Avem azi cel puțin doi nebuni care dau foc lumii
Mihai Țărnă: „În ziua când noi am plecat a fost bombardat Ivano-Frankivsk”
Unde erai pe 24 februarie 2022?
La Chișinău.
Și ce făceai?
Pe 24 februarie eram la Chișinău. Venisem împreună cu familia mea de la Paris pentru aniversarea tatălui meu, care împlinise 75 de ani. Am petrecut câteva zile frumoase împreună, dar toată fericirea a luat sfârșit în data de 24 februarie.
Nu v-ați gândit să vă întoarceți în aceeași zi la Paris?
Nu, nu, nu. Nu, fiindcă îmi părea că e o nebunie și o să se oprească repede. Adică, tot timpul e cam așa – crezi că o nebunie, o criză poate fi depășită rapid. Dar uite că această criză continuă. Nebunia crește. Se dezvoltă.
Știu că tu ai luat atitudine față de acest război prin spectacole. În ce a constat?
Da. Am făcut și o declarație video prin care am susținut prietenii mei din Ucraina. Le-am luat interviuri, mi-au trimis materiale, am făcut și un clip în ucraineană. Am avut o poziție fermă imediat.
Ai făcut și un spectacol, Macbeth, în care ai ilustrat Bucea.
Da, absolut. Omorul copiilor, violul, exploziile din spectacol sunt puse în avanscenă, chiar în pragul spectatorilor, ca să îi facem să înțeleagă că războiul e lângă noi. Noi le vorbeam foarte clar că asta se întâmplă în pragul nostru, că e lângă noi totul.
După cât timp de la începerea războiului ai făcut spectacolul?
În același an. 2022. Imediat. Macbeth-ul a fost unicul spectacol din Republica Moldova care a fost jucat, pe timp de război, în Ucraina.
În ce oraș?
În Ivano-Frankivsk. Fiindcă acolo a fost lansat Festivalul Shakespeare, chiar în același an în care l-am înființat și noi la Teatrul Fără Nume (2024). Ei îl fac în iunie, noi îl facem în octombrie. Unii actori se temeau și nu voiau să meargă. Dar îi încurajam. Le-am spus: „Nu aveți frică, căci gândul se materializează”. Și am mers. Nu s-a întâmplat nimic cât am fost acolo. Doar la întoarcere. În ziua când noi am plecat a fost bombardat Ivano-Frankivsk. Chiar în ziua când am plecat.
Dar nu mai erați în oraș? Erați plecați deja?
Nu mai eram în oraș. Toți eram foarte emoționați.
Și era toată trupa?
Da, toată trupa. Avem și actori invitați de la „Ionescu”, Petru Drăgancea și Alex Rusu, care e din București.
Știm că ai mai fost și cu alte ocazii în Ucraina pe timp de război. Ai montat Don Quijote. Cum a fost acea experiență, cum a fost lucrul cu actorii?
Extraordinar. Eu, posibil, am găsit una dintre cele mai puternice trupe de teatru cu care am lucrat. Am avut experiențe în Europa cu trupe de excepție, dar ce am găsit în Ucraina a fost de altă natură, fără cuvinte! Ei m-au invitat anume pentru a monta Don Quijote cu ei. Un spectacol despre marele nebun al lumii, pe care eu l-am înzestrat cu trăsături ucrainene. În spectacol se cântă cântece ucrainene, am făcut, sigur, și melodii spaniole. Pe ambii, și pe Sancho, și pe Don Quijote, i-am înzestrat cu trăsături ucrainene. Dar am făcut o chestie absolut extraordinară și cu Dulcinea, Marea Iubire. Știți că Dulcinea nu apare niciodată în roman. Și de aia eu le-am dat o idee: să alegem o femeie din sală care să fie Dulcinea. Și e de fiecare dată alta. La fiece spectacol se alege o nouă Dulcinea.
Fantastic!
Și Dulcinea putea fi oricare.
Ce idee!
