Șeful meu citește un poem pe zi
Andrei Zbârnea: „Muzica e o parte din mine, cum și poezia este”
Andrei Zbârnea, pentru un poet atât de tânăr, dedicația și implicarea ta în dezvoltarea unei noi generații de poeți este uimitoare. Sunt sigură că fiecare pas al atelierului „Morning Poets”, de care te ocupi, este foarte bine gândit. Ce planuri de viitor ai pentru „Morning Poets”? Dacă ai fi avut ocazia, ai fi schimbat cumva modul în care ai realizat atelierul?
Nu e musai un plan de viitor, dar aștept cu emoție atelierul cu numărul 100, cu 100 de poete și poeți‑antrenori diferiți. La început, m‑am jucat cu ideea de 50 de peoți și poete diferite la 50 de ateliere. Acum, că ne apropiem de 80, mi se pare tot mai aproape. Probabil, asta se va întâmpla înainte să împlinesc 40 de ani, adică mai repede decât îmi voi achita creditul ipotecar. Sigur dăm party la borna 100. Cum ar zice trupa ROA, „dăm un mare party de o mie de zile/ dăm un mare party și se intră pe pile”. Cei deja cinci ani de „Mornin’ Poets” au reprezentat un Mountain Rousse de emoții, stări, ambiții pentru colega mea Simina Diaconu și pentru mine. Am început în 2018, printr‑o discuție într‑un bar din București, care acum nu mai există (barul, nu discuția). Am creat amândoi un super line‑up la primul sezon, sperând să atragem persoane din afara poeziei către poezie. În sensul că aceștia aveau interes vădit pentru ea, dar nu erau conectați la nodurile și rețelele literaturii. Și a fost un succes încă de atunci. I‑am avut pe Miruna Vlada, Sorin Despot, Svetlana Cârstean, Elena Vlădăreanu și Claudiu Komartin. Apoi eu și Simina am trecut atelierul prin pandemie, când putea efectiv să fie un proiect închis ori lăsat pe pauză. L‑am dus online, am sudat o comunitate omogenă între București, Sibiu, Vâlcea, Cisnădie, Iași, Arad, Londra, Târgu‑Mureș, Cluj, Elveția ș.a.m.d. Când am revenit în spațiile clasice – ceainărie și după aceea „Cafeneaua Veche 9”, actuala noastră casă –, nu am mai putut să dezlipim gemenii siamezi: offline‑ul și online‑ul. „Mornin’ Poets” continuă în sistem hibrid. Deoarece online‑ul e de multe ori 60% din total. Însă colegii și colegele din provincie sau din străinătate ne vizitează câteodată la cafenea.
Planuri de viitor – o a doua antologie, care acoperă sezoanele de la al V‑lea la al XIII‑lea. Prima a apărut în 2021, la frACTalia. Să descoperim noi talente, să mai facem dosare tematice ca cel din revista „Familia”. Acolo au prins voce și share‑uri în Instagram patru poete și un poet în care cred foarte mult: Carla Boboc, Simona Sigartău, Anca‑Ioana Câdă, Romina Hamzeu și Sorin Voicu. Fiecare dintre ei continuă să confirme prin lecturi publice (Institutul Blecher, FILIT, Festivalul Transdanubian de la Craiova, Poetic HUB) și prin texte din ce în ce mai puternice. Sunt foarte mândru și de Miruna Romanciuc, Simona Petrișor, Irina Francisca Ion, Constantin Buduleci, Gabriel Dorobanțu (nu cântărețul), Ioana Florescu, Clara Caradimu, Livia Sfărăilă, Letiția Provian, Sorin Smărăndescu, plus deja veteranele Andrada Yunusoglu și Iulia Stoichiț. Și, la fel ca Borussia Dortmund, vom mai găsi și îndruma și alte nume talentate, care vor confirma pe scena poeziei din anii aceștia. După cum vezi, din nivelul de entuziasm arătat, nu e nimic, niciun aspect pe care l‑aș fi schim‑ bat în realizarea atelierelor. Nici măcar cele negative, care ne‑au ajutat să creștem și să acumulăm experiență.
Am observat o legătură strânsă între poezia ta și muzică. Care sunt alte domenii despre care ai vrea să scrii? Sau dacă vrei să continui să vorbești despre muzică, despre ce alte trupe/genuri ai vrea să o faci și sub ce formă literară?
