Mai bine să nu scriu deloc decât să o fac în limba rusă (Continuare din numărul 42)
Iya Kiva: „Trauma războiului este o traumă existențială”
Ce rol joacă poeții, scriitorii într‑o societate care trăiește războiul? Poate literatura să vindece sau, dimpotrivă, amplifică durerea și trauma colectivă?
Deşi am obținut independența în 1991, încă pentru mulți ani am rămas sub influența Rusiei. Mulți politicieni ruşi şi ucraineni cu paşaport rusesc au ocupat funcții importante în instituțiile statului, inclusiv în serviciile de securitate. Unii au plecat în 2014, alții au fugit abia în 2022. Astfel, în Ucraina a avut loc o infiltrare semnificativă a agenților serviciilor secrete ruseşti. În plus, mulți oameni de afaceri ruşi controlează sectoare importante ale economiei noastre, ceea ce este greu de crezut. Dacă privim înapoi, vedem anii ’90, cu criza economică de la graniță înainte de destrămarea Uniunii Sovietice, mişcarea „Ucraina fără Kucima” din acea perioadă, după care începe Revoluția Portocalie din 2004 şi, desigur, războiul din 2014 – prima fază, după care a doua fază. De fiecare dată am fost în mijlocul unei lupte. E ca şi cum am alerga într‑un maraton fără să ajungem la linia de sosire, iar pericolul rămâne mereu prezent. Ucrainenii simt acest pericol şi reacționează rapid: ieşim pe Maidan pentru a arăta că suntem pregătiți să luptăm şi că ceva nu este în regulă. Însă schimbările pe care le dorim pot fi realizate doar prin implicarea activă a societății civile.
Aşadar, la noi cultura, în special literatura, are o semnificație incredibilă. Cunosc bine Polonia şi felul în care e organizată acolo viața culturală. Când ajungi în Polonia, totul pare calm, liniştit. Da, există evenimente culturale, săli mari sau mici, ca în toate țările europene. Dar la noi cuvintele au o importanță aparte, greu de explicat. Cred că este o reacție la amenințare. Oamenii vor să se agațe de ceva valoros. Avem festivaluri la care vin mulți oameni, de toate vârstele. Sigur, tinerii au mai mult timp liber, fiind încă la studii şi fără copii, dar şi cei în vârstă participă activ. În 2022 însă, a fost ceva incredibil. Indiferent de evenimentul cultural, sălile erau pline până la refuz, fără locuri libere şi cu oameni care abia respirau din cauza aglomerației. Chiar dacă era o prezentare a unei reeditări din literatura clasică, o operă pe care am citit‑o cu toții la şcoală, sălile erau arhipline. O reacție firească, spun antropologii: atunci când ți se smulge pământul de sub picioare, ai nevoie să te agăți de ceva stabil. Deşi inflația creşte, iar salariile sunt mici, toți donează, totul merge către front. Mi se pare că orice om normal face asta, pentru că războiul a devenit o realitate pentru toți. Ori ai pe cineva în familie care luptă, ori cunoşti pe cineva apropiat care o face. Nu mai există ideea că războiul e undeva departe – el este pretutindeni. Banii se duc înspre front, cu toate acestea, cărțile continuă să fie publicate, tot mai multe, de fapt. Poate că se găsesc fonduri externe care ajută în acest sens, nu ştiu exact, dar oamenii le cumpără. Este un sentiment de solidaritate extraordinar, ca într‑un muşuroi de furnici pe care cineva calcă mereu – ne împrăştiem, dar ne adunăm din nou, iar în centrul acestui proces este cultura. Asta se leagă de întrebarea ta: în afară de cultură, nu avem atât de multe lucruri care să ne unească. Războiul şi cultura sunt ca un lipici. Apoi, societatea noastră este foarte orizontală, fără ierarhii stricte. Mă amuz uneori când mi se spune: „De ce nu participați la un eveniment comun cu ruşii? Mai ales femeile, feminismul, haideți să avem încredere unii în alții”. Răspund: „Arătați‑mi un autor sau o autoare din Rusia care este acum în Forțele Armate ale Ucrainei – cu acei oameni sunt sigură că toți vor fi de acord să discute”. Avem un număr imens de scriitori implicați, unii şi‑au pierdut viața la război, alții luptă acum. De exemplu, Serhii Jadan, care e considerat „rock star” al literaturii noastre, este în Garda Națională. Nu este chiar pe linia frontului, dar îndeplineşte sarcini militare importante. Sunt foarte mulți poeți, bărbați şi femei, care luptă, iar noi îi cunoaştem pe toți. Acest lucru creează o structură care parcă te adună, te strânge în pumn, pentru că înțelegi că unii dintre colegii tăi sunt acum pe front. Este ca un liant, ca un ciment care ne ține împreună. Din fericire, în acest an, am avut din nou evenimente literare de tip festival, forumuri, aşa cum erau înainte de război.