O rază de lumină se proiecta asupra unei doamne din sală, o doamnă aleasă aleatoriu, și imediat toți actorii îi cântau: „Ești cea mai frumoasă!”
Povestește-ne despre morile de vânt. Îmi spuneai zilele astea despre un sondaj în Spania, care urmărea să afle cei mai importanți eroi din marele Cervantes.
Când am montat spectacolul, nu m-am condus doar de Cervantes, ci de mai multe surse – Unamuno și Cervantes, dar și Faulkner, Hemingway, Shakespeare, Borges. Spectacolul meu se termină cu monologul lui Shakespeare, cu „A fi sau a nu fi”. Sunt acolo și pasaje din Machado, marele poet. O compilație. Mie îmi place să adun mai multe. Și în acel sondaj despre care spuneam, care e tot o compilație de idei, s-a discutat care sunt eroii principali din Don Quijote. Desigur, Don Quijote. Sancho. Dar, pe locul trei, uimitor, majoritatea au spus „Morile de vânt”. Și, la fel cum după spectacolul Steaua fără nume, pe care l-am montat la Paris, mă întrebau toți cum am făcut cerul, aici mă întrebau cum am făcut morile. Orice spectacol are enigma lui. Și pentru Don Quijote știam chiar înainte de a monta care va fi cheia.
Și asta a fost metafora centrală?
Da, da, da. Fiindcă totul se petrecea sub aceste mori. Cea mai mare era de cinci metri, apoi una de patru și una de trei metri. Tot spectacolul a fost povestit de Rocinante, adică de un cal. El povestea. Era un actor extraordinar, fascinant. Dar toată lumea aștepta morile. Eu le-am făcut ca pe niște cruci. Trei cruci uriașe care se ridicau la un moment dat. Și femeile care își bat joc de Don Quijote urcau pe ele ca pe un stâlp de striptease și roteau bara transversală a crucii. Și de acolo porneau toate, nu doar la nivel vizual, dar și la nivel de sens – pierderea credinței, lumea care se destramă, Hristosul care nu mai există, fiindcă aceste femei depravate erau pe cruce în locul Lui. Don Quijote lupta culipsa unei credințe. Doar el mai credea. Și totul se lega, totul.
Cum era să lucrezi în timp ce în oraș se auzeau sirene?
Bombe nu au căzut, slavă Domnului, când lucram noi, dar sirene – da. Sirene se auzeau mereu. La început mă speriam. Coboram în subsol. Apoi ieșeam și continuam. Și asta a fost o lecție: am înțeles că oamenii se pot obișnui cu războiul. Ei trăiesc. Fac copii. Se îndrăgostesc. Merg la nunți.
Cât ai stat acolo?
Două luni și jumătate. Și în tot timpul ăsta, nopțile, răsunau sirenele.
M-au cazat la etajul 8 sau 9, într-un bloc care putea fi lovit. Și la un moment dat, noaptea, am simțit – creierul pre-simte înainte să înțelegi. M-am trezit. Se auzea sirena. M-am dus la geam. Și am văzut cum ninge. Ninsoarea aceea am folosit-o apoi în Visul unei nopți de vară. Ninsoarea din Ucraina. Oamenii ieșeau cu copiii, cu pături, mergeau în subsoluri. Și ningea. Îi urmăream de la geam și mi-am spus „mă culc”. Am stins lumina.
A fost prima dată când ai reacționat așa?
Da. Și după asta n-am mai ieșit niciodată. Prima noapte în Ivano-Frankivsk a fost cea mai grea. Am venit cu mașina, prin Polonia, pe întuneric. Nu zbura niciun avion. Intram în Ucraina – întuneric, liniște, la radioul din mașină știri doar despre război. Și îmi spuneam: „Mihai, ce faci tu aici?” Am ajuns la Ivano-Frankivsk la miezul nopții, m-a întâlnit asistentul meu, m-a dus la hotel. Mi-am luat două beri pe drum. Nici foame nu aveam. M-am culcat și am sunat-o pe Cornelia, soția mea. Și exact în acel moment s-a stins lumina și au început sirenele. Tremuram. Frică. O frică reală.
