Dacă nu ar fi poezia, aș inventa-o și tot pe ea aș alege-o
Radmila Popovici: „Nu suport sentimentul de vină. Nici de ură. Nici frica. Acestea trei ucid. Iar mie-mi place viața”
Poezia se naște odată cu oamenii deosebiți, prin care ea vorbește lucid și complex. Radmila Popovici este un exemplu în acest sens, fiind poetă și textieră. Poeziile sale sunt traduse în: franceză, italiană, germană, spaniolă și engleză. În anul 2021, a lansat un nou volum de micropoeme PoEsențe, în colaborare cu renumitul pictor Lică Sainciuc, Editura Cartego, Chișinău. Este, de asemenea, autoare a sute de versuri pentru melodii care au devenit populare atât în Republica Moldova, cât și peste hotarele ei.
Arta e cel mai frumos lucru ce i se poate întâmpla unui om, iar a fi om de artă este un destin. Ce înseamnă pentru dumneavoastră poezia și, de fapt, toate cuvintele scrise?
Arta, ah, arta! Ea face diferența dintre ființe, fiind deasupra instinctelor primare. Venind din sfere mistice, din nemărginirea creației, întru a ne face mici sau mai mari creatori, dumnezei ai culorilor, ai sunetelor, ai mișcării, ai sculptatului în cuvânt și-n piatră, învățându-ne beatitudinea și, totodată, nebunia extazului frumuseții, dar și sacrificiul de dragul acestor trăiri la limită.
Poezie e-n toate artele. În culori și-n forme, în muzică și-n dans… Poezia trăiește pretutindeni, de la ultimul cer, până în cel mai adânc hău, de la răsărit până la infinit, străbătând munți, câmpii, aer și ape, planetele, stelele, universul și multiversul. În același timp, poezia nu poate fi prinsă, ținută în lanțuri, stăpânită. Se lasă atinsă numai când vrea ea și, de asemenea, se ascunde sau pleacă fără să te întrebe. De aceea, poezia pură trezește fiori, pentru că e materializarea acestora. De aceea, mângâie, zguduie, sfâșie, pentru că are încărcătură. Poate să conțină totul. Preaplinul și deșertăciunea acestei lumi și ale altor lumi paralele.
Eu o iubesc. O respect și o slujesc cu smerenie și dăruire. Pentru că i-am aflat forța, i-am zărit sufletul, i-am băut lacrimile și am ars, alături de ea, pe mii de ruguri, ca, din cenușă, să înmugurească și să înflorească zboruri noi, peste noi orizonturi.
Diversitatea oamenilor pe care îi întâlnim în viață este colosală, fiecare aducând plus valoare zilelor sau lecții din care culegem învâțăminte. Cine sunt persoanele care v-au marcat parcursul profesional?
Oare aș putea să adaug cuvântul „profesionism” atunci când e vorba de un domeniu care nu permite niciun răgaz în ale cunoașterii și perfecționării? Scara aceasta înfiptă în ultimul cer, niciodată ultimul, și marile adâncimi, mereu mai mari, care te poartă în ambele direcții, se poate frânge odată cu frângerea vieții celui care o parcurge. Dacă te-ai oprit pe una din trepte, considerându-te profesionist, e ca și cum te-ai fi sinucis. Eu încă învăț și realizez că am atâtea de învățat despre cuvinte de la cuvinte, că nu mi-ar ajunge mii de vieți ca să zic: gata, sunt expert!
Iar maeștrii mei sunt cei care cunosc mult mai multe decât mine în momentul întâlnirii cu ei și care nu s-ar supăra vreodată dacă i-aș întrece. Așa a fost tata. Primul meu Maestru. Și, ulterior, mulți alții care au venit spre mine din cărți și aievea, din artele toate, chiar și din arta de a trăi autentic, la maximum!
Cum e Radmila Popovici, cea din spatele textelor și a poeziilor, și ce simte atunci când scrie? Cum e Radmila Popovici în viața de zi cu zi și ce hobby-uri are?