Poate, oare, literatura să vindece? Eu cred că se întâmplă ambele lucruri simultan. Recent discutam cu un coleg despre asta. Nu literatura este cea care ne traumatizează, ci realitatea războiului. Durerea este atât fizică, cât şi psihologică. Avem poveşti îngrozitoare despre oameni răniți, mutilați, uneori reduşi la fragmente de corp. Există şi traume mintale, foarte multe. De la atacuri de panică până la pierderi constante de memorie – războiul lasă urme adânci în fiecare dintre noi. Avem un număr imens, imens de oameni implicați, iar literatura joacă roluri diferite în acest context. Dacă ne uităm la poezie, de exemplu, ea funcționează adesea ca un sistem subteran de comunicare, similar cu cel al copacilor, care îşi transmit semnale chimice prin rădăcini într‑o anumită zonă. Atunci când cineva scrie un poem, e ca un semnal transmis celorlalți. Poate că eu nu voi scrie un poem astăzi, dar citesc ce au scris colegii mei şi mă gândesc: „Da, şi eu simt la fel”. Acest lucru mă ajută să mă reconectez la propriile sentimente. Trauma războiului te împietreşte, te face să uiți de tine. Nu te mai gândeşti la tine în termeni normali – că ai un corp, că trebuie să ai grijă de el sau de tine însuți. Devii foarte mic, iar mintea ta este tot timpul ocupată cu lucruri mari, cu probleme uriaşe. Literatura însă îți dă ocazia să te întorci la ceea ce simți cu adevărat, să‑ți aminteşti de tine. Cred că literatura ajută oamenii să reziste. Uneori, foarte des chiar, oamenii nu pot spune nimic. Pur şi simplu, nu găsesc cuvintele, iar literatura îți oferă acele cuvinte. Cineva reuşeşte să exprime ceea ce simți, iar tu citeşti şi îți dai seama: „Da, exact asta simt şi eu”. Aceasta te ajută să te înțelegi şi să‑ți recunoşti sentimentele. Este un proces care seamănă cu recuperarea după o fractură sau o operație complicată. Cei care nu au trecut printr‑o astfel de experiență nici nu pot să‑şi imagineze cum e. La început, e o durere intensă, insuportabilă. Apoi, urmează reabilitarea, care e la fel de dureroasă – întoarcerea la mişcare, la abilitatea de a mânca, de a trăi, totul se întâmplă încet, pas cu pas. Şi chiar dacă nu vei mai fi niciodată complet sănătos, iar durerea poate rămâne cu tine pentru totdeauna, dacă nu te mişti spre viață, nu vei reuşi niciodată să te vindeci. La fel e şi cu literatura. Te poate retraumatiza, pentru că te forțează să intri complet în această experiență dureroasă. Dar, în acelaşi timp, lucrând cu sufletul, cu mintea şi chiar cu corpul, poți să începi să te vindeci. Este un proces dureros, însă necesar. Din perspectiva autorului însă, este foarte dificil din punct de vedere etic. De exemplu, mergi undeva să citeşti poezii, iar oamenii izbucnesc în lacrimi, au crize emoționale, uneori chiar isterice. Şi stai să te întrebi: „Oare e bine ceea ce fac? Sau le fac mai rău?” Psihologii spun că este bine, că eliberarea emoțională prin lacrimi, prin țipete este mai sănătoasă decât reprimarea. Dar este extrem de greu să fii în acea atmosferă, să nu ştii cum să reacționezi. Cu toate acestea, cred că poeziile, prin natura lor, lucrează direct cu emoțiile. Şi tocmai asta le face esențiale.