Dar eu am o formulă personală a curajului: curajul e obișnuirea cu frica. Ca să fii curajos, trebuie să te obișnuiești cu frica. Altfel, ești un tâmpit.
Tu cum ai învins frica?
Prin muncă, prin muncă continuă. În noaptea aceea, peste vreo 15 minute s-a aprins lumina. Și m-am gândit imediat la recepționista care mă întâmpinase. Mi-am dat seama că ea trăiește asta în fiecare seară. N-am ieșit, n-am plecat. Ținea de demnitatea mea. Mi-am zis că mai bine stau și tremur de frică decât să ies. Peste câteva zile m-au mutat într-un apartament. Dar eu stăteam mai tot timpul în teatru – intram la nouă dimineața și ieșeam pe la două. Deci, n-aveam cum, trebuia să depășesc frica. Apoi au venit și soția mea cu copiii la mine.
La Ivano-Frankivsk?
Da.
Cornelia cu copiii?
Da, Cornelia cu copiii au fost la mine. Am sărbătorit și Anul Nou acolo.
Extraordinar! Ai prins iarna acolo, da?
Da, am ajuns în noiembrie și am plecat în ianuarie. Am făcut și Crăciunul cu ei. Și, în perioada asta, tot se întâmplau chestii de-astea. Copiii se speriau foarte tare. Mi-au dat un apartament foarte mare. Eu și Cornelia eram într-o cameră, ei – în alta, și eu veneam noaptea și îi linișteam.
Și fără pastile, fără nimic?
Nimic, nimic. Niciun fel de pastilă. Ei simțeau că mie nu mi-e frică și asta, într-un fel, îi liniștea.
La voi, cumva, curajul se transmite din generație în generație. Părinții tăi sunt foarte curajoși. Îmi amintesc, de ziua ta de naștere, mama ta, doamna Zinaida Țărnă, s-a ridicat în picioare și a ținut primul toast nu pentru tine, nu pentru Mihai, dar pentru Ucraina, apoi pentru fiul ei.
E adevărat!
Mama ta este și ucraineancă.
Da, da. Și iată asta a fost istoria cu Ucraina. Și mai spun o chestie legată de spectacolul montat acolo. După fiece reprezentație, după ce se aplaudă, iese un actor și strigă «Слава Україні!» și sala – o mie de spectatori – răspunde în unison «Героям слава!»
Spectacolul ăsta a fost primul. Ai mai făcut și altele în Ucraina?
Nu, nu, nu. Un singur spectacol am făcut.
Și acum ce urmează?
Urmează să fac Taras Bulba. Mă invită pentru asta. Dar e un alt teatru, din Ujhorod.
Și Taras Bulba îl vei adapta?
Da, pentru că Taras Bulba nu poate să lupte cu polonezii, care ajută acum Ucraina.
Ai stabilit deja când pleci pentru această montare în Ucraina?
Încă nu, pentru că abia am terminat filmul. Am lucrat intens la Chișinău my love. Acum urmează Tartuffe de Molière, apoi mă voi gândi la proiectele internaționale. Pentru că și Tartuffe îl gândesc de ceva vreme pentru Teatrul Fără Nume. Apropo de vremurile astea, atât de nasoale – sunt, până la urmă, vremuri în care impostorii au ieșit în față. De asta țin să montez Tartuffe. Suntem impostori și noi, fiindcă noi slăvim impostorii. Noi știm că regele e gol, dar îl vedem îmbrăcat. Clar că există și oameni care recunosc prostia. Dar sunt mulți care nu o văd. Avem azi cel puțin doi nebuni care dau foc lumii.
Trump și Putin, da?
Da.
