Lumea ca ansamblu de membrane ale înțelegerii vine să întărească ideea că lumea nu este nici în afara noastră, pe de o parte, și nu este nici în noi, pe de altă parte. Adică, neti‑neti, cum ar zice filosofia indiană. Dar vedem, în același timp, și că lumea este și în afara noastră, și în noi. Adică, și‑și.
Propunerea mea vine să sublinieze rolul esențial jucat de om, ce apare acum la un nivel superior în raport cu omul rațional aristotelic; parcă, în secolul 21, nu mai suntem simple ființe raționale, ci suntem, sau așa ar trebui să fim, ființe înțelegătoare, adică ființe spirituale.
Omul înțelege ceea ce este cu el, ceea ce este cu lumea în care trăiește și, în același timp, omul face din această înțelegere o lume a lui, o lume proprie, pe care o poartă cu el neîncetat. Să ne gândim la un scriitor: un scriitor de ficțiune are tot atâtea lumi câte cărți a creat. La fel, un cititor are tot atâtea lumi câte cărți a citit. Pe aceste baze, un filosof cum este Schopenhauer pune accentul pe reprezentare: lumea are nevoie de o depășire a distincției moderne dintre obiect și subiect; lumea nu este nici obiect de cercetat, nici subiect, care este simplu percepător. După el, lumea este reprezentare (pe un alt versant, lumea este voință).
Nu pot să nu mă gândesc la un capitol impresionant din Orbitor de Mircea Cărtărescu. Este vorba despre capitolul ce începe cu „Mama lucra la covoare persane”. Vedem aici ansamblul de membrane ale înțelegerii aflate la intersecția membranelor corpului cu membranele minții și membranele spiritului. Covorul țesut de Maria este lumea Mariei, cu obiectele și faptele ei, cu bucuriile și suferințele ei, cu speranțele și temerile ei. Format din nenumărate părți, ca niște micro‑membrane, covorul are nu numai lungime și lățime, dar și adâncime sau grosime. Vedem, astfel, pe un covor un oraș de pe malul mării, plin cu temple și palate, în alt covor vedem reprezentată o orgie, în alt covor vedem o lume cu un băiat aflat în baie, care își privește mirat mâinile, în altă lume vedem zeci de patinatori aflați la patinaj pe gheață etc.
Covorul țesut de Maria este materializarea spiritului ei, oarecum un fel de ieșire în afară a lumii de înțelesuri aflate în ființa ei, practic este lumea ei trecută în lumea copilului trecută în lumea mea ca cititor al cărții Orbitor și trecută acum în toți cei care citesc acest text din revista „Timpul”.
Trecerea de la nici‑nici la și‑și vine să sublinieze bogăția de înțelesuri, plenitudinea sensurilor în care trăim cu toții în orice moment al existenței lumii. Principiul plenitudinii este omologul principiului plenitudii ființei. Asta, pentru că totul este membrană – o idee care trebuie bine subliniată. În propoziția (legea, principiul) „totul este membrană”, dacă vom sublinia acum termenul „totul”, vom putea vedea ceva deosebit de interesant – strămoșii noștri greci nu aveau un termen pentru lume. Nu aveau nici pentru univers. Așa se face că ei se foloseau de termenul „totul” (pas) pentru a exprima ceea ce noi exprimăm prin lume. Heraclit, după câte se pare, ar fi folosit pentru prima dată termenul „kosmos”. La Platon, adică o filosofie foarte târzie în raport cu spiritualitatea orientală, putem găsi, de exemplu, în Timaios, atât totul, întregul (pas), cât și cerul (ouranos) sau cosmosul (kosmos). Pentru cei vechi, lumea era ordine, adică ceva frumos. Termenul „kosmos” este legat de „kosmeo”, adică a pune în ordine, a orândui, dar și a avea ceva frumos împodobit. Lumea ca un cosmos este atât ordine, cât și podoabă.
Ideea, cu statut de principiu, că lumea este ansamblul membranelor înțelegerii are nevoie să fie văzută și din perspectiva noțiunii de membrană. Deci, dacă vom sublinia termenul de membrană, vom avea sugerată ideea de niveluri multiple, de stratificare, de organizare sistematică în profunzime, dar la niveluri elementare.
Care sunt aceste niveluri elementare? Dacă am fi întrebat un fizician din secolul 19, ne‑ar fi răspuns că nivelul elementar, ultim este cel al atomilor. Membranele cele mai mici ale lumii sunt atomii. Dacă am întreba un fizician de azi, ni s‑ar răspunde că lumea este alcătuită dintr‑o mulțime de corzi sau de bucle. La fel, dacă am întreba un biolog, ar răspunde că lumea (vie) este alcătuită dintr‑un lanț nesfârșit de membrane numite ADN.