Cum reușești să îmbini rolul de martor al unui război devastator cu cel de artist, care trebuie să‑și păstreze sensibilitatea și creativitatea? Crezi că războiul îți schimbă arta în mod ireversibil?
Nu cred că reuşesc să îmbin complet aceste roluri, cel de martor al unui război distructiv şi cel de artist, care trebuie să rămână sensibil şi creativ. Este o luptă constantă. La început doare, fără îndoială, dar pe termen lung, îți dai seama că acest proces poate să te ajute, chiar dacă este dificil. E ca mersul la sală: la început doare şi este greu, dar cu timpul începi să te simți mai bine. Totuşi, trebuie să recunosc că nici literatura, nici altceva nu poate vindeca trauma complet. Acest lucru este imposibil, pentru că aşa funcționează memoria şi psihicul uman. Trauma războiului este o traumă existențială, una dintre cele mai grele, pentru că amenință direct viața. Iar din acest tip de traumă nu poți ieşi complet vindecat. Ştim asta de la colegii noştri din Bosnia şi din Croația, de exemplu, care au trecut prin conflicte similare. Este un proces de vindecare care poate dura ani, dacă nu generații întregi. Sau dacă ne uităm la tema Celui de‑Al Doilea Război Mondial în Polonia – cât de mult timp s‑a lucrat cu această traumă prin literatură, artă, memorie colectivă. Războiul lasă urme profunde şi de lungă durată în cultură, iar literatura este doar unul dintre instrumentele prin care încercăm să le înțelegem şi să le gestionăm. În fiecare an sunt publicate cărți despre Holocaust, despre Al Doilea Război Mondial, anul 1945 a trecut de mult, dar ele sunt mereu, mereu actuale. Pentru că Al Doilea Război Mondial a început în Polonia. Şi, cum spun ei, „noi nu vom uita niciodată cum ne‑a abandonat întreaga lume”. Nu se poate vindeca asta, dar exact datorită literaturii putem accepta acest lucru. Poate că în 20 de ani fiecare va învăța cumva să nu se mai obişnuiască cu asta, dar pur şi simplu să accepte că această experiență a existat. Mulți oameni nu se gândesc la anumite lucruri pentru a supraviețui, mi se pare. Pentru că nu poți să te gândeşti mereu la moarte. Nu ştiu, răspund la întrebare sau nu? Ei bine, sensibilitatea asta este o trăsătură care, mi se pare, îi face pe oameni scriitori. Îmi amintesc cum, când eram mică, îmi spuneau: „De ce reacționezi atât de dureros la orice? Nu trebuie să iei totul aşa de personal”. De parcă ai putea apăsa un buton undeva în tine şi nu mai iei totul aşa de personal, sensibilitatea dispare. Nu devii mai grosolan, nu devii mai rău din cauza asta. Este o alegere. Sunt oameni care se adâncesc în ură, dar ura ajută, şi ea, să supraviețuieşti. Uneori, este greu să îmbini aceste roluri, pentru că războiul loveşte capacitățile intelectuale. Este foarte greu să te concentrezi, memoria se distruge. Uneori nu îți aminteşti ce s‑a întâmplat ieri. Dar faptul că nimeni nu ştie ce dată sau zi a săptămânii e azi este este normal. Am învățat să ştiu un singur lucru: fie ziua săptămânii, fie data. Şi nici asta nu întotdeauna. Pentru că există un regim special al timpului în care trăim, nu mai există diferență între zilele lucrătoare şi cele de odihnă. Nu există weekenduri şi nu există rutină. Totul se amestecă de când a început războiul.
