivitate și nepăsare. Abia atunci ar însemna că Putin a și învins – neutralizându‑mă, închizându‑mi gura. Îmi amintesc cum, după apariția cărții Și eu sunt Ucraina, cineva m‑a întrebat dacă nu‑mi este frică. Atunci îndată mi‑au revenit în minte câteva fraze de neuitat din romanul Dune de Frank Herbert, pe care îl citisem în pandemie: „Să nu mă tem. Frica ucide mintea. Frica este moartea măruntă, purtătoarea desființării totale. Voi înfrunta frica. O voi lăsa să treacă peste mine, prin mine. Și, după ce va fi trecut, îmi voi întoarce ochiul interior și voi privi în urma ei. Pe unde a trecut frica, nu va mai fi nimic. Voi rămâne doar eu”. Această carte se așezase perfect pe starea pe care o aveam în perioada izolării, de parcă m‑ar fi pregătit pentru timpuri mai înfricoșătoare, care nu s‑au lăsat mult așteptate. De atunci, de câte ori mă cuprinde frica, revin la acest fragment ca la o mantră. E încă un exemplu cum pot cărțile să ne marcheze, să ne transforme chiar.
Cum te‑ai schimbat după ce a început războiul? La ce‑ai renunțat, ce faci acum și nu făceai înainte?
M‑am schimbat, continui să mă schimb și nu‑mi plac aceste schimbări, pentru că simt că mi s‑a îmbolnăvit sufletul. Am trecut prin mai multe etape, stări la extremă: agitare, apatie, paroxism, anxietate, încredere, disperare… Toate aceste viraje emoționale, alimentate de veștile dureroase constante, mi‑au tocit sensibilitatea, m‑au împietrit, m‑au ofilit. Am încetat să‑mi fac planuri de viitor. Trăiesc însă mai conștient momentul, chiar dacă o fac cu mai puțină bucurie și seninătate. Am început să prețuiesc lucruri pe care le consideram înainte ca pe un dat și să mă plâng mai puțin, pentru că problemele și durerile mele nu se compară cu cele ale oamenilor din Ucraina vecină, a cărei rezistență ne asigură o viață relativ normală. Acum dedic mult mai mult timp știrilor decât în perioada de dinaintea anului 2022 și mă interesează mai mult situația politică din țară, din vecinătate și din lume, însă scrisul meu a pierdut din finețe, culoare, lumină. S‑a stins, s‑a întunecat, a obosit, asemeni sufletului.
Care au fost cele mai grele zile din acest război? Dar cele în care ai început din nou să speri?
Primele zile au fost înnebunitoare pentru toți și cred că nu realizam pe deplin ce se întâmplă. Eram șocați, iar creierul se împotrivea să proceseze o asemenea informație. Bucea însă a zguduit lumea. Ne‑a arătat în direct realitatea cruntă. Îmi amintesc că mă țineam de cap și nu știam cum să‑l fac să n‑o ia razna. Atunci am scris, în acele zile, poemul‑blestem mesaj pentru pu‑, pe care l‑ați publicat în revistă. În primele săptămâni și chiar luni nu puteam să adorm, pentru că nu știam ce alte orori se vor întâmpla peste noapte. Îmi era, de asemenea, teamă să deschid telefonul dimineața. Aveam nevoie de oameni care să simtă ca mine, ca să pot respira, și voi erați acei oameni: tu, Maria Ivanov, Angela Aramă, Irina Nechit, Alina Țurcanu și alți câțiva prieteni cu care comunicam sau care împărtășeau trăirile lor pe rețele. Imaginile cu animalele ucise se lipeau de retină și când închideam ochii, le auzeam durerea și reproșul. O altă imagine, cu cărucioarele și jucăriile copiilor uciși, nu‑mi părăsea mintea. Apoi, maternitatea bombardată și Teatrul de la Mariupol, Spitalul pentru copii Ohmatdit din Kiev, gropile comune, soldatul ucrainean care a rostit „Glorie Ucrainei!” în fața ocupanților ce aveau să‑l împuște, tragedia jurnalistei Victoria Roșcina, prizoniera de numai 27 de ani, al cărei trup mutilat a fost returnat în Ucraina, și multe, multe alte crime de război, care nu pot și nu trebuie să fie uitate și iertate. Cu toate astea, Ucraina rezistă, chiar dacă lumea liberă îi acordă mai puțin sprijin decât ar avea nevoie o țară care luptă cu răul absolut al planetei, iar această rezistență, după trei ani și ceva de război cu Rusia teroristă, mă face să sper că Ucraina va învinge, că acest popor este invincibil.