Prin Taras Bulba, pe care vrei să-l faci, și prin Don Quijote, pe care l-ai făcut, tu ai luat atitudine, ți-ai exprimat poziția față de acest război, față de această nebunie. Și Teatrul Fără Nume, unde ești director artistic, a invitat mereu trupe ucrainene, toată lumea îi susține, sălile sunt pline. Sunteți proucraineni, din start?
Suntem pro viață!
Ce înseamnă a fi pro viață?
Înseamnă a fi treaz la minte. Înseamnă a fi conștient de ce se întâmplă în lume. Pentru mine, în teatru, există o noțiune foarte importantă: caracterul. Cât caracter, atâta teatru. Cât caracter, atâta țară. Cât caracter, atâta dragoste. Atâta om. Verticalitatea mă interesează. Oamenii care văd că cineva calcă strâmb și îi spun: „Calci strâmb”. Noi suntem într-o paradigmă a trecutului. Oamenii nu trăiesc în prezent. Trăiesc cu nostalgii, cu Uniunea Sovietică, care pentru ei a fost și rămâne cea mai importantă epocă. Și eu îi înțeleg, au fost într-o doctrină care, meticulos, le-a dezbătut creierul, le-a spălat mintea. De aceea, pro viață, pentru mine, înseamnă, în primul rând, prezentul. Trebuie să exiști în prezent ca să existe și un viitor.
Este interesant că tu ești și proucrainean, pro Unire, basarabean, român, pentru că, deși ai plecat la Paris cu familia, faci naveta în Moldova, ai păstrat legăturile, nu le-ai rupt, cum poate că au făcut-o alții. Și ți-ai asumat originea. Mulți nu o fac.
Eu am plecat cu o bursă a Guvernului francez pentru a face regie de film. De fapt, astea au fost cele mai importante studii pe care le-am făcut, chiar dacă apoi am continuat, am făcut și un doctorat la Peter Brook. Am întâlnit moldoveni la Paris care spuneau că sunt ruși, fiindcă e mai cool. E mai serios. Dar eu tot timpul am spus că sunt moldovean. Și mă încurcau cu Maldivele. Apoi am spus că sunt român. Și mi s-a reproșat hoția din România, fetele de pe stradă, țiganii. Îmi amintesc chiar o discuție cu un profesor foarte important de cinema, care îmi spunea din astea, iar eu l-am întrebat de ce nu îmi vorbește de Brâncuși, care are muzeu în centrul Parisului. De ce nu îmi vorbește de Emil Cioran? De ce nu vorbește de Ionesco? De ce nu vorbește de Liviu Ciulei? De Cilibidache? De ce nu vorbește de Elvira Popescu, care a fost o mare actriță la „Comédie Française”? De Eliade? Și atunci a tăcut.
Știți cum spunea Oscar Wilde: „Într-o băltoacă, unul vede noroiul, iar altul vede cum se oglindesc stelele”. Asta e cultura.
Apropo, legat de atitudinea lor, a francezilor, după ce a început războiul și-au schimbat poziția față de Ucraina. Există încă mulți care îl susțin pe Putin, dar sunt și din cei care îl condamnă.
Serios?
Da. Europa e bolnavă. E foarte subiectiv ce spun, dar Europa e bolnavă de neînțelegerea adevăratei valori a libertății. Europa nu mai înțelege ce înseamnă constrângerea. Nu mai înțelege ce înseamnă să fii împins pe un singur drum. Dar se pare că ei vor asta, pentru că toți vorbesc că le trebuie o mână puternică. Ei spun că Macron e slab. De aceea pe Putin îl consideră un mare lider. Nu vorbesc de majoritate, desigur, majoritatea sunt oameni lucizi. Dar am observat această tendință și în Germania, și în Italia. Suntem într-un timp foarte, foarte neclar. Și eu cred că e un timp al impostorilor. De aceea, repet, Tartuffe, pentru mine, este piesa cea mai importantă pe care vreau să o fac azi.
Crezi că impostorii ne-au adus în această situație?