Dacă aș ști să mă definesc, n-aș scrie poeme. Dacă aș avea un portret definit al ființei care-mi găzduiește sufletul, n-aș mai căuta în interiorul ei. Aș spune că e așa sau altfel. Dar eu nu pot spune despre ea ceva clar nici timp de o clipă, deoarece e mai mult(ă) și mai complex(ă) decât mintea ar vrea să eticheteze. Pot, însă, afirma că această existență e-n continuă căutare. E o ființă curioasă care, asemeni unui copil, știe să se mire și să descopere. Dar, ca o mamă, simte intens durerile și bucuriile altora și suferă sau se bucură alături de ei, ca pentru copiii proprii. Pentru că a(m) înțeles de mult că toți suntem parte dintr-un mare Întreg și, oricât ne-am separa în „eu și ei”, eu sunt tu și toți ceilalți. La o adică, nici poezia nu s-ar lăsa scrisă, pentru că ea mizează pe această înțelegere. De altfel, sunt o persoană care iubește lumina lumii și pe cea din oameni și încearcă s-o semene, pe cât o conține, cu semenii. Pot fi oricum, pot fi și întunecată, chiar foarte. Pentru a reveni cu mai multă sete la lumină și iubire. Dar în mod sigur n-aș produce intenționat nimănui durere sau necaz. Nu suport sentimentul de vină. Nici de ură. Nici frica. Acestea trei ucid. Iar mie-mi place viața, cu toate hobby-urile posibile. De-aș avea timp pentru cele mai captivante! De-aș avea clipe să le-mpart cu oamenii dragi. Acesta este un „hobby” de care nu mă satur.
La ceas aniversar, care sunt cele mai importante realizări pe care le-ați putea trece în revistă?
Copiii mei. Cele două fiice capodopere și mai multe cărți cu poeme. Aș mai adăuga textele mele cântate care au atins și continuă să atingă inimi. Și, bineînțeles, oamenii dragi pe care am știut să-i țin aproape de suflet.
Ce sentimente vă încearcă atunci când auziți versurile personale cântate?
Contează mult prima impresie! Dacă nu mă întristează felul în care compozitorul a vibrat cu versurile și felul în care le-a transmis interpretul, deja e bine. Am așteptări mari de la acele cântece, textele cărora sunt trăite la limită și nu în toate cazurile se produce trinitatea: text, melodie, interpretare. Dar când se produce, bucuria mea umple spațiul, pentru că, spunea cineva: „Mai presus ca poezia poate fi doar muzica” și e bine ca muzica să nu coboare mesajul textului.
Și mai e ceva. Emoția mea atinci când merg în satul meu de baștină, Florițoaia Veche, și de prin mahalale, aud cum răsună cântece cu versurile mele. E, de fiecare dată, o călătorie adâncă în timp, în care revăd tot traseul meu până a ajunge în punctul în care pot să spun că n-au fost în zadar zbuciumul și dăruirea.
Poate sună clișeic, dar care este cartea dumneavoastră preferată?
Cartea preferată rămâne Enciclopedia medicinală, deoarece face parte din domeniul care m-a interesat de când au început să mă preocupe problemele vieții, tatăl meu fiind, încă din copilăria mea, cardiac și mama, de asemenea, având o sănătate mai fragilă. Voiam să devin doctoriță, ca să-i pot păstra în viață până la adânci bătrâneți. Acea carte groasă și grea, pe care am studiat-o cu minuțiozitate, încă școlăriță fiind, m-a ajutat de multe ori pe parcursul vieții și-i sunt recunoscătoare.
Scriitorii sunt adesea asociați cu singurătatea, iar femeile frumoase cu tristețea. Există vreun adevăr în asta?
Ce fel de scriitor e acela care nu are refugiu? Care nu se rupe de lume, ca să fie față-n față cu sine, care nu trăiește toată tristețea existenței și nu caută s-o sublimeze. Și nu contează dacă e bărbat sau femeie, frumoasă sau foarte frumoasă…
Dacă n-ar fi poezia, ce altceva ați alege? De ce?
Dacă nu ar fi poezia, aș inventa-o și tot pe ea aș alege-o. Azi. Altădată, poate, aș fi avut alt răspuns. Acum, însă, am această certitudine.
