(prima parte)
Primele întâlniri cu persoanele care lucrau pentru KGB au avut loc la vârsta adolescenței. Eram în ultimul an de liceu când la noi în clasă, la ora de pictură și desen, a poposit o persoană simpatică, cu ochelari, îmbrăcată în costum gri și cravată violet și care mirosea puternic a parfum de bună calitate. Mai întâi ne-a studiat un timp îndelungat cum lucrăm, el prezentându-se drept inspector la Ministerul Învățământului, apoi lejer și bine dispus a intrat cu noi în vorbă. Inițial era interesat de lucruri cotidiene, aparent banale, apoi a trecut la întrebări mai delicate și mai profunde, spre exemplu ce facem în timpul liber, ce citim, la ce visăm, ce prieteni avem etc. Un timp discuțiile s-au produs în grup, apoi peste câteva zile eram chemați în particular, în cancelarie unde nu era nimeni. Aici discuțiile deveneau mai sobre, chiar destul de neplăcute. Inspectorului îi dispăruse zâmbetul de pe buze și la un moment dat cravata a început să-l strângă parcă de gât; brusc, își scoase vestonul, lăsându-l pe speteaza unui scaun, în timp ce își ștergea ochelarii care mereu se abureau. În mod evident nu era mulțumit de răspunsurile noastre la întrebările lui provocatoare și era din ce în ce mai nervos. Nereușind să afle ce dorea, a încercat să schimbe tactica, dar și locul unde aveau loc discuțiile. Am început să fim invitați (pentru noi confruntări „cordiale”) în clădirea Comitetului Central, din centrul Chișinăului, unde își avea sediul și Ministerul Învățământului. Aici tonul „inspectorului” devenise mai calm, dar și mai autoritar. De fapt ce dorea să afle de la noi?
Desigur inspectorul, însoțit apoi de alți doi inși, ajunsese la Liceul Republican de arte plastice „I. E. Repin” din Chișinău, în anii 1975-76, nu întâmplător, ci în urma unei serioase tulburări produsă de noi, o grupă de 10-12 liceeni, care în acei ani studiam în „memorabila” instituție de învățământ. Prin anul trei de studiu, am observat că în liceu se întâmplau lucruri ciudate, care cu trecerea timpului, repetându-se, deveneau tot mai relevante. Nimic nu era întâmplător. La început mai discret, apoi tot mai pe față, directorii rusofoni ai liceului (care avea și elevi ruși și moldoveni) făceau o diferență vizibilă între liceenii autohtoni, vorbitori de limbă română (care atunci, dar din păcate, deseori și acum, e numită limbă moldovenească) și liceenii ruși. De fiecare dată și mai ales la sfârșitul trimestrului, cele mai mari note le luau rușii; apoi la diverse concursuri, ce aveau loc în liceu, dar și în afara lui, pe primele locuri apăreau liceenii ruși. Văzând acest șovinism, la un moment dat, am scris o scrisoare în care am expus ce se întâmpla în liceu și am expediat-o către Ministerul Învățământului, cerând să ni se facă dreptate. Astfel, după trimiterea scrisorii, inspectorii au apărut destul de repede și în loc să studieze situația (cu siguranță, inițial, conducerea liceului a fost luată la bani mărunți) voiau să afle cum de ne-a venit ideea de a pune pe hârtie faptele (o parte dintre ele au început să fie contestate). Noi am negat că există o persoană concretă care ar fi inițiat demersul în cauză. Ei nici în ruptul capului nu voiau să creadă și-n continuare perorau până la exasperare pe una și aceeași temă… În această „poveste”, cel mai mult era bănuit profesorul nostru de specialitate Aurel Guțu, care discret ne-a încurajat în acest demers idealist de a ne face dreptate. Nu cred că a fost conștient de consecințe, inclusiv de presiunile dure care s-au abătut apoi asupra propriei persoane. Profesorul nostru se deosebea de ceilalți prin felul său original de a preda, cu exemple diverse din istoria artei moderne. Or, la liceul de arte plastice se promova o singură direcție, cea produsă de școala academică, îmbinată strâns cu realismul socialist. Și pe care colectivul profesoral o respecta cu fidelitate, mai puțin profesorul nostru, Aurel Guțu, care își permitea luxul de a fi liber în expunerea ideilor și oarecum de a devia de la programa de învățământ. Tocmai acesta a provocat invidie și nemulțumire în rândul celorlalți profesori, dar și la nivelul conducerii liceului. Desigur, s-a luat hotărârea tacită să fim pedepsiți. În lucrările de artă plastică elaborate în timpul orelor de studiu, dar și în cele create în mod individual, încercam să abordăm altfel realitatea, influențati mai mult sau mai puțin de pictura de avangardă din Occident despre care ne vorbea inspirat profesorul; pentru aceasta am început să fim supuși unui straniu proces de umilire. Și în mod paradoxal cei „buni” erau liceenii din grupele ruse (sau pro-ruse), iar cei „răi” erau exclusiv din grupele românești. Între liceenii exista o înțelegere bună, fără conflicte majore. Diferența o făcea conducerea liceului, de teamă față de autorități, dorind să demonstreze astfel, în mod exemplar, fidelitatea oarbă față de regim. Diferența reală a grupei noastre față de ceilalți se manifesta printr-o atitudine inedită față creație, autoritățile încercând să o anihileze cu-n șovinism practic inexistent și deci absurd.
