Ilie Lupan este un jurnalist și un prozator care stă sub aparențele unui teritoriu specific, limitat la cadrele unei civilizații (chișinăuiene) de pronunțată marcă mai mult… postmoderniste, dar cu personaje de toate zilele, având preocupări modeste legate de grijile vârstei, ale familiei, ale traiului în condiții de mijlocie respectabilitate. Astfel, proza (autobiografică) a autorului nostru, ajunsă la acest volum intitulat Iluzia libertății (Chișinău, 2025), este la cea mai clară conștiință de sine și la o expresivitate integrală. Ilie Lupan ne vorbește despre sine și timpul prezent, despre părinți și casa părintească, despre Dor(‑ul) de oameni frumoși, despre latura festivă și despre cea îndoliată a lucrurilor, despre copilărie, tinerețe… și… despre ce înseamnă un bărbat și ce simte o fată, o femeie, o nevastă, o bătrână, despre… eros‑ul, nu numai cel evident, dar și subtil difuzat în toate împrejurările existenței, despre îngrijorare, nepăsare, bonomie, cruzime, presentimente și confesiuni în toate felurile, rezistență, fragilitate, rușine și nerușinare, despre lucrurile mici și cele mari sau despre modul enigmatic în care comunică unele cu celelalte: „Acum, de când cu războiul din Ucraina, depindem de Uniunea Europeană și de SUA, mai bine zis, de granturile și aju‑ toarele care ne vin de acolo. Dar cât o să mai stăm cu mâna întinsă, cerșind suport pentru «reforme democratice, reforme în justiție» etc., nu și pentru reforme în mentalitate? Soluția pentru situația în care se bălăcește și se complace «țărișoara» noastră e la îndemâna guvernării. Acest lucru îl înțelege multă lume. Numai că… puterea e mai dulce decât sexul și, odată ajunși la guvernare, puțini sunt cei care se gândesc cu adevărat la omul simplu, care trăiește într‑o sărăcie lucie, sprijinul principal venind de la cei care muncesc în străinătate” (p. 5).
Ce și cum ne vorbește Ilie Lupan? Aici e mai greu de răspuns deslușit, într‑atât de frecvente sunt interferențele de voci, de tonalități, de limbaje; și de variabile proporțiile amestecului și dozării lor. Autorul e când aproape și când foarte departe de ce se întâmplă, când întru totul la vedere și când foarte ascuns, la nivelul personajelor sale și mult mai sus decât ele. Dar mai exact ar fi să spunem că realizează o misterioasă simultaneitate, o inefabilă fuziune a acestor tonalități și (până la urmă) atitudini, vorbind cu mai multe voci deodată, cu neînfricare rece, cu sfâșiere, cu tandrețe, cu înțelepciune, resemnare, cu ironie potolită sau ascuțită: „Sărmanul Faust, a rămas un erou de pomină. Fiindcă astăzi unul ca Mefistofel ori e prea arogant, ori nu îi pasă de cei care își pot vinde sufletul, de vreme ce există niște reguli peste care nu poți trece: apartenența de partid, relațiile cu mahării… Meritocrația? Hai, sictir! Și, apoi, pentru ce ți‑ai vinde sufletul unuia fără suflet? Asta când e vorba de oameni cu intelect, nu neapărat de oameni de creație. Ce să mai vorbim de oamenii simpli, care sunt la cheremul ăstora cu pâinea și cuțitul?” (p. 46).
Pentru Ilie Lupan aventura firescului este cea mai spectaculoasă dintre aventurile umane, mai plină de neprevăzut, de tensiune, de întâmplări amuzante și uimitoare. Clipa cea repede este trăirea înceată a acestei aventuri.
Cititorul atent se poate întreba: dar există, cu adevărat, lucruri despre care să nu se vorbească fără plăcere? Din punct de vedere literar, desigur, nu, și în aceasta stă unul din caracterele cele mai originale, mai bizare, mai… perverse ale acestor gânduri, idei, analize. Clipa este reținută, fascinată să stea locului, ca sub puterea unui farmec, ea acceptă în cuprinsul Iluziei libertății regimul voluptuos – dureroase nemișcări…
Sub puterea autorului trecerea este oprită, răgazurile de pace contemplativă sporesc. Aceste răgazuri înlănțuite constituie spațiul specific al prozei și publicisticii lui Ilie Lupan, reflectând cucerirea sa în luptă cu timpul, cea mai de preț: „În curând se împlinesc 105 ani de la Unirea Basarabiei cu Țara. Am mai spus (scris) undeva că în fotbal și în politică toți sunt cunoscători (dacă nu chiar experți). Fără a pretinde că sunt deținătorul adevărului în ultimă instanță, o să încerc să dezghioc unele aspecte dezbătute zgomotos pe rețelele de socializare și nu numai. Sper că nimeni nu pune la îndoială bunele mele intenții, ale unui unionist crescut, educat din fașă în acest sens, tatăl meu fiind un român care nu a putut fi încovoiat de puterea instalată de către ocupanți nici în privința românismului său, nici în privința credinței sale… Iar acum vă mai mirați că mulți copii educați după 1991, care au profitat de pașaportul românesc, se comportă ca niște bâdle (acesta e cuvântul – un rusism, care în română ar putea fi tradus în mai multe feluri, cele mai apropiate sensuri fiind în context «dobitoc», «bădăran», care îi definește în raport cu statul român, care le‑a oferit atâtea posibilități de a ieși din mizerie și a‑și face un rost în viață) – familia a fost și a rămas mult mai puternică decât școala” (p. 39).
Autorul nostru este, de altfel, un meșter inspirat al sensurilor duble, triple. Vorbește adesea despre altceva decât are aerul ce comunică. Fraza alunecă pe marginea extremă a propriului înțeles, reușind să se mențină în aceste zone de hotar ale sensului, vreme îndelungată, fără să cadă, cum se întâmplă în încercările similare ale altora, în echivoc și confuzie. Un amestec de aplicație fidelă asupra obiectului bine circumscris și de infidelitate fecundă, inventivă și năzdrăvană față de același obiect sau circumstanță, este foarte caracteristică scrisului său. Un scris subtil și expert à la Ilie Lupan: „Acu, din meditațiile mele și după atâtea lecturi și atâta experiență de viață, am ajuns la concluzia că copiii îi întineresc pe cei bătrâni. De aceea buneii se trag la nepoți și îi iubesc, se pare, pe aceștia mai mult decât pe propriii copii. Dar mă macină totuși o întrebare: cine îi întineresc (sau îi țin tineri) mai abitir pe bărbați când îi țin (le țin) în brațe: bebelușii sau femeile tinere (tot un fel de bebelușe, vorba lui Huidu și Găinușă, dacă îi mai țineți minte)?…” (p. 112).
În concluzie, cu certitudine, Ilie Lupan își iubește personajele; pe toate, asta mai rar se întâmplă. Condiționarea reflexului de simpatie e asigurată din două direcții: omul există în unicitatea sa, absolut tulburătoare, și merită, măcar pentru aceasta, cea mai cordială, mai afectuoasă atenție. Creatorul (citește – Ilie Lupan) își iubește „creaturile”, chiar dacă le pune la încercare puterea de înțelegere; naivitatea lor plină de tot freamătul vieții, el o privește cu amuzament, mirare, compasiune; agitația lor neîncetată, de ființe vii, el o privește din perspectiva celui care știe urmarea…