Este foarte greu să vezi valoarea în propria ta experiență. Pentru că întotdeauna există o măsură, cineva mereu o duce mai rău, cineva are nevoie de ajutor mai mult decât tine. Nu eşti tu figura cea mai importantă aici. Şi, în consecință, este foarte greu să scrii, pentru că este foarte greu să găseşti un punct de sprijin, să te aşezi într‑un loc şi să încerci să scrii. Pentru că ți se pare: ce ai trăit tu, ce e aşa de special? Nu te‑a omorât, nu te‑a rănit. Ce e interesant în asta? Pentru că acum totul se raportează la război, la cele mai grele experiențe ale altora. Totuşi, nu poți să nu scrii. Pentru că scrisul, în esență, este rezistență. Pentru că nu vrei să dai această experiență altora, am avut şi eu această motivație – ruşii, autorii ruşi scriu despre război, chiar dacă nu este experiența lor; noi toți am trăit sub această presiune, că istoria ucraineană este spusă după versiunea rusă. Chiar şi în bătălia de la Poltava, aşa cum o învățam noi la şcoală, din punctul de vedere ucrainean, Mazepa este un erou, un mecena, o persoană care avea un proiect strălucit pentru Ucraina, dar din punctul de vedere al ruşilor el este, desigur, un trădător al proiectului imperial. Şi e clar. Am avut şi această motivație, că nu vreau ca vocea mea ucraineană să rămână, vocea altor ucraineni să rămână. Ca cel puțin urmaşii noştri să citească ce gândeam noi. Pentru că generația mea a crescut aşa, încât bunicii noştri nu ne‑au lăsat nimic despre război. Nu ne‑au pregătit, nu ne‑au explicat ce s‑a întâmplat. Atunci toți tăceau, în primul rând, din cauza traumelor, iar în al doilea rând, din cauza represiunilor, pentru că dacă oamenii ar fi spus adevărul despre cum a fost dus războiul din partea sovietică, cred că Uniunea Sovietică s‑ar fi destrămat mai repede. Aşa că războiul nu poate fi înțeles în mod complet.
Nu cred că războiul îți face ceva rău, nu ca artist. Ca om, da, dar ca artist nu. Pentru că este ca… nu ştiu… este adrenalină, corect? Poți schimba felul de a scrie, poți să te îndepărtezi, să o iei pe alt drum etc. Dar acum toți s‑au adâncit atât de mult în tema războiului, ca şi cum ai sări într‑o mare. Mă întreb cum vom ieşi de acolo. Nu am un răspuns la această întrebare. Cum va fi posibilă o poezie despre viața noastră plictisitoare la care spunem că vrem să ne întoarcem? Sau cum ar fi fost fără război? Deocamdată, îmi este greu să îmi imaginez cum vor arăta poeziile după război, ce teme vor ieşi la suprafață, cum va evolua poetica. Este pur şi simplu imposibil de imaginat. Probabil, toată lumea a citit poeziile lui Paul Celan sau ale altor autori postbelici, care au trăit experiența războiului şi au scris despre ea după aceea, dar atunci când citeşti versurile cuiva, este un lucru, iar când ți se întâmplă ție, este cu totul altceva. În poezia mea am o metaforă în care spun că toți văd ce se întâmplă, dar noi, ucrainenii, suntem ca nişte oameni răniți – noi vorbim doar despre război, avem cu totul alt nivel de discuții. Când ajungi într‑o companie obişnuită, unde oamenii întreabă, de exemplu, dacă îți place uleiul de măsline, te opreşti şi te gândeşti câteva minute, pentru că ei trăiesc într‑un alt ritm. Vorbesc despre vreme, despre mâncare, dar noi nu vorbim despre mâncare în