„Eliberați-l pe Ilașcu!”
Cosmin Budeancă: „Este esențial ca cei care trăiesc azi de o parte și alta a Prutului să afle mai multe despre represiunea comunistă, pentru că au existat foarte multe similitudini” În toamna lui 1990 apărea primul număr al unei noi publicații, „Memoria – revista gândirii arestate”. Redactor-șef era Banu Rădulescu, iar din colegiul de redacție făceau parte (în ordine alfabetică) Ernest Bernea, Ana Blandiana, Ștefan Augustin Doinaș, Adrian Marino, Ion Negoițescu, Alexandru Paleologu, Dumitru Stăniloae, Petre Țuțea, Ion Vianu și Romulus Vulcănescu. O sincopă în apariția revistei (care devenea din ce în ce mai incomodă pentru puterea nou instalată la București) este imposibilitatea de a scoate pe piață numărul 4. S-a organizat o conferință de presă și a fost prezentată doar coperta proiectatului număr, pe care era scrisă cu litere mari întrebarea „Moartea culturii românești?”. Odată cu numărul 5 și pentru a evita situații de genul celei din cauza căreia nu a putut apărea numărul 4, se anunță înființarea Fundației Culturale Memoria (președinte Banu Rădulescu, vicepreședinți Ștefan Augustin Doinaș și Adrian Marino), „care, între multiplele sale acțiuni, fixate prin statut, își propune drept obiectiv prioritar și urgent susținerea revistei de față”.
Cosmin Budeancă este doctor în istorie la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, titlu obținut în 2008, doctor habilitat și coordonator de doctorate la Universitatea din București din 2019 și cercetător la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoriei Exilului Românesc din 2006. Din 1 iulie 2019 este redactor-șef al revistei „Memoria”. Domenii de interes: comunismul românesc, istorie orală, muzeificarea trecutului recent. A coordonat mai multe proiecte de cercetare (selectiv): Strategii de supraviețuire și de integrare socioprofesională în familiile foștilor deținuți politici în primele două decenii ale regimului comunist; Imaginea celuilalt în comunitățile mixte româno-germane din județele Hunedoara, Alba și Sibiu; Experiențe carcerale în România comunistă. A publicat mai multe studii și volume pe teme legate de istoria comunismului, în țară și străinătate. Cele mai recente volume: Banu Rădulescu. Un mucenic al Memoriei, Editura Fundației Culturale Memoria, 2025 (editor); Cuvântul care dăinuie. Valentin Orga – istorie și bibliotecă la 60 de ani, Mega & Argonaut, Cluj-Napoca, 2025 (coord., împreună cu Alexandru Bud); Moștenirea lui Corneliu Coposu. Principii și valori pentru eternitate. Eseurile câștigătoare la concursurile organizate de Fundația Corneliu Coposu în perioada 2016-2025, Editura Fundației Academia Civică, București, 2025 (editor); Hans Bergel. Privind mereu spre România, Editura Fundației Culturale Memoria & Editura Mega, București, Cluj-Napoca, 2023; Războiul de pe Nistru din 1992: 30 de ani după…, Pontos, Chișinău, 2023 (coord., împreună cu Sergiu Musteață, Natalia Putină); Suferința nu se dă la frați. Mărturia Lucreției Jurj despre rezistența anticomunistă din Munții Apuseni (1948-1958), ediția a II-a, revăzută și adăugită, Polirom, Iași, 2022 (coautor, împreună cu Cornel Jurju); Vieți în umbra trecutului. Supraviețuirea și integrarea socioprofesională a familiilor foștilor deținuți politici în timpul comunismului. Mărturii și documente, vol. II, Polirom, Iași, 2021 (coord.).
Dragă Cosmin Budeancă, cum veți marca în 2026 împlinirea celor 35 de ani de la înființarea Fundației Culturale Memoria?