Nu, deloc. Noi am creat această situație prin impostorii care ne-au manipulat într-atât, încât i-am ales. Într-un conflict, eu adesea mă pun pe mine în locul adversarului, ca să văd cum arată lucrurile din perspectiva lui. S-a întâmplat, nu des, dar s-a întâmplat să-mi cer iertare, fiindcă mi-am dat seama că n-am fost corect. Dar, din păcate, această luciditate lipsește în politică. Și, cum spunea Caragiale: „Politica e arta de a ști să dai din limbă”.
Arta este politică?
Da. Sigur că da.
De la cine ai învățat – de la Peter Brook sau de la cine – că arta trebuie să conțină maximum de luciditate?
Cu siguranță, cineva m-a influențat. Nu pot acum să spun exact cine. Undeva, poate chiar intuitiv am ajuns la anumite adevăruri legate de arta pe care o fac. Și apoi, când le-am văzut la mari maeștri, am zis: „Dumnezeule, am înțeles și eu fără să știu că asta e direcția”. Pentru mine de mult teatrul nu mai este o petrecere, o distracție. Teatrul e ceva mult mai serios, teatrul este totuși o poezie. Noi scriem poezie pe scenă – comică, pamflet, haiku, poezie clasică, poezie modernă. O poezie care îi ajută pe cei care o văd, îi înalță, îi susține. Teatrul e acolo unde pentru câteva ore nu te simți singur. Cel mai nebun lucru pe care eu mi-l spun și îl spun oriunde aș preda, fie elevilor din alte țări, fie celor de la noi, de la Academia de Arte, este că spectacolul adevărat al unui teatru nu e în scenă. Este în sala cu spectatori. În scenă repetăm luni în șir. Noi tocim. Noi suntem giuvaierii piesei. Noi dăm un sens în plus la ceea ce scrie autorul. Dar autorul, pentru mine, rămâne oricum primordial. Adaug, bineînțeles, nuanțe, idei, dar tot el mi le inspiră. Și după luni de repetiții, noi suntem gata de reprezentație, suntem animale, suntem mașini de emoție. Nici lacrima nu mai este acea lacrimă pură, care apare prima dată. Este o lacrimă antrenată. Altceva e publicul. În sală intră oameni care nu se cunosc. Dar ei în același moment râd sau pot să plângă, în același moment unii închid ochii, alții ies din sală. Nu s-au înțeles să facă așa. Dar le vine natural. Curios e că o sală astăzi râde la un moment, iar mâine același moment nu face publicul să râdă. Și tu nu poți să le dictezi ceva. Asta chiar Brook a spus-o: „În sala de teatru intră o gloată și iese o societate”.
Ceea ce spui îmi amintește de o discuție pe care am avut-o recent cu o colegă în drum spre Roșcani. Am mers la centrul comunitar de acolo cu proiectul „E TIMPUL pentru Carte și Teatru”. Vorbind despre teatru, ea a zis că a obosit de teatrul care scoate în prim-plan suferința. Că e război și durere suficientă în cotidian și că i-ar plăcea un spectacol în care să evadeze. I-a plăcut mult Cartierul îndepărtat montat de Dorian Rossel la TFN. Ar vrea să vadă mai multe spectacole de așa gen. Care este poziția ta în calitate de regizor? Ții ca spectacolul să aibă o filozofie, să fie ancorat în prezent, să aducă elemente din politic și din social?