Interogatoriul a durat două-trei luni, timp în care „inspectorii” nu au reușit să afle ceva de la noi; până la urmă s-a ajuns la o înțelegere amiabilă, că noi ne vom liniști, iar ei vor lua măsurile corespunzătoare, ca să nu se mai repete situația stupidă produsă de autorități. Promisiunile au fost verbale și destul de evazive și astfel repede am înțeles că nu vor fi respectate; mai mult decât atât, profesorul nostru a primit o mustrare aspră pentru lipsa de discernământ în educarea tinerei generații și totodată a fost avertizat că dacă nu-și va reevalua metodele de predare, va fi exclus din liceu. Acest lucru ne-a întristat și am hotărât să scriem o nouă scrisoare pe care s-o expediem la Comitetul Central de la Moscova. Peste o săptămână a început adevăratul calvar; de data aceasta au venit doi inși direct de la Securitate și au început destul de nervoși să cerceteze cazul. Timpul trecea, situația se tergiversa, iar noi o țineam una și bună să ni se facă dreptate. Sosise ziua când trebuia să ne susținem lucrările de diplomă și unii dintre noi am fost notați tendențios cu note mai mici în comparație cu grupele paralele. Am refuzat să primim diplomele și ne-am îndreptat spre Ministerul Învățământului pentru a protesta. Intenția noastră i-a speriat pe inspectorii de la Minister, care bulversați, ne-au invitat cu binișorul într-o sală de festivități unde au început tratativele pentru redresarea situației. Noi am rămas intransigenți, refuzând din start să acceptăm vreun compromis. Văzând că situația rămânea în continuare tensionată, cei de la conducere ne-au rugat să așteptăm 2-3 zile, timp în care vor încerca să găsească o soluție rezonabilă. Necăjiți de cele întâmplate, ne-am urcat într-un autobuz și am plecat la țară pentru a celebra într-un cerc restrâns absolvirea liceului. Numai că sărbătoarea a fost umbrită (ca și cum ceea ce se întâmplase , nu ar fi fost de ajuns) de o surpriză neplăcută. Când am coborât din autobuz am observat că lipsea cineva. Un coleg mai în vârstă, care făcuse și armata, ne-a trădat. În continuare faptele s-au derulat rapid și previzibil. Profesorul nostru a fost dat afară din învățământ, iar pe noi au început să ne invite, pe fiecare în parte, în sinistra clădire a Securității, de lângă Planetarium și să ne spele pe creier. Nu ne-am pierdut definitiv cu firea și am mers la Ministerul Învățământului să protestăm și să cerem repunerea în drepturi a profesorului nostru, care fusese în mod absurd retrogradat. Până la urmă decizia de a fi exclus din învățământ a fost anulată, în schimbul solicitării de a părăsi benevol liceul de arte plastice.