„Greu de tot… Ce să zici? […] după buget…” Nu m-am putut abține să îl parafrazez pe Caragiale, pentru că se știe că atunci când are dificultăți, românul face haz de necaz. Am început seria de evenimente aniversare încă de anul trecut, pentru a marca, într-o primă fază, cei 35 de ani de la apariția primului număr al „Memoria – revista gândirii arestate”. Anul acesta am continuat cu un eveniment comemorativ, pe 20 ianuarie, la un an de la plecarea din această lume a doctorului Nicolae F. Constantinescu, cel care a fost președintele Fundației Culturale Memoria și directorul „Memoria – revista gândirii arestate” între 2019 și 2025. A urmat apoi prezentarea numărului 133 al revistei, la Casa Memorială „Pictor Alexandru Țipoia”. Apoi, pe 12 februarie am marcat ziua de naștere a lui Banu Rădulescu – inițiatorul „Memoria – revista gândirii arestate” și al Fundației Culturale Memoria, fost deținut politic, scriitor, poet, publicist sau, cum se autodefinea chiar el, „medic prin formație, scriitor prin vocație”. Am făcut-o prin lansarea volumului omagial Banu Rădulescu. Un mucenic al Memoriei. Acesta cuprinde evocări, o selecție de texte publicate de el între 1990 și 1998 în proiectul său de suflet („Memoria – revista gândirii arestate”), în alte publicații ale vremii, interviuri acordate unor ziariști, o prezentare biografică și o listă cu activitățile inițiate în cadrul Fundației sau la care a participat între 1990 și 1998. Și pentru a rămâne în zona comemorărilor, amintesc aici și evenimentul din 27 februarie, de la Brașov, în memoria lui Hans Bergel, la patru ani de la plecarea lui din această lume (26 februarie 2022). Este vorba de prezentarea volumului omagial Hans Bergel – privind mereu spre România, care cuprinde un consistent studiu biografic și familial al prozatorului brașovean, cunoscut militant pentru drepturile etnicilor germani din România comunistă, dar și un amplu interviu cu el realizat în 2012.
Asta e ceea ce am făcut până acum la nivel de evenimente publice în cele două luni care au trecut. Pentru restul anului dorim să publicăm cele patru numere de revistă planificate, avem în lucru câteva volume și intenționăm să continuăm proiectele educaționale dedicate tinerilor (tabere, școli de vară). Referitor la proiectele educaționale, vreau să evidențiez în mod special unul în care vom fi parteneri, a cărui tematică este deportările de o parte și de alta a Prutului. Acesta este important mai ales că urmează să se desfășoare în Republica Moldova, la Mereni, raionul Anenii Noi, unde funcționează deja un Muzeu în aer liber în memoria victimelor represiunilor politice. Am apreciat că tematica, fiind destul de puțin cunoscută de tineri, a avut un impact major asupra a sute de mii de oameni. De altfel, atât studenții din Basarabia, cât și din România ar trebui să afle mai multe despre el.
Și, nu în ultimul rând, am dori să organizăm spre finalul anului o Gală „Memoria – 35”. Dar asta dacă vom avea posibilității. Pentru că, revenind la trista realitate, sunt nevoit să subliniez că Fundația Culturală Memoria se susține doar din puține donații și din abonamentele la „Memoria – revista gândirii arestate”, fără a beneficia de o finanțare de la stat.
Știu că te-ai alăturat, ca redactor-șef, echipei de la „Memoria” în 2019, firesc aș spune, având în vedere preocupările tale de studiere a istoriei recente, în special a comunismului. Cum te simți ca succesor, peste ani, al lui Banu Rădulescu?
Am „crescut” profesional și uman cu „Memoria – revista gândirii arestate”, am publicat în revistă și chiar am fost membru al Filialei Cluj a Fundației cu foarte mulți ani în urmă, pe când funcționam ca cercetător la Institutul de Istorie Orală din Cluj-Napoca.
După ce m-am mutat în București, în urmă cu 20 de ani, am rămas în contact cu Fundația Culturală Memoria, iar în 2019, când doamna Micaela Ghițescu a plecat dintre noi, mi s-a făcut această propunere de a-i duce mai departe munca. Nu mi-a fost ușor să accept, pentru că dincolo de faptul că mă specializasem în istoria comunismului, mi se părea oarecum nepotrivit să le urmez lui Banu Rădulescu și Micaelei Ghițescu, două personalități culturale de anvergură care, în plus, cunoscuseră și universul carceral comunist ca foști deținuți politici. Dar alternativa era ca revista să își suspende apariția, așa că am acceptat.
Altfel, recitindu-i textele lui Banu Rădulescu, învăț permanent câte ceva și încerc să îi duc mai departe ideile și principiile pe care le-a promovat, cu atât mai mult cu cât ele sunt foarte actuale. De altfel, cei ce vor parcurge volumul Banu Rădulescu. Un mucenic al Memoriei vor fi surprinși să constate că cele scrise de el în urmă cu mai bine de 30 de ani parcă s-ar referi la zilele noastre și la problemele curente.
Cum îți explici admirația de astăzi a unui număr mare de români pentru figuri ale totalitarismului din secolul XX, ca Nicolae Ceaușescu, Ion Antonescu sau Corneliu Zelea-Codreanu?