Eu ador teatrul documentar. Avem și noi un spectacol documentar în repertoriu: Noaptea scrisă cu roșu, de Luminița Țâcu. Dacă ar fi să fac vreodată teatru documentar, atunci s-ar rezuma la un singur spectacol și el s-ar numi Prut. Dacă fiecare dintre noi ar face măcar o mică chestie și în acea chestie ar exista cuvântul „unire”, aceasta s-ar face mult mai repede. Toți, în pictură, în poezie… Asta nu ar însemna să scriem sau să pictăm doar despre Unire. Dar să reflectăm și acest gând. De ce vorbesc despre asta? Fiindcă pentru mine realitatea în teatru nu-i cum este, dar cum aș vrea să fie. Astea sunt două lucruri diferite: cum aș vrea și cum este. Dar cum aș vrea reiese din cum este. Și atunci, desigur că noi de realitate nu putem fugi, fiindcă chiar și într-o comedie de moravuri, de bulevard, găsim ceva ce am mai văzut. Diferă doar interpretarea, ea este un pic fantezistă sau ireală. Eu îl ador pe Márquez pentru realismul magic. Realismul magic este, de fapt, pentru mine, formula adevărată a artei. E un realism unde eu am dreptul la imaginație. Mă gândesc acum și la un film făcut de Woody Allen (îmi scapă titlul). Acolo, la un moment dat, o femeie iese dintr-un birou îndrăgostită și camera ia în prim-plan fața ei, care trece pe lângă mulți oameni, și la un moment dat camera își ia zborul cu ea. Și nimeni nu o să-mi spună că asta nu-i adevărat. Este un adevăr mai adevărat decât adevărul. Fiindcă atunci când iubești, zbori. Iar camera anume asta a făcut – m-a dus în sus. Momentele astea sunt luate din realitate. De-aia, când în teatru se aduce toată oroarea zilelor noastre, eu nu mă simt stingherit, nu impresionează. Pentru mine e foarte important ca în spatele acestei orori să fie o mică floare de cais care înflorește. Și ea schimbă totul. Iar acest moment se numește gust, limită, estetică, concept, filozofie, poezie, talent, regie.
Îi ziceam și catharsis.
Catharsis, nirvana, sigur că da. Eu am văzut spectacole care pur și simplu mi-au schimbat viața. Cum ar fi spectacolele lui Strehler sau cele ale lui Bondy. Am văzut și un spectacol de la care lumea ieșea aruncând cu programele în actori, fiindă era prea puternic ceea ce puneau ei în scenă. Ce am mai văzut eu care m-a fascinat? L-am văzut pe Thomas Ostermaier și l-am cunoscut chiar. L-am întâlnit și pe Simon Abkarian, un tip de geniu care a făcut un teatru antic cum nu mai există sau, cel puțin, nu am văzut eu.
Mihai, apropo de antic. Vrem să vorbim și despre preferința ta, predilecția ta pentru Shakespeare. Ai montat multe spectacole după Shakespeare și prin Shakespeare, cumva, ai oglindit și realitatea, lumea noastră de azi. Chiar și războiul din Ucraina. Iar în interviul pe care i l-ai dat la Vitalie Ciobanu spuneai că Shakespeare este orice vrei, numai nu frică. A monta Shakespeare azi e un fel de manifest?
Shakespeare este contemporanul meu. El e născut în timpul meu, nu eu în timpul lui. El e real pentru mine. Găsim și la el realismul magic. În Macbeth avem vrăjitoarele. În Romeo și Julieta avem o poțiune care o face pe Julieta să doarmă ca moartă și apoi se trezește. Tot timpul flirtăm cu o poveste care ne-ar arăta pe noi altfel. Și atunci, da, Shakespeare este un manifest absolut.
Macbeth ar fi chiar și o imagine a lui Putin?
