Războiul ne schimbă în rău
Moni Stănilă: „Moldova e următoarea – un text pe care îl auzim de peste trei ani”
Dragă Moni, aș vrea să te rog să ne amintim, în debutul interviului nostru, despre prima zi de război. Unde erai pe 24 februarie 2022 și ce făceai? Ce stări ai trăit în acea zi? Ți se părea că ar fi un sfârșit al lumii?
Dragă Dumitru, e foarte dureros să rememorez ziua în care pandemia, care abia dădea semne de încheiere, a părut o glumă pe lângă tot ce a venit peste noi. Eram, la șase dimineața, la balcon, îmi savuram cafeaua când am auzit bombele. Cred că neputință amestecată cu furie ar descrie cel mai bine ce am simțit în acea zi. Neputință și furie.
Plecând de la prima întrebare, aș vrea să‑ți mai adresez una. Cum au fost pentru tine celelalte zile de război?
Totul părea un coșmar nesfârșit, mă trezeam noaptea din oră în oră (e mult spus mă trezeam, că nu prea puteam dormi) ca să verific dacă nu l‑au ucis pe Zelenski. Mi se părea că dacă îl vor prinde pe președintele ucrainean, totul se va sfârși cu victoria Rusiei. Apoi, pe 1 martie, am plecat în rezidența Cărturești de la Câmpulung. Frumusețea de acolo mă contraria, nu înțelegeam ce caut eu acolo, în toată liniștea aia. Mă gândeam că literatura nu mai are niciun sens, că n‑ar trebui să mai scriu nimic, că e stupid și neserios să scrii când oamenii mor la graniță. Mă întrebam dacă n‑ar fi mai bine să plec și să stau cu părinții până când totul va escalada.
O altă întrebare ar fi legată de scris. Îți amintești când ai scris prima ta poezie despre război? Cum ai scris‑o? Unde? Ce te‑a făcut s‑o scrii? Dar următoarele?
După cum precizam, nu vedeam niciun sens în scris, iar proiectul cu care câștigasem bursa era unul despre sport. Literatură despre sport – deci, îți dai seama cât de neserios suna în contextul războiului. Pe de altă parte, îmi părea rău de acea liniște, de spațiul perfect pentru a scrie literatură și atunci s‑a întâmplat ceva, nevoia de a țipa din cauza nedreptății s‑a transpus în nevoia de a pune pe hârtie ceea ce simt. Nu fotbal, nu pasteluri, ci furie și bombe. Știam că din punct de vedere tematic e foarte riscant, dar nu mă gândeam la asta. Simțeam o eliberare în scris, o datorie morală, dacă vrei, de a mă situa de partea corectă a istoriei.
Poeziile pe care le‑ai scris în acele zile le‑ai inclus în volumul tău de versuri Ofsaid, care a și apărut în primăvara lui 2022. Volumul este compus din două părți, despre război și despre fotbal. Cei care au scris despre carte, au vorbit foarte mult despre legătura dintre fotbal și război, dar eu nu despre asta vreau să te întreb aici. Volumul a apărut în primul an de război. Acum suntem în 2025 și încă nu s‑a terminat. Cum e să scrii poezii despre un război care continuă?
Prima parte e un jurnal de microbist, dar e o temă paravan, care mi‑a permis să vorbesc despre lucruri grave, care ar putea părea patetice. Dincolo de poemele pline de umor despre fotbal, e deja insinuată partea a doua, cea despre război, fiindcă e conturat clar contextul geopolitic. Încă din primul poem apar femei care vociferează în rusă politici despre Rusia și Europa. Un alt substrat, important pentru structura acestei cărți, e cel referitor la faptul că nu am copii, simțit ca o ratare în prima parte, cea despre fotbal, dar transformat într‑o reală ușurare în partea a doua, cea despre război. Un sentiment de ușurare, că nu am adus un copil într‑o lume atât de nesigură. La finalul cărții am inclus un poem foarte diferit ca factură, o adresare către o soră poetă și teologă, soldat în timpuri neclare, pe care o rog să ne spună cum se va sfârși totul. Acel poem ține cartea deschisă, tematic, până în ziua în care în Ucraina va fi pacea pe care și‑o doresc ucrainenii.
Poeta Simona Popescu spunea undeva că ea nu scrie despre războiul din Ucraina, fiindcă nu trăiește în Ucraina. Și eu, și Maria Ivanov sau Radu Vancu am scris, cu toate că niciunul dintre noi nu locuiește la Kiev sau la Odesa. Prin ce se deosebesc textele noastre despre război de‑ale scriitorilor din Ucraina? Cu ce venim noi diferit? Mai putem să fim autentici netrăind în Ucraina?