Ucraina, nimeni nu vorbeşte despre asta. Totul este mult mai complicat pentru noi. Este greu să empatizăm cu viața de zi cu zi a altora, cu micile lor bucurii şi probleme, în timp ce celor din țările mai liniştite le este greu să înțeleagă ce trăim noi. Există o prăpastie uriaşă între noi, dar nu vreau să spun că aceşti oameni ne datorează ceva sau sunt vinovați. Niciun om teafăr nu‑i va dori nimănui să treacă prin experiența războiului, dar, pe de altă parte, simți nevoia să fii auzit, iar acest lucru este foarte dificil. Uneori, când colegii mă întreabă ceva la festivaluri sau în cadrul unor discuții neoficiale, nu înțeleg întrebările lor. Mi se pare că nu au nicio legătură cu realitatea prin care trecem noi, pentru ei sunt doar conversații sociale. La noi, aceste conversații au dispărut din cotidian, nu mai există aşa ceva. Foarte adesea, oamenii nu vorbesc deloc între ei, pentru că tuturor le este atât de greu, încât aproape că nu mai interacționăm. Mă refer la scriitori, cunoscuți, prieteni din cercul artistic. Foarte rar ne întâlnim pur şi simplu, pentru o discuție, fără vreun scop concret. Durerea este atât de mare, încât toți caută să se concentreze pe ceva practic. Când este vorba despre o problemă importantă, toată lumea se adună rapid, dar în rest, fiecare este absorbit de propria preocupare: unii caută soluții financiare, alții sunt preocupați de alte chestiuni.
Cum s‑au schimbat relațiile tale cu frica în acești ani de război? A devenit mai puternică sau ai învățat să o gestionezi altfel?
Cu frica? Nu, nu simt frică, sunt, de fapt, un fatalist. Dacă e să vorbim sincer, nu îmi este frică pentru mine. Mama mea locuieşte acum în afara Ucrainei, altfel aş fi fost foarte îngrijorată pentru ea.
Ai văzut cum mor oamenii?
În prezența mea, aproape de mine? Nu. De fapt, bombardamentele sunt foarte diferite. Am văzut oameni care tocmai veniseră din mijlocul atacurilor când eu eram voluntară în gară. Totul depinde de direcția undei exploziei. Dacă nu e spre tine, atunci, chiar şi la o distanță de 500 de metri, pericolul e relativ mic, doar fragmentele pot ajunge până acolo. Dar depinde şi ce a căzut. Sunt diferite tipuri de rachete: dronele sunt una, „Kinjal”‑urile sunt alta, iar balistica e ceva cu totul diferit. Frica… Rachetele balistice cad mai întâi şi abia apoi pornesc sirenele. Ele sunt atât de rapide, încât ajung înainte să apuce cineva să declanşeze alarma. E ca un fel de carapace a supraviețuitorului – până când ceva nu te loveşte direct, chiar direct, nu ştii cu adevărat dacă îți va fi frică sau nu. Cei care aleg să rămână în astfel de condiții înțeleg, pur şi simplu, că orice se poate întâmpla. Eu, personal, sunt împăcată cu ideea de a muri, mai ales dacă s‑ar întâmpla repede. Dar să devin invalidă… asta n‑aş vrea. Dacă ar fi doar o problemă estetică, ar fi acceptabil, dar dacă aş pierde ceva atât de esențial încât să nu mai pot trăi, să nu mai funcționez deloc, asta ar fi cu adevărat greu. Ştiu cât de complicat este să trăieşti în astfel de condiții la noi – nu avem infrastructură, nu avem drumuri adaptate pentru scaune cu rotile… Nu pot explica, în februarie 2022, cât de furioşi erau toți. Era ceva incredibil.
Furioși? În ce sens? Poate totuși le era frică?