Am fost invitat la Securitate de mai multe ori de către colonelul Mâțu. Mai târziu am aflat că absolvise Institutul de arte din Chișinău. Deci, într-un fel, eram colegi de breaslă; inițial era destul de amabil, schimbam diverse opinii de ordin artistic. Apoi cu multă abilitate a trecut la problemele de securitate ale statului, încercând să afle de ce am o gândire iresponsabilă care compromite idealurile socialiste; de ce am decis să complotez, de ce cred că în liceu se vorbește preponderent limba rusă, de ce nu m-am „plâns” mai întâi autorităților liceului, de ce am încălcat programa de învățământ, de ce am agreat ideile „nocive” ale profesorului și nu le-am demascat (sic!) și multe, multe alte întrebări, toate vrând să dovedească cu orice preț vinovăția mea. Se aștepta să-mi fac mea culpa și chiar să agreez o formă subtilă de colaborare. La început mă făceam că nu aud întrebările lui tot mai insinuante și continuam să divaghez despre lucruri fanteziste. Numai că tovarășul M. a sesizat atitudinea mea „ostilă” și a început să ridice vocea. Văzând că nu-mi este frică, a început deodată să strige la mine, să nu mă fac nebun, să fiu realist, să nu uit în ce lume trăiesc. Am păstrat câteva minute tăcerea, timp în care el, cu o voce gravă continua să-mi dea lecții despre dușmanii văzuți și mai ales nevăzuți ai statului sovietic tot mai prosper, în care trăiam. Involuntar am zâmbit, totul mi se părea o mascaradă penibilă. În clipa următoare atitudinea mea ironică a fost taxată. Colonelul M. a început să urle ca un apucat, afirmând că prin comportamentul meu iresponsabil am compromis statul sovietic. L-am întrebat în ce mod l-am compromis? Atunci el mi-a explicat că am oferit un prilej favorabil dușmanilor de la postul de radio Europa Liberă să vorbească cu multă răutate și aroganță despre așa-zisul complot de la Liceul de Artă Plastică din Chișinău. (Ulterior am aflat și din alte surse că știrea cu protestul a fost comunicată de temutul post de radio din Occident). La sfârșit colonelul m-a amenințat: „Ar trebui să fii pus la zid și împușcat! Așa precum s-a procedat în anii 50!”. Asta a fost ultima și cea mai dură convorbire în clădirea Securității. Credeam că astfel această poveste a luat sfârșit. Dar mă înșelam amarnic. Încă nu înțelesesem că totul de abia începea, că de îndată ce ai intrat în vizorul Securității nu mai scapi de urmărire o viață întreagă, că e ca o boală cronică, ce nu poate fi niciodată vindecată. (Sper ca în viitorul manual de istorie, ce va reflecta și mișcarea anticomunistă din Basarabia, să existe un sfert de pagină, care să amintească și de protestul de la Liceul de Arte Plastice din Chișinău.)
Fiindcă eram inconștient cât de diabolică era Securitatea, am continuat să fiu un om liber, ba mai mult decât atât, mi-am propus să lupt tacit cu forțele ei obscure. Astfel am abandonat intenția de a merge într-un sat din sudul Basarabiei, unde am fost trimis de Minister să muncesc doi ani de zile și mi-am îndreptat pașii spre o instituție de învățământ superior, în domeniul artelor, din Moscova. Voiam să dovedesc autorităților, și „rivalilor” (care fuseseră scutiți de obligația de a merge la un loc de muncă, obținând ușor referințe pentru continuarea studiilor într-o instituție superioară) că nu ne dăm bătuți și intimidați atât de ușor. Pentru a fi admis la examene, în afară de notele de la bacalaureat, mai era nevoie de o Caracteristică, eliberată de autoritățile liceului, pe care nu am obținut-o. Ea a fost expediată la viitorul loc de muncă. Atunci în secret am confecționat o Caracteristică falsă și astfel am fost admis la o instituție superioară de artă, la Moscova. Dar după cum era de așteptat (în naivitatea mea juvenilă nu am prevăzut acest lucru, pentru că nu știam cu cine am de a face și chiar când am aflat, nu am renunțat) secretul a fost dezvăluit. Astfel în timpul sesiunii de examene, m-am trezit că sunt căutat de soția profesorului de liceu, care disperată mi-a spus să abandonez imediat examenele, să-mi i-au actele și să ard documentul fals că Securitatea a aflat și e pe urmele mele. Era de mirare că încă nu fusesem închis. Pentru falsificarea documentelor în acele timpuri erai judecat și făceai câțiva ani de pușcărie. Profesorul, care era în plin proces de reabilitare în învățământ, după ce fusese dat afară, la următorul interogatoriu la Securitate, a aflat dintr-o afirmație ironică, despre intențiile mele „nobile”, imediate. Acest lucru nu putea fi comunicat prin telefon și faptele profesorului erau încă aspru judecate; faptul că apelasem la un fals în acte, odată dovedit, putea să încline mult balanța în defavoarea sa și astfel urgent și-a trimis soția la Moscova pentru a mă trezi la realitate. Și cel puțin pe moment a reușit.
