Primul an care-mi revine în memorie cu o listă de 10 nominalizați la fel de valoroasă din punctul de vedere al produsului cinematografic este 2019. JoJo Rabbit, Parasite, Jocker, Marriage Story, 1917 – filme de care ne aducem lesne aminte și astăzi! 2023 nu a fost nici el rău, dar cred că 2025 îi este totuși superior. Mai mult decât atât, dacă în lista nominalizaților anului 2019 am găsit un film pe care nu l-aș recomanda spre vizionare (își mai aduce cineva aminte de Little Women?), în lista din 2026 asemenea filme nu există! Și au rămas pe din afară câteva realizări de-a dreptul extraordinare, precum It Was Just An Accident, Sorry, Baby, Father, Mother, Sister, Brother, If I Had Legs I’d Kick You sau chiar și Avatar: Fire and Ash. Trebuie să ținem cont și de specificitatea premiului despre care vorbim: Oscars nu e Golden Globes și are puțin în comun cu festivalurile de la Cannes, Veneția sau Berlin. În schimb, ne putem bucura că în acest an nu s-a găsit loc pentru echivalentele Wicked, Anora sau un Everything Everywhere All at Once!
Putem constata deci, cu destulă încredere, nu doar faptul că industria cinematografică și-a revenit deplin după crâncena lovitură pe care a încasat-o în anii COVID-ului, dar și că a depășit marasmul ideologic care a urmat. Un mic simbol, dar destul de elocvent: la recenta ceremonie a premierelor Golden Globes doamnele s-au întrecut în eleganță, cu ținute chic și sexy, departe de tabloul rochiilor austere negre de acum câțiva ani, de aveai impresia că ești la o reuniune a unei ramuri de puritani, și nu la ceremonia Oscars.
Mai jos vă propun un clasament propriu al celor 10 filme nominalizate pentru Oscars, cu precizarea că este un top absolut subiectiv, cititorul având tot dreptul să-și constituie unul propriu. Vom mai adăuga că în 2025 nu a existat un film care să fi fost net peste celelalte, precum au fost The Banshees of Inisherin, Dune sau Poor Things în anii precedenți, și că suntem, prin definiție, limitați la selecția Academiei.
- Frankenstein (Guillermo del Toro). Del Toro are deja un film premiat la Oscars, The Shape of Water (2017), pentru care a luat și un premiu la categoria „Cea mai bună regie”, dar și un desen animat, Pinocchio (2022), premiat la categoria respectivă. Mitul Frankenstein este unul din cele mai populare în cinematografie, primul film fiind realizat hăt în 1910, iar pe parcursul istoriei au fost produse nu mai puțin de 469 (!) în care personajul dat a fost prezent într-un fel sau altul. Totul a pornit de la un roman al scriitoarei Mary Shelley, Frankenstein; or, The Modern Prometheus, apărut cu mai bine de două secole în urmă, în 1818. Guillermo del Toro a reușit o creație de-a dreptul epică, cu numeroase fire tematice propuse spectatorilor, evitând cu multă artă tentația de a se împotmoli în unul anume. Dacă este adevărat că toate operele de artă din istoria umanității gravitează în jurul a 4-5 subiecte majore, del Toro pare să le fi abordat pe toate. Construind filmul în două părți distincte – povestea „creatorului” și cea a „creaturii” –, realizatorul ne propune un diptic oniric monumental, foarte aproape stilistic de marile tragedii clasice. Del Toro însuși a calificat lucrul asupra filmului drept „dream project” și, oricare a fost sensul calificativului, i-a reușit magistral! Nu cred că este ultimul Frankenstein din istoria cinematografiei, dar, cu certitudine, va fi nevoie de foarte mult curaj pentru a aborda subiectul respectiv după Guillermo del Toro!
- Bugonia (Yorgos Lanthimos). Lanthimos nu are niciun Oscar la activ, deși este deja la a treia nominalizare doar la principala categorie, cea a celui mai bun film al anului. Faptul în sine nu ar trebui să ne mire, căci majoritatea creațiilor sale sparg literalmente tiparele tradiționale ale cinematografiei. TheLobster(2015) sau PoorThings(2023) vor rămâne, fără îndoială, chiar și în cele mai exigente și selecte enciclopedii ale filmografiei mondiale. Și de această dată realizatorul grec reușește să ne năucească, chiar dacă va trebui să așteptăm deznodământul filmului pentru a primi un adevărat „coup de grâce”. După un Kinds of Kindness (2024), exagerat de fantasc, Lanthimos revine la o poveste mult mai lineară și inteligibilă, restabilind astfel o conexiune cu spectatorul, inclusiv prin actualitatea subiectelor abordate, rămânând totodată destul de exuberant în felul de a o relata. Constatăm încă o colaborare superbă cu Emma Stone (este al patrulea film consecutiv în care ea e protagonistă) și Jesse Plemons (al doilea), ambii extraordinari în rolurile respective. E puțin probabil ca Bugonia să ia marele premiu, dar rolul de perturbator al sensurilor și-l asumă deja!
- Hamnet (Chloé Zhao). Chloé Zhao are deja un Oscar pentru Nomadland (2020), cu Frances McDormand în rolul principal, film care a fost evenimentul cinematografic al anului și pentru care a luat Leul de Aur la Veneția și un Golden Globe, printre multe alte premii. Și în acest an Hamnet s-a ales deja cu un Golden Globe pentru cea mai buna dramă, iar Jessie Buckley e una din favorite la statueta pentru cea mai bună actriță, după ce a fost premiată și cu un Golden Globe. Fără îndoială, Zhao știe să construiască personaje feminine de o complexitate și intensitate maxime, ceea ce i-a reușit maiestuos și în Hamnet. Filmul este o dramă familială despre William Shakespeare și soția lui, Anne Hathaway, care trebuie să depășească tragedia pierderii fiului de doar 11 ani… O sfâșietoare autopsie a durerii și o mostră cinematