Credeți că e posibil să rezistăm războiului, agresiunii, fascismului, totalitarismului prin artă? În ce măsură ea ne ajută să supraviețuim și care, de fapt, îi este menirea?
Lavinia Braniște, scriitoare
Nu știu dacă putem rezista, dar suntem datori să încercăm, mai ales noi, ca artiști, și cred că e important ca lucrurile care se întâmplă în jurul nostru să se vadă în ceea ce facem. Cred că trebuie să fim atenți la lumea din jurul nostru, să fim permeabili la realitatea din jurul nostru și la nevoile cititorilor noștri într‑un anumit moment al societății și al istoriei noastre, până la urmă. Pe scurt, cred că avem datoria să încercăm. Nu știu unde ne va duce asta, dar cu siguranță nu putem renunța nici în vremurile cele mai grele la artă și la cultură. Arta ne ajută să ne înțelegem mai bine unii pe alții, să ne împărtășim trăirile, fricile, nevoia de a ieși, de a răzbi la lumină cumva, cred că ne ajută să nu ne simțim atât de singuri, speriați. Când spun artă, spun în primul rând literatură, pentru că sunt scriitoare. Știu că arta e prin excelență arta vizuală, dar îndrăznesc să mă includ și pe mine în categoria aceasta de artiști. Cred că atâta vreme cât ne strânge pielea și simțim o nevoie acută de a ne împărtăși trăirile și neliniștile, trebuie să facem aceasta, iar cititorilor o să le dea încredere și o să se simtă mai puțin singuri și mai puțin speriați. Care e menirea artei? E o întrebare foarte grea, nu știu dacă e locul meu să răspund, dar cred că lucrurile acestea se văd un pic mai bine de la distanță decât din interior. Acum mulți ani, când am început să scriu, o făceam din plăcerea de a scrie, pur și simplu, și de a spune povești, iar acum, după o vreme, a devenit o nevoie de a mă apropia de oameni. Dorința mea e să mă apropii de oameni, de aceasta scriu.
Cătălina Bălan, poetă, editoare
Putem supraviețui fără artă, dar riscăm să fim înghițiți oricum de un război care instrumentalizează arta în folosul celor care‑l întrețin. Pe timp de pace, rolul artei e să ne înalțe spiritual. În vremuri de război, arta e confiscată de actorii aflați în conflict. Ea devine și un mijloc de legitimare a luptei, de reinterpretare a istoriei, de trasare a unor noi zone de influență etc. Sigur că putem supraviețui fără să citim vreo carte sau fără să vizităm vreun muzeu. Dar nu putem înțelege lumea în care trăim și, cu atât mai puțin, nu putem schimba mersul lucrurilor, când e necesar, dacă nu încercăm măcar să înțelegem în ce fel arta contemporană și, mai ales, artiștii contemporani au puterea să influențeze felul în care arată, pe de o parte, spațiul nostru de dezbatere și, pe de altă parte, societatea în care trăim.
Regimul terorist taliban, care a distrus orice urmă de civilizație din teritoriile pe care le‑a cucerit, elimină din spațiul public toate simbolurile posibile care ar putea face trimitere la ordinea politică precedentă. În mod similar, statele nedemocratice din zilele noastre își consolidează regimurile politice revizuind lista scriitorilor, a cineaștilor, a pictorilor, a actorilor, a cântăreților etc. acceptați de către mașinăriile de propagandă, punând deseori la index cărți și filme sau chiar pe creatorii lor. Impunerea unui nou regim politic sau a unei noi influențe politice într‑un teritoriu dat presupune și crearea unei noi realități simbolice. Procesul prin care această realitate simbolică este țesută și înrădăcinată necesită coordonare de la centru. De exemplu, printre primele măsuri de ordin simbolic luate de bolșevici după revoluție a fost anihilarea elementelor ce făceau parte din apanajul vechiului regim, fapt consemnat și în filmografia oficială încă de la începuturile sale. Scena cu care se deschide filmul Octombrie al lui Serghei Eisenstein înfățișează proletariatul rus dărâmând o statuie a țarului în timpul revoluției bolșevice. Altfel spus, țări precum Rusia, Iran, Irak, Afganistan sau Turcia recurg la reinterpretarea trecutului lor prin intermediul artei, ca mijloc de ideologizare, și al artistului, ca purtător al valorilor pe care le susține. De aceea, cred că e important să ne instruim cu privire la artă și la felul în care ea își face loc în viețile noastre, uneori fără să ne dăm seama. Putem trece, prin înțelegerea artei și a mecanismelor prin care ea poate fi ideologizată, de la supraviețuirea pe timp de război la influențarea spațiului social din care facem parte, prin aderarea sau neaderarea la niște idei, principii și valori susținute prin proiecte de artă.