O să spun un truism, dar această realitate se datorează dezinteresului față de educație manifestat constant de decidenții politici (dar și de o parte a populației) în cei peste 36 de ani de la căderea regimului comunist. S-a vorbit destul de mult despre rezultatele celui mai recent sondaj de opinie realizat de INSCOP între 25 iunie și 3 iulie 2025. Potrivit acestuia, 55,8% dintre cei chestionați cred că regimul comunist a însemnat mai degrabă un lucru bun pentru România, iar majoritatea respondenților s-au arătat puțin, foarte puțin sau deloc interesați de perioada comunistă. Asta ca să mă refer doar la două dintre întrebările din sondaj, însă și celelalte indică aceeași tendință, deloc încurajatoare. Dar nu ar trebui să fim mirați de acest lucru, pentru că dacă privim sondaje similare realizate în 2013 sau 2023, putem constata o creștere constantă a numărului celor care apreciază că regimul comunist a fost un lucru bun pentru România, că înainte de 1989 se trăia mai bine decât după.
Complementar rezultatelor acestor sondaje, se poate remarca în spațiul public și pe rețelele sociale o creștere alarmantă a numărului celor care „reevaluează” regimurile autoritare, promovând discursuri nostalgice care valorizează în mod nejustificat lideri „mesianici” (inclusiv pe fostul dictator Nicolae Ceaușescu). Dar toate aceste informații au fost publice și nu putem să nu ne întrebăm (retoric): ce a făcut statul pentru a le corecta? Și dacă punem întrebarea, să dăm și un răspuns pentru cei care ne citesc: statul se arată profund dezinteresat de subiect. Instituțiile îndrituite să se ocupe de cercetarea și educația privind perioada comunistă – și aici am în vedere și câteva ONG-uri, printre care și Fundația Culturală Memoria – abia supraviețuiesc sau așteaptă de la o zi la alta să fie desființate sau comasate; bugetele alocate cercetării se reduc constant (a se vedea inclusiv recenta tăiere a sporului de doctorat, care îi afectează și pe cei care cercetează perioada comunistă); nu avem un Muzeu al Comunismului în București (există un Muzeu al Crimelor Comunismului, care funcționează din 2019 cu un manager interimar și un singur angajat); abia începând cu anul școlar 2025-2026 disciplina Istoria Comunismului în România a devenit obligatorie (în clasa a XII-a, când atenția și preocupările elevilor sunt concentrate pe examenul de bacalaureat).
Și la toate acestea se adaugă un adevărat „bombardament”, parte dintr-un război hibrid care are ca scop creșterea neîncrederii populației în valorile democratice, în instituții și în cel de lângă noi. De altfel, pentru a-l parafraza pe Banu Rădulescu, se poate observa că una din „realizările” ideologiei comuniste a fost banalizarea urii ca normă morală. Și vedem în jurul nostru tot mai des, în ultimii ani, adevărate falii societale care se creează (sau sunt create?) periodic. Or, din istorie ar trebui să învățăm („Historia magistra vitae”) că cine vrea să stăpânească poate să o facă mult mai ușor dacă înainte dezbină („Divide et impera”).
Ca atare, pentru că rănile regimurilor dictatoriale din secolul XX (și ale celui comunist, mai ales) nu sunt vindecate, cred că se impune cu atât mai mult ca informații relevante despre această perioadă să fie aduse în fața opinie publice și a tinerilor, în special, pentru ca astfel aceștia să își poată forma o părere documentată și avizată și să evităm a repeta anumite greșeli din trecut.
Basarabia a fost unul dintre subiectele cel mai des abordate de-a lungul celor 35 de ani. Îmi amintesc, de pildă, că n-a lipsit din niciun număr al revistei, după încarcerarea patrioților români din grupul Ilie Ilașcu în închisoarea de maximă securitate din Transnistria, apelul la eliberarea acestora, un laitmotiv însângerat cu litere de-o șchioapă: „Eliberați-l pe Ilașcu!”
Este foarte adevărat, încă din primul număr al revistei, în toamna lui 1990, a existat un articol dedicat Basarabiei, Istoria unui rapt teritorial în documente secrete ale diplomației engleze. De atunci subiectele legate de represiunea comunistă în Basarabia au reprezentat o constantă, inclusiv cu secțiuni tematice. În acest sens aș evidenția în mod special numerele 115 și 116, în care am dedicat secțiuni ample deportărilor din Basarabia și Bucovina, inclusiv cu ilustrații aferente. De altfel, așa cum am spus deja când am vorbit despre proiectele educaționale și l-am menționat pe cel de la Mereni, considerăm că este esențial ca cei care trăiesc azi de o parte și alta a Prutului să afle mai multe despre represiunea comunistă, pentru că au existat foarte multe similitudini.