2023 a fost un an foarte bun pentru scrisul meu despre muzică. Am început o rubrică nouă în proaspăta și efervescenta revistă „Matca literară”. Scriu despre rock progresiv, festivaluri metal, genuri emergente și realizez interviuri cu artiștii pe care îi admir. Progmatca.exe e locul meu de acumulare din seva unor artiști precum Leprous, byron, Haken, Riverside, Dream Theater, Metallica ș.a.m.d. Și, pentru că se scrie relativ puțin despre muzica asta, cel puțin în România, rubrica din „Matca” e complementară discograficului din revista „Familia”, unde am deja un an de vechime. E locul meu de joacă, unde experimentez cu trupe pe care doar bunicul basistului le știe (inside joke). Sunt capriciile mele și le sunt super recunoscător lui Mircea Pricăjan, Mihók Tamás (ambii de la „Familia”) și lui Péter Demény („Matca literară”) pentru că îmi lasă lumina aprinsă până la ultimul acord de chitară. Muzica e parte și din poezia mea. Am scris despre relația mea cu Pink Floyd în volumul Pink Pong, realizat împreună cu poetul danez Claus Ankersen, l‑am atacat frontal pe Nick Cave, în volumul nick cave@bergen.
Muzica e o parte din mine, cum și poezia este. Și e normal să le împletesc sub diverse forme. Deși nu‑mi propun să fac asta în poezie sau proză, de multe ori referințele vin acolo și își ocupă locul în sală. S‑ar scrie cel puțin un eseu interesant despre influențele mele muzicale. (Sper totuși să nu se dea asta vreodată la BAC, n‑aș suporta înjurăturile prietenilor cu copii, care m‑ar bombăni zile în șir.)
Fiecare poet are anumite teme, care, să zicem, „îi dau din ochi”, dar de multe ori se întâmplă să nu mai ajungă la ele. Despre ce subiect ți‑ai dori să scrii, dar nu ai scris niciodată până acum, și de ce?
Nu evit subiecte pentru că ar fi incomode sau sensibile. Evit să scriu nedocumentat, acolo unde cercetarea e parte integrantă. Nu aș putea, cel puțin nu acum, să scriu un roman istoric despre o epocă pe care nu am aprofundat‑o suficient în lecturi și filme documentare.
În cadrul întâlnirii atelierului „Vlad Ioviță” de pe data de 30 septembrie ai menționat că pentru tine contează mai mult laudele și interesul unei persoane neafiliate cu poezia decât cronicile sau recenziile pozitive. Ce faci pentru a promova operele tale oamenilor de rând?
Uite, chiar un exemplu concret. La birou, șeful meu citește un poem pe zi. I‑am adus niște antologii și parcurge câte un poem pe zi, cu glas tare. E un moment fain al zilei, toată lumea se implică într‑un fel sau altul. Opiniile vin din perspective diferite și din background‑uri diferite. Nu cred că există interpretare greșită pe un text poetic. Cel puțin nu la noi în birou. Legat de poemele mele, trimit texte noi și revistelor consacrate, însă mă bucur și atunci când o pagină de Instagram sau un cenaclu mai nonconformist mă invită la câte un eveniment de‑ale lor. Poezia nu va fi niciodată mainstream, dar avem șanse să arătăm vulnerabilitatea și fața ei umană unui public diferit și entuziast. Și de ce nu am purta și tricouri cu copertele cărților de poezie care ne plac? Eu am una cu Kaddish‑ul lui Vancu. Design de Ana Toma.
În relație cu întrebarea precedentă, ce înseamnă pentru tine un feedback negativ? Iei anumite măsuri în procesul de scriere pentru a preveni astfel de recenzii?
Realitatea e mult mai dură. Foarte multe cărți de poezie care apar în România nici măcar nu se găsesc la o căutare simplă pe internet. Practic, sunt cărți‑fantomă, nu există pe Google. Dacă ai măcar o cronică, chiar și negativă, cineva și‑a tocit coatele pe cartea ta, a analizat‑o, a disecat‑o. Cineva va citi cronica, altcineva poate va cumpăra cartea. La nick cave@ bergen am avut mai mult de zece recenzii și cronici. Și sunt teribil de recunoscător pentru fiecare în parte. Sunt fericit și când cineva pe care nu‑l cunosc dă un share pe story la câteva versuri de Andrei Zbârnea. Deși sună a clișeu, trebuie să ne bucurăm de drumul pe care volumele noastre le parcurg odată ce le‑am lansat la apă. Cum ar zice un clasic în viață, viața e frumoasă, dar merită trăită. La fel și poezia.