Nu era frică, era o furie intensă. Aerul parcă era încărcat de ea, aproape palpabil. Mai ales în rândul bărbaților din unitățile noastre de apărare teritorială. Cum să te trezeşti într‑o situație în care nu poți să‑ți aperi soția, copiii, părinții? Te trezeşti dimineața pentru că cineva a decis să te omoare. Asta nu provoacă frică, ci o furie uriaşă, un fel de ură. Îți vine să întrebi: „Ce naiba se întâmplă aici?” Pentru că, sincer, să trăieşti şi să îți fie frică în permanență – ce fel de viață mai e asta? Oamenii care se tem, cred, aleg să plece. E un lucru firesc: dacă psihicul lor nu rezistă sau dacă au copii care nu mai suportă, atunci familiile pleacă. Copiii ajung să aibă eczeme, reacții proaste… Atunci, apar şoferii care nu se tem şi îi ajută să iasă din zonele periculoase. Dar nu judec pe nimeni care se teme. Psihicul e ceva ce nu poți controla, nu poți decide să nu‑ți fie frică. Evident, situațiile sunt foarte diferite. Sunt oameni care, pur şi simplu, îşi construiesc cariere pe seama războiului. Oameni care, în alte condiții, n‑ar fi avut niciodată şansa de a ocupa posturi în universități americane, acum profită de tot ce se întâmplă. Şi mai sunt din cei care câştigă bani din asta. Dar aşa a fost în toate războaiele, întotdeauna. Cineva devine erou, iar altcineva profită cinic de situație. Mă tot gândeam de ce unii oameni pleacă, iar alții rămân. Nu ştiu… Am avut o metaforă legată de asta. E ca şi cum ai o mamă în vârstă, care a avut un accident vascular cerebral şi a rămas imobilizată, iar tu îi spui: „Mamă, eşti invalidă. Pa, te las!” Aşa văd eu relația cu țara – ca pe o mamă. Dacă noi toți plecăm, dacă o abandonăm, cine va mai rămâne să facă ceva?
Odată cu declanșarea războiului, literatura ucraineană a început să fie tradusă masiv în multe limbi. Putem considera acest lucru un fenomen pozitiv? Cum vezi tu această tendință și ce rol ar putea juca în percepția internațională a culturii ucrainene?
Pe de o parte, da. Pe de altă parte, nu. Evident, problema principală este lipsa traducătorilor de limba ucraineană. Abia în ultimii doi ani au început să se deschidă programe dedicate studiilor ucrainene în universități, institute şi facultăți. Dar până atunci, nimeni nu a pregătit oameni specializați pentru a traduce literatura noastră. Aşa că, de multe ori, aceste traduceri nu sunt de cea mai bună calitate. Dar asta e o altă problemă. Pe de o parte, e bine, desigur, că există acest interes. Dar dacă, după aceste traduceri, nu vor urma alte cărți, dacă nu va exista o muncă instituțională constantă sau un flux bidirecțional – să fim şi noi traduşi, dar şi aceleaşi persoane, aceiaşi intermediari să aducă ceva pe piața noastră –, atunci interesul rămâne unilateral. E ca o iubire neîmpărtăşită. Nu poate dura mult timp aşa. Ştii, poți fi îndrăgostit la început, dar apoi vrei ceva mai serios. Aşa văd eu lucrurile – de multe ori, a funcționat cam aşa: în primii doi ani a existat un interes. Toată Europa, cel puțin, era şocată. Desigur, nu toate continentele sunt la fel de interesate de Ucraina. La început, oamenii voiau să ştie, voiau să fie solidari, să sprijine. Dar acum deja s‑au obişnuit. Mergi la festivaluri, la evenimente, lecturi, iar dacă după toate astea nu apar cărți, antologii, oamenii doar aplaudă, ascultă… şi uită. Mi‑aş dori ca toate aceste momente să se transforme în ceva durabil – cărți, antologii, dialoguri, o muncă