De obicei, cei care îl montează pe Macbeth se concentrează pe setea de putere. Eu nu am făcut asta deloc. Am făcut altceva, care cred că e și mai urât. L-am prezentat ca pe un om bun. Macbeth este un om bun. Anturajul e mediocru. Și anturajul lui e condiționat de iubirea pentru Lady Macbeth, pe care eu am făcut-o o păstoare de capre, un nimeni, un Tartuffe. Ea se încrustează în viața lui fiindcă ea vrea totul. El nu are nevoie de nimic. El are nevoie pur și simplu de un suflet lângă el. Și de aici tragedia. Tragedia ca urmare a iubirii. Fiindcă iubirea poate să te facă criminal. Foarte des suntem niște criminali în iubire. Suntem egoiști, suntem foarte plini de orgolii, suntem falși în iubire, foarte, foarte des suntem falși. Și de acolo toată tragedia lui Macbeth. El s-a îndrăgostit și nu mai controla acea iubire. Am adus în scenă, ca decor, pământ – un deal – și apă. Și la un moment dat, apa, care-i pură, pământul, care-i pur, se întâlnesc și împreună fac glod. Și Lady Macbeth se murdărește de glodul ăsta. Și piciorul ei se prinde într-o strună care o trage în cer. Și acea mreajă roșie, care e și drapelul sovietic, deși e ținută de Macbeth ca un cordon ombilical, oricum se rupe și e purtată în ceruri.
Am vrea să te întrebăm și despre credință. Apare, iată, și în spectacolul de la Ivano-Frankivsk acest element. Și am văzut și în alte spectacole, și în filmele tale că vorbești despre nevoia de credință sau despre locul credinței. Și despre felul în care oamenii își pierd credința, mai ales atunci când le este bine.
Fiindcă arta e despre iubire. Fiindcă credința e despre iubire. Desigur că, subiectiv, eu cred că în capul lui Putin tot este o iubire. Biblia, sau credința, ne-a dat niște reguli. Și ca să nu nimerim în subiectivitatea lui Putin, trebuie să-i dăm regulile astea și lui. Decalogul: nu ucide, nu preacurvi, nu mânca mai mult decât trebuie, ajută-l pe celălalt etc. Credința pentru mine este, într-un fel, constituția iubirii. Fiindcă a iubi pe Hristos sau a iubi o depravată e același sentiment. Gândul nu e același, rezultatul nu e același. Dar iubirea e una și aceeași, dacă e profundă. E un singur sentiment. Sentimentul e același, procesul e diferit. Pentru mine credința este o necesitate. Nu mă refer strict la biserică. Eu vorbesc în genere de o cumințenie. Eu ador opera lui Brâncuși Cumințenia pământului. O privesc foarte des și îmi dau seama că noi nu mai avem cumințenie. Dostoievski spunea: „Frumusețea va salva lumea”, iar Stanislaw Lem a spus: „Rușinea va salva lumea”, iar Tarkovski, dacă nu greșesc, a spus: „Compasiunea va salva lumea”. În ideea de compasiune mă regăsesc și eu. Fiindcă acolo există credință. Eu cred că asta trebuie să facem zilnic. Să ne învățăm să îi compătimim pe alții. Și prin teatru poate că putem ajunge la compasiune.
Aduci compasiune și în film? În Chișinău my love, de exemplu?
Acest film mi-am propus să fie de aventuri, un film comercial. Dar care pornește de la multă compasiune pentru un oraș care apune, pentru un timp care nu se mai întoarce. Ideea acestui film mi-a venit când mă plimbam cu copiii prin Chișinău, acum vreo 5-6 ani, și am vrut să le arăt o căsuță veche, care îmi plăcea tare, și am descoperit că nu mai există. Chișinău my love este o comedie romantică de dragoste, de aventuri, criminalistică chiar, este un musical. Întreg filmul l-am conceput pe muzica formației „Noroc” a lui Dolgan. Pentru că mi-am dat seama, discutând cu studenții, că tânăra generație nu știe nici de Dolgan, nici de Sadovnic, nici de Loteanu sau Ioviță. Deci, conceptul filmului de la compasiune a pornit. Se pare că vine un timp fără nume. Adică un trecut fără nume. Din păcate. Și atunci poate că doar compasiunea mai poate salva lumea. Energia, verticalitatea, gândirea progresistă, știința – toate împreună poate că salvează lumea.
Arta ta teatrală și filmografică a evoluat în timp. Spre ce a evoluat? De la ce și spre ce? Cum ai caracteriza-o?