Tindem să ne întrebăm mai des care este rolul artei, mai ales când simțim, intuitiv sau chiar având la bază instrumente de analiză bine documentate, că literatura, cinematografia, muzica, artele plastice etc. sunt puse în slujba mașinăriilor care alimentează războaie. Intuim că rolul artei este unul important, însă contextul în care arta este creată și consumată astăzi este cu totul și cu totul nou față de contextele care au fost deja analizate în amănunt cu numai trei sau patru decenii în urmă. Artiștii își pot promova lucrările instantaneu, online, luările lor de poziție individuale sau în cadrul unor asociații angajate social și politic, cum e, de exemplu, PEN România, sunt accesibile în orice colț al lumii și pentru oricine are conexiune la internet. Tot ce se spune sau se scrie rămâne în arhivele online și poate face oricând obiectul dezbaterii publice la nivelul întregii societăți.
Spațiul abstract al culturii și al artei este instrumentalizat politic și ideologic mai ales în context de război, când e nevoie de o legitimare simbolică a acțiunilor celor implicați în conflict, indiferent dacă aceștia din urmă sunt percepuți drept „răi” sau „buni”.
În concluzie, nu cred că putem supraviețui unui război doar prin artă. Arta nu poate să ne salveze viețile la propriu în fața unui tanc sau în cazul unui atac cu drone. Nici nu cred că ar trebui să avem așteptarea asta de la artă. Securitatea și integritatea teritorială țin de capacitatea statelor de a se apăra. Dar arta poate să contribuie la popularizarea unor idei, la promovarea unor valori și a unor vectori de schimbare, iar dacă înțelegem asta, devenim mai puternici. Pentru că nu putem înțelege cu adevărat schimbările sociale și politice dintr‑o societate fără să fim la curent cu formele artei din acea societate.
Nicolae Popa, scriitor
Eu pornesc de la faptul că arta, creația artistică, în general, protejează, în primul rând, bunătatea originară a omului, acea bunătate și curățenie pe care o avea când încă era prunc la sânul mamei. În al doilea rând, de‑a lungul vieții, arta, cultura, în măsura în care trăim prin artă și cultură, ne protejează și de răul din noi, de agresiunea ce se poate trezi în fiecare dintr‑un motiv sau altul. E la fel cum orice credință, în cazul nostru cea creștină, ne poate apăra de forțele diavolești. Trăind la nivel spiritual prin artă sau credință, de fapt prin artă de bună‑credință, ne delimităm de răul adus pe lume de cel cunoscut sub numele Diavol. Sigur, diabolicul e prezent în artă, însă doar ca element tematic, pentru descrierea și cunoașterea lumii în toată complexitatea ei, sfidând – nu acceptând – înfățișările ei tenebre.
În plan social, când e vorba de furia maselor, de anumite frustrări și neînțelegeri, de acumulările de energii negative la nivel de etnie sau națiune, cred că arta devine cumva nepărtinitoare, din păcate, fiind și de‑o parte, și de alta. Părtinitoare, de fapt! binele și răul putând fi interpretate prin artă în funcție de atașamentul emotiv al artistului față de o tabără sau alta. Cu puțin efort, abandonând pentru câteva clipe ipostaza de inchizitor dogmatic, poți vedea opere de artă și de partea cealaltă, a agresorului, nu doar de partea alor tăi, a celor agresați. Și nu e cazul să intru aici în amănunte, căci dovezile de‑a lungul istoriei sunt prea la îndemâna oricui.
În cele din urmă, personal, mă împac cu gândul că sensul artei e să salveze suflete, individualități separate, caractere și destine aparte, în măsura în care acestea simt necesitatea să se salveze prin artă, prin nivelul de civilizație pe care îl oferă cultura în general. Iar deosebirea dintre nevoia de cultură în particular și nevoia de cultură în masă poate deveni uneori prăpăstios de mare, cea de‑a doua riscând să devină oricând propagandă pură. Că doar nici propaganda nu se poate lipsi de artă, dimpotrivă, o poate utiliza cu mare artă. Iar cel mai dramatic de convingător model de artă trăită în particular pe vremuri de restriște este chiar Doina noastră. Lucrul acesta nu înseamnă însă că în aceste timpuri, cu bombardamente la gurile Dunării, ar trebui să ne apucăm neapărat de doinit. Pur și simplu, eu zic să nu ne sfiim să trăim arta mai ales ca fenomen ce ne privește pe fiecare în parte, toți împreună alcătuind o comunitate de oameni integri, capabili să se opună oricărei agresiuni. Uneori chiar prin propria operă de artă.