constantă, pentru că lipseşte acest lucru. Avem toată atenția concentrată asupra Ucrainei, dar numai în contexte tragice. Există chiar o glumă amară la noi: devenim vizibili doar atunci când suntem plini de sânge. Când avem război, revoluție, apocalipsă, atunci toți exclamă: „Oh, am descoperit cultura ucraineană, am descoperit Ucraina!” Aşa s‑a întâmplat, din păcate, şi asta pentru că nu am avut instituții şi nici finanțare. E trist, dar până la urmă e şi o chestiune de bani. Dacă cineva nu poate să deruleze un proiect interesant pe termen lung, rezultatele nu apar. Acum există schimbări, dar ele vor deveni vizibile abia peste vreo 10 ani. Se lucrează la multe proiecte şi instituții – uneori foarte mari, alteori mici. Dimensiunea proiectului contează neapărat. Şi lucrurile mici, dar făcute cu perseverență, pot avea un impact. Cu timpul, apar prietenii, platforme, colaborări. Asta nu e nici bine, nici rău – pur şi simplu aşa funcționează. De ce nu se aşază oamenii, de exemplu, din Ucraina, Moldova şi Georgia să povestească despre cum au fost exterminați intelectualii noştri în perioada sovietică? E o poveste comună, o istorie similară şi merită spusă. Ar trebui să discutăm de ce s‑a întâmplat asta. De ce nu se caută teme constante, care să ne apropie, care să ne unească? Pentru că, foarte des, traducerile acestea sunt ceea ce se numeşte traduceri rapide ale solidarității, dar de multe ori le lipseşte contextul. Atenția acordată unor autori anume este, desigur, un lucru bun şi plăcut, dar nu întotdeauna are roade pe termen lung. Totuşi, asta are valoare. Nu neapărat în sensul unui rezultat imediat, ci pentru că e important. De exemplu, m‑ai întrebat de frică – pentru mine, frica nu a fost niciodată una fizică. După 2014, când toată lumea ne‑a abandonat – mai întâi ne‑au luat Crimeea, apoi au început să ne invadeze –, cea mai mare teamă a mea era că vom fi complet abandonați. Că vom rămâne singuri, față în față cu Rusia, şi că ne vor ceda în două zile. Asta credeam atunci. Chiar dacă oamenii noştri luptă, noi depindem de armele, tehnologiile şi sprijinul Occidentului. Mi‑era foarte frică de asta. Şi de aceea consider că traducerile, evenimentele, toate acestea sunt esențiale. La fel cum armamentul letal este indispensabil pe front, aceste acțiuni sunt arme culturale. Dacă nu am fi fost susținuți de colegi, de oameni ca tine, ca Dumitru Crudu, am fi rămas complet fără voce. Nu am fi putut să explicăm nimic, să ne facem auziți. Este evident că dacă nu ai sprijin, nu poți realiza nimic – nici măcar la nivel individual.
Dacă nu ni s‑ar fi oferit această platformă, dacă nu am fi fost traduşi, dacă nu s‑ar fi făcut interviuri cu noi, cui am fi putut povesti istoria noastră? Cine ar mai fi aflat vreodată ce trăim? Dacă mă gândesc la ideea că, pe lângă faptul că suntem ucişi, am fi rămas şi fără voce, mi se pare că asta ar fi fost o traumă suplimentară. Pentru că, în multe cazuri, platformele internaționale sunt oferite autorilor ruşi, iar ei apar mereu ca victimele principale ale războiului. Sincer, nu am auzit altceva de la ei. Şi, dacă această nedreptate ar fi continuat – în care doar ruşii ar vorbi despre tot, iar noi am rămâne invizibili şi reduşi la tăcere –, cred că ar fi fost o formă separată de iad. Nu pot să‑mi imaginez cum ar fi să trăim cu o astfel de marginalizare totală.
În literatura ucraineană există loc pentru glume, ironie, sarcasm și iubire?