Uite, asta e o întrebare mare. Eu aș spune că eu observ în mine o tendință de a minimaliza totul. Am făcut un spectacol, Academia Zâmbetului, cu doar doi actori în scenă. Și îmi place mult ce a ieșit. Dar desigur că țin foarte mult și la construcție. În spectacolul Furtuna am în scenă 12 tone de nisip și o cascadă de apă. Spectatorii se întreabă mereu cum facem asta. Uite și asta e important pentru mine. Forma rămâne foarte importantă, dar mereu a primat conținutul, fiind urmărit de gândul de a descoperi enigma: „Cine-i omul?” Pe mine asta mă interesează. Fiindcă arta mea este despre „cum” nu-i despre „ce”. Știți, e ca în pictură. Sunt sute de pictori care desenează dimineața. Dar pe mine mă interesează cum e dimineața la Van Gogh, cum e dimineața la Monet. Atunci „cum”-ul e mai important decât „ce”-ul. „Ce? Dimineața.” Dar cum a redat-o? Aici mă interesează cum se face rezolvarea, cum e „a fi sau a nu fi”.
Spuneai că în Don Quijote ai inclus și întrebarea fundamentală a lui Hamlet „Afisauanufi?”Și sigur că aceasta este întrebarea zilelor noastre, întrebarea lumii, a planetei, a fiecăruia în parte: „A fi sau a nu fi?” Și a Moldovei, și a Ucrainei, dar și a lumii. Și tu reiei această întrebare în spectacolele tale. Noi trăim sub semnul acestei întrebări. Oare există și răspunsuri? Tu ce răspunsuri ai găsit?
În acel spectacol am pus două mari întrebări: „A fi sau a nu fi?”, a lui Shakespeare, și a doua poate fi și un răspuns, întrebarea e din Hemingway: „Pentru cine sună clopotul acela?” Această întrebare, în spectacolul meu, i-o pune Sancho Panza lui Don Quijote, și cel din urmă îi răspunde: „Pentru tine”. „A fi sau a nu fi” e întrebarea pe care noi trebuie să ne-o punem zilnic. Răspunsul meu la ea, privind realitatea din jur, este că am ratat ceva esențial în ultimul timp – educația. Noi negăm familia. Dar răspunsul la „a fi sau a nu fi” stă anume acolo. Fiindcă noi alegem „a nu fi”. Fiindcă noi nu suntem cu copiii, noi nu suntem cu soția, noi nu suntem cu părinții, noi nu suntem cu frații, noi nu suntem. Noi am găsit o religie care se numește ego. Egocentrismul e marea distrugere a esenței „a fi sau a nu fi”. Capriciul lui Putin vine din egocentrism. Eu cred că răspunsul la „a fi sau a nu fi” trebuie să-l găsim anume la baza și la rădăcina întrebării. Hamlet își pune această întrebare la 16 ani. El nu se întreabă „a răzbuna sau a nu răzbuna”. El se întreabă doar cine suntem noi și ce suntem. Dacă întrebarea asta ar trece măcar o dată prin capul celor cu putere de decizie într-o țară, cred că multe ar fi altfel. Nu vorbesc de o lume idealistă. Eu vorbesc de o lume normală, fiindcă chiar și un tiran trebuie să-și pună întrebarea asta. Chiar și un tiran. Eu nu știu cum să răspund la ce ar fi pentru mine „a fi sau a nu fi”. Cred că totuși „a iubi”. Eu n-am un răspuns ferm și, din păcate, noi tot mai mult și mai mult ne adâncim într-o lume fără răspunsuri. Arta pune întrebări, asta e superb, nu? Dar când o să dea și niște răspunsuri? Nu știu. Arta generează idei și asta e foarte bine. Ar fi și extrem de pretențios să spun că spectacolele mele oferă răspunsuri clare, pentru că, până la urmă, cea mai puternică replică a lui Shakespeare – cel puțin pentru mine – rămâne ultima replică din Hamlet: „Și restu-i tăcere!”