Scriitorul maghiar Roland Orcsik are un roman superb, tradus de Andrei Dósa, Comandoul Fantomă. În roman e vorba de un sat din fosta Iugoslavie, în care războiul pare iminent, lumea o ia razna cu totul, unii se sinucid, alții înnebunesc, dar războiul nu ajunge în acel sat. Cumva, asta e și situația Moldovei. Evident că dintr‑o țară membră NATO se vede războiul din vecini la fel de atroce cum îl vedem și noi, doar că Moldova e într‑o situație mult mai urâtă. Noi nu avem niciun fel de garanție. Moldova e următoarea – un text pe care îl auzim de peste trei ani. Iar cât privește declarația Simonei Popescu – e de înțeles. Fiindcă inițial m‑am gândit la fel. Nu voi scrie despre război. Însă sunt momente de presiune psihologică în care nu noi alegem despre ce să scriem. Poemele pe care le‑am scris nu sunt scenarii cu personaje din Ucraina, sunt mai degrabă consemnări de jurnal, o ținere în evidență a primelor zile de război, dublată de tot ceea ce simt eu. Apoi, e și o modalitate de a susține Ucraina, de a nu tăcea. E dificil de stabilit: trebuie scris sau nu despre un război dacă nu trăiești în mijlocul lui? Asta doar scriitorul singur o poate decide în fața unei pagini albe. Simți vreo impostură în scris, simți că nu poți scrie despre altceva când o lume se năruie sub ochii tăi, simți că poezia trebuie scrisă doar pe timp de pace? Nu e la fel pentru fiecare. Iar în ceea ce privește diferența dintre poezia scrisă de cei din Ucraina și cea scrisă de cei din afara Ucrainei e clară: experiența e foarte diferită. Implicarea e alta, la fel și suferința, și pierderile, dar orice voce care poate acum să se așeze împotriva războiului de agresiune a Rusiei e necesară, pentru că nu putem lăsa lumea să se obișnuiască cu războiul. Pentru mine a fost altfel: ori scriu împotriva acestui război, ori nu mai scriu deloc. Cui i‑ar fi trebuit în 2022 poeme despre orice altceva? Mă simțeam, dacă încercam să scriu altceva, ca și cum aș citi cărți ateiste în Săptămâna Patimilor sau în ziua Învierii.
Ofsaid, cred, este cel mai bun volum al tău de poezie și s‑a bucurat de un mare succes la critici și la cititori, adunând foarte multe premii prestigioase. A fost tradus și în Germania, unde a fost întâmpnat cu multă căldură. Ce lucruri au apreciat criticii din România sau din Germania la cartea ta?
Nu știu dacă Ofsaid e cel mai bun. E cel mai vizibil, asta da. Colonia fabricii, de exemplu, a adunat mai multe cronici decât Ofsaid. E drept că Ofsaid‑ul a fost mai premiat. Au fost și traducerile, parțial în mai multe limbi, iar integral a apărut mai întâi în Suedia, în traducerea Rebeckăi Bulow, apoi a apărut în germană, în traducerea poetului Alexandru Bulucz. În Germania a contat mult că a fost introdus pe lista de recomandări ale Academiei Germane, Lyrikcabinet și Haus für Poesie. Dar interesul a fost diferit. La Festivalul de Poezie din Berlin am fost invitată pentru poemele cu fotbal. Unele reviste au publicat poeme cu fotbal, altele au scos în evidență paginile despre Ucraina. Cred că fiecare temă din acest volum a contribuit la receptarea lui.
După această carte, mai scrii poezii sau proze despre război?
Am scris foarte puțină poezie după 2022. Nu voi avea degrabă o carte nouă de poezie. Proza pe care o scriu acum nu e foarte departe, e proză istorică.
Cum crezi că a schimbat, că va schimba lumea și literatura acest război?
Toate războaiele schimbă lumea. Eu văd foarte diferit totul. Eu cred că Duhul Sfânt se îndepărtează – ori mai degrabă e alungat – de (pe) pământ din pricina uciderilor, violurilor, torturii, iar asta vine cu alte și alte rele. Apoi, cel mai grav, la un moment dat ne împietrește inimile. Războiul ne schimbă în rău.
Și ultima întrebare: ce vei face în prima zi de pace?
Voi scrie un poem, răspunsul acelei poete soldat, teologă și profetă, pe care o invoc în finalul cărții și pe care o rog să ne arate care e granița Rusiei pe hartă.