Despre ce nu ți‑ai dori să scrii niciodată? Ai anumite subiecte care îți sunt antipatice?
Mă gândesc mai degrabă la ce aș vrea să scriu și pe cine să intervievez. E exact ca o dietă. Medicul îți spune ce să nu mânânci, dar focusul tău trebuie să meargă pe ce ai voie să consumi. Dar, uite, nu aș scrie niciodată o carte despre trapanele. Nu‑mi plac, înțeleg că e reprezentativ pentru un anumit public, dar nu m‑aș opri la acest subiect. Deși nu e exclus să am un personaj de roman sau proză scurtă, în viitorul mai mult sau mai puțin apropiat, care să cânte sau să fie fan al trapanelelor.
Emilian Galaicu‑Păun zicea odată: „Originalitatea se naște prin plagiere”, astfel, chiar și inconștient, fiecare autor este influențat de operele pe care le citește și scriitorii pe care îi admiră. Care este poetul/curentul tău preferat? Cum ți‑a influențat opera?
De dragul reducției, voi spune că e vorba de o antologie de poezie, pe care mi‑a recomandat‑o Simona Popescu. E semnată de Aktionsgruppe Banat și se numește Vânt potrivit până la tare (editura Kriterion, 1982). Frizarea concretului e în continuare una din temele mele predilecte, pentru că în concret găsim uneori cea mai dură și neșlefuită poezie. La fel, și pe zidurile orașelor și de la metrou.
În cadrul atelierului, ai menționat și despre următorul tău volum. Care este povestea din spatele lui? Pe ce principiu este construit?
Titlul pe care l‑am ales și probabil că va și rămâne este Valea Săpunului. Poemele Crăiesei. Sunt poeme de dragoste, sunt poeme în care mă ardelenizez (vedem dacă ardelenii vor fi de acord cu această metamorfoză), sunt poeme care leagă Sibiul de Berceni. Sunt poeme cu ton nordic, sunt poeme care mă vulnerabilizează și va fi prima mea carte monociclu. Cele de dinainte au funcționat mereu ca triptice. În Valea Săpunului. Poemele Crăiesei e mai puțin concept și mai mult „suflet în aparat”, vorba celor de la Șuie Paparude.
O altă chestie faină este că, la momentul când aștern aceste rânduri, reușisem să scriu câte un poem pe săptămână în ultimele 36 de săptămâni. Vinerea e despre poezie și nu se admit scutiri sau învoiri. Că altfel se supără Crăiasa.
Știm bine că ești un poet foarte activ, căruia îi place să se implice într‑o miriadă de proiecte în lumea literară. La ce proiecte lucrezi acum și care dintre ele îți consumă cea mai mare parte din timp?
Ar fi o carte în care încerc să‑mi adun interviurile din ultimii ani. Și am câteva nume interesante din muzică (Pain of Salvation, byron, Riverside, Diablo Swing Orchestra, The Vulture Industries, Pineapple Thief etc.), din literatura română (Andrei Panțu, Diana Bădica, Ruxandra Burcescu, Andrei Crăciun, Cristina Hermeziu etc.), plus alte câteva care m‑au împlinit sufletește ca jurnalist cultural. O discuție cu Teo de la stand‑up, un dialog despre Berceni Museum sau un tête‑à‑tête cu Steinar Lone, prietenul meu norvegian, traducătorul operei lui Mircea Cărtărescu. Sunt cam toate pe internet, le găsiți ușor cu keywords. Dar vreau să le strâng într‑o carte.
Chiar la încheierea interviului, mă pregătesc de „Poets in Transylvania” de la Sibiu (11‑13 octombrie 2023, am tren în circa 10 ore), ca poet invitat, și de FILIT Iași, ca moderator (18‑22 octombrie 2023). Ar mai fi și volumul de proză scurtă Mongolia, dar despre el cu o altă ocazie. Nu putem să avem zile cu 28 de ore?