De când a început războiul, ai mai fost în Ucraina?
Nu, n‑am fost, deși m‑am pornit de câteva ori. Cu siguranță, voi ajunge, pentru că fratele meu locuiește acolo, în Odesa, și gândul meu este la el, la ucrainenii terorizați zi și noapte, dar care continuă să muncească, să‑și apere țara, să lupte, să spere.
Spune‑mi: care e cea mai nouă poezie despre Ucraina și când ai scris‑o?
În august, după un alt atac masiv rusesc asupra orașului Kiev.
înnebunită
„de ce n‐am murit și eu odată cu copiii
mei?” bocește mama ucraineană
în timp ce părul i se lasă smuls de
mâinile ei neputincioase iar cioburile
plânsului îi taie colțurile ochilor
condamnați la sângerare
sângele copiilor nu se va închega în
privirea ei vreodată inimile lor nu
vor înceta să‐i bată în tâmple ca
niște tobe spânzurate de cer în care
chiar pumnii ei vor lovi blestemând
moartea cea mai moarte dintre morți
„blestemați să fiți ucigași de copii și de
mame blestemate fie‐vă mamele care
v‐au hrănit cu laptele lor blestemat
blestemați să vă fie tații care v‐au
făcut la beție blestemat fie în veci
nelegiuitul vostru țar și toți slugoii lui
blestemați!” strigă mama ucraineană
ca o rană deschisă deasupra ruinelor
hrăpărețe cu copiii ei morți în brațe
niciodată țărâna n‐a fost mai întunecată
niciodată aerul mai împietrit
niciodată lumina mai amară
cerul de ceară se înghite pe sine de
groază
„de ce n‐am murit și eu odată cu copiii
mei?” înnebunită se întreabă lumea
oamenilor
Cine sunt cititorii textelor tale despre război?
Presupun că sunt cei care îmi urmăresc paginile de Facebook, Instagram și, bineînțeles, cititorii Revistei „Timpul”. Apropo, la Bookfest, Chișinău, s‑au apropiat câteva persoane pentru un autograf pe cartea Și eu sunt Ucraina, apărută la Editura Junimea, prezentă la standul editurii, ceea ce m‑a surprins, pentru că volumul are deja doi ani de la apariție. O altă categorie de cititori ar fi urmăritorii paginii mele de YouTube, care conține o parte din poemele din carte, recitate de oameni de cultură și jurnaliști care au făcut parte din manifestul‑video împotriva războiului, cu același titlu – Și eu sunt Ucraina.
Cum și când va fi înfrânt Putin?
Pentru că răul este nu doar distructiv, ci și autodistrucrtiv, aș vrea să cred că Rusia putinistă își sapă singură groapa și va cădea în ea tocmai din cauza lui Putin, care a sărăcit‑o, i‑a curmat dezvoltarea, a întors‑o în trecut, a lipsit‑o de cele mai strălucite minți și a trimis la moarte atâția oameni, iar forța și vitejia Ucrainei va grăbi acest proces. Acum, după ce Trump l‑a reabilitat pe dictatorul de la Kremlin, e puțin probabil ca cineva să‑l aducă în instanță în timpul apropiat ca să fie judecat în fața întregii lumi pentru crimele de război. Dar odată și odată, într‑un fel sau altul, se va sfârși și acest rău.
Ce vei face în primele zile de pace și despre ce vei scrie?
Voi merge la Kiev, cum i‑am promis în primul an de război unei ucrainence cu care m‑am împrietenit pe malul Mării Negre, în Bulgaria, voi căuta cea mai bună cafenea de pe bulevardul Hreșceatik, îmi voi lua un cappuccino cu o felie de tort „Kiev”, după care voi merge la Catedrala „Sfânta Sofia”, voi aprinde o lumânare și‑mi voi plânge toate lacrimile. Apoi voi scrie despre aceasta. Sper să se întâmple cât mai curând și mai sper din toată inima că cetățenii moldoveni vor alege viitorul european întru pace, libertate și prosperare.