Am fost nevoit să merg la Taraclia, raionul Căușani, unde am fost repartizat ca învățător de desen, mai ales că părinții mei primiseră mai multe telefoane de la o persoană necunoscută, care încerca să afle unde sunt și de ce nu mă prezint la locul de muncă. De îndată ce dădeau un răspuns negativ, erau intimidați. Stabilirea mea provizorie de un an de zile în sudul Basarabiei, totuși, a fost de bun augur. Acolo datorită existenței unei camere de filmat neprofesioniste, am realizat în condiții precare, dar cu o pasiune imensă, filmul de lung metraj, pe peliculă îngustă, Luceafărul, care a avut o concepție originală și care în acele timpuri a făcut senzație la Chișinău. L-am arătat la Uniunea Cineaștilor , cam toți cunoscuții cineaști V. Ioviță, I. Burghiu, V. Gagiu etc. fiind încântați. De asemenea l-am proiectat și la Uniunea Scriitorilor, la cenaclul Dialog, unde a fost primit cu entuziasm… Regretatul N. Dabija a scris o cronică excelentă în „Literatura și Arta”, dar și alții au comentat în presă și nu numai, apreciativ filmul. Acum vreau să relatez impactul filmului asupra celor de la Securitate. Pentru că în acele timpuri să faci un film după opera lui Eminescu nu era chiar atât de simplu, cei de la Uniunea Cineaștilor au hotărât să-mi ofere ocazia să-l refilmez la studioului Moldova-film, într-un cadru profesionist, pe peliculă de 35mm Kodak. Am fost angajat la studio, în cadrul unei noi asociații de creație pentru tineret, la atelierul de scenarii, condus de Nicolae Esinencu, pentru a rescrie scenariul. Lucrul a demarat destul de greu și a decurs la fel, pe tot timpul scurtei colaborări, care în final, în mod previzibil, a eșuat. Dintr-un lung metraj voiau să fac un film de 20 de minute, adică să concentrez poemul în două strofe, ceea ce era imposibil și am refuzat. Unul din redactorii șefi, care decidea soarta filmului românesc în Basarabia era Andrei Strâmbeanu. „Scriitor mediocru, de-a lungul anilor a deținut mai multe funcții „responsabile” în diverse instituții culturale, începând cu Teatrul Național și terminând cu Studioul Cinematografic, distrugând sistematic tot ce ținea de spiritul creator. Avea o perversiune diabolică, greu de combătut și datorită însușirilor mefistofelice bine asimilate, rămânea mereu intact și „inocent”. Era omul perfect la Securității. De fapt acolo era angajat. Toate persoanele ce activau în domeniu culturii știau (…) dar ridicau frustrați din umeri, iar culmea cinismului era că nu-și ascundea duplicitatea, ci și-o impunea ca pe un merit.” Asta scriam în 2011, în Cartea așteptării. Aș mai aminti doar cum el a încercat să mă seducă, pentru a mă băga mai ușor în malaxorul său de distrugere a conștiinței naționale. Am fost invitat pe neașteptate la el acasă; m-a servit cu cafea și coniac, mi-a cântat un preludiu la pian, apoi mi-a arătat ultima carte publicată… și treptat mi-a zis că încă nu sunt pregătit să fac un film profesionist după opera lui Eminescu. (Și asta după ce demonstrasem cu brio că sunt în stare.) Mi-a propus să debutez cu-n film de scurt metraj, la baza scenariului stând nuvela sa, Gândacul de colorado. Am refuzat politicos… El s-a înfuriat și a trebuit să părăsesc studioul. După aceea, de câte ori avea ocazia, mă vorbea de rău.