Da! Apropo, am citit recent ceva de Serhii Jadan, nişte nuvele foarte scurte, din ultima lui carte. Scrie cu multă ironie, deşi descrie lucruri extrem de înfricoşătoare. Războiul, cu toată grozăvia lui, este adesea undeva în fundalul textului. Nu descrie direct scene cumplite, dar înțelegi că toate personajele trăiesc constant cu asta în viața lor. Ironia e omniprezentă, chiar şi soldații o folosesc. Ei spun că, de fapt, războiul nu înseamnă doar moarte şi sânge, ci şi multe situații absurde, comice. Dar doar cei care sunt acolo, pe front, pot scrie despre asta. Ar fi nedrept ca altcineva să scrie în locul lor. Asta e ce spuneam despre ironia din poeziile şi literatura despre război – este un mod de a păstra o distanță între ei şi iadul războiului. Prin ironie ei caută această distanță. E mai mult o autoironie față de condiția umană – omul atât de mic şi neputincios, care singur nu poate opri războiul, doar împreună cu ceilalți. Nu ştiu cum să explic, dar sunt acele glume şi ironii tipice perioadelor de război. Nu sunt ca umorul obişnuit. La noi, umorul e foarte negru, teribil. De exemplu, am plecat din Konotop şi acolo a lovit o rachetă. Zic: „Îți dai seama, a lovit chiar hotelul în care am dormit aseară?” Adică, toată lumea glumeşte despre cum vor arăta înmormântările noastre, pe cine vor chema… Este mereu aşa, pentru că fără umor nu supraviețuieşti. De ce umorul evreiesc e atât de popular? Pentru că le‑a ajutat să supraviețuiască. Sarcasmul e des folosit, mai ales față de ruşi şi de tot ce li se întâmplă. Ironia, în schimb, e mai mult în interior, ca să rezişti. Glumele sunt, şi ele, o formă de supraviețuire. Ei bine, este acel tip de umor, de veselie forțată. Cât despre iubire – da! Şi în poeziile mele există puțin din asta. Nu e neapărat vorba despre poveşti romantice, dar unii autori scriu şi despre iubire. Pentru că, până la urmă, nici fără asta nu poți. De fapt, poeziile despre război sunt, în esență, poezii despre iubire. Nu descrii războiul cu plăcere, analizând fiecare detaliu rece. Te doare, pentru că îți iubeşti țara, oamenii, iar iubirea e cealaltă față a monedei, opusă urii şi distrugerii. Unii scriu direct despre iubire, pentru că este imposibil să o ignori. E important să ne amintim că putem iubi, că iubirea încă există. Avem poveşti de dragoste incredibile, deşi uneori foarte tragice, din cauza războiului. Războiul înlătură toate barierele, toate interdicțiile. Oameni care, poate, niciodată nu s‑ar fi decis la ceva, acum se căsătoresc, fac copii sau, dimpotrivă, se despart, în sfârşit. Mulți nici nu credeau că vor trăi astfel de poveşti. Se întâlnesc fără a avea aşteptări, dar există această nevoie de iubire. Toate măştile sociale cad. Toți caută sinceritate şi căldură. Mi se pare că fără iubire, fără acest tip de iubire în toate sensurile – fie că vorbim de grijă, de iubirea pentru pământ, nu în sensul patriotismului de pe afişele sovietice, ci pur şi simplu pentru locurile şi lucrurile care ne înconjoară – nu am putea rezista. De exemplu, acum e la modă să creşti plante acasă. Eu am o mulțime: un stejar, un lămâi, orhidee, lavandă. Toată lumea vrea să aibă grijă de ceva viu, să mențină viața. Chiar şi cei care nu erau pasionați de flori au început să‑şi facă mini‑grădini, dacă au loc. Eu nu prea am, dar tot încerc. Oamenii s‑au apropiat de aceste practici – să ajute, să spună un cuvânt bun, să fie atenți acolo unde înainte poate ar fi trecut cu indiferență. Războiul ne învață să prețuim altfel lucrurile. Nu mai iei nimic de‑a gata, nu mai crezi că ceva e garantat. În literatură, tema iubirii apare des. Ştiu că toți soldații spun acelaşi lucru: fără familii, nu ar rezista. Valorile tradițio‑ nale, cum sunt iubirea şi familia, tot binele pe care‑l poate oferi un om altuia, devin esențiale. Ce altceva te mai poate ține? În esență, dragostea şi arta rămân cele două lucruri care dau sens vieții, chiar şi în cele mai întunecate vremuri.