În ceea ce mă privește personal, sunt foarte legat de Basarabia încă de la prima călătorie acolo, în urmă cu 25 de ani. De atunci am fost de nenumărate ori și am mulți prieteni și colegi cu care am derulat o serie lungă de proiecte culturale, educaționale și editoriale.
S-au împlinit de curând patru ani de la invazia rusă în Ucraina. Un război devenit între timp de uzură, cu toate elementele hibride ale conflictelor de astăzi, foarte aproape de granițele României și ale Republicii Moldova. Când crezi că se va reinstaura pacea?
Au trecut, într-adevăr, deja patru ani și aș spune că „ne-am obișnuit” cu acest conflict, care e atât de aproape de graniță. Asta dovedește încă o dată cât de ușor se „banalizează răul”. Iar acest lucru e cauzat inclusiv de „războiul hibrid” anterior menționat, care ar trebui să ne îngrijoreze în egală măsură, pentru că, și pe fondul unei necunoașteri a trecutului, efectele lui se pot dovedi dezastruoase. Altfel, ca istoric, am privirea îndreptată spre trecut și nu mă pot hazarda să mă pronunț despre ceea ce va fi. De altfel, situația e atât de volatilă la nivel internațional, încât este, cred, imposibil de spus ce se va întâmpla în decurs de ore, cu atât mai puțin în zile. Dar sper ca acest război să se termine cât mai repede, pentru că este trist și foarte dureros să vezi cât de mult rău a putut produce.
Cel mai important proiect de țară al României proaspăt ieșite din dictatura comunistă a fost apropierea de Uniunea Europeană. Odată cu integrarea, de acum 20 de ani, viața românilor s-a schimbat mult în bine. Acum, este rândul Republicii Moldova să aspire la statutul de membru al UE. Crezi că această integrare ar putea aduce și reunificarea românilor de pe cele două maluri ale Prutului într-un singur stat?
Așa este, au trecut 20 de ani și, din foarte multe puncte de vedere, aderarea României la UE și la NATO a avut un impact pozitiv asupra vieții noastre. Cu toate acestea, ca efect al „războiului hibrid” de care vorbeam anterior și care afectează categorii largi de populație, putem vedea că destul de mulți dintre concetățenii noștri neagă toate aceste avantaje evidente. Iar faptul că nemulțumirea acestora este exploatată politic nu ar trebui să ne mire. Personal, ce mă întristează cel mai mult este să văd oameni educați care dau curs acestor expuneri antieuropene și antidemocratice. Dar, ca să ne referim la perioada de care ne ocupăm preponderent la Fundația Culturală Memoria, există și o explicație: dacă privim în urmă cu 80 de ani, când s-a instaurat comunismul în România, vom vedea că și atunci au existat „cozi de topor”, care s-au pus în slujba Uniunii Sovietice, dar și oameni de bună credință care s-au lăsat vrăjiți de „cântecele de sirenă” venite de la Moscova. Pot să înțeleg nemulțumirea și frustrarea care domină societatea și cred că este firească. Și ea este vizibilă atât de o parte, cât și de alta a Prutului. Dar chiar și așa, mă văd nevoit să subliniez că cei care au dubii cu privire la beneficiile apartenenței europene nu trebuie decât să facă un mic efort și să își amintească de nivelul de trai din anii ’80 sau ’90 (cei care au trăit acele vremuri) sau să citească din numeroasele cărți publicate în ultimii ani. Ori, de ce nu, să parcurgă articolele din „Memoria – revista gândirii arestate” pentru a-și reîmprospăta amintirile.
În ceea ce îi privește pe frații noștri din Basarabia, îi încurajez să fie optimiști și să privească încrezători spre Vest. Știu că pentru ei este mai greu să vadă schimbările care s-au produs în ultimele decenii. Așa se întâmplă când ești „în mijlocul schimbării”, și același lucru se poate spune că se întâmplă și cu unii dintre cetățenii României. Dar pentru mine, care trec des Prutul, schimbările sunt vizibile și îi asigur că între felul în care arăta Basarabia în urmă cu 25 de ani și cum arată azi este un salt uriaș. Cât despre învățămintele trecutului… au cunoscut și ei zeci de ani ce a însemnat viața sub bocancul sovietic și cât de sufocantă poate fi lipsa libertății, astfel că pot să facă alegerea corectă în deplină cunoștință de cauză.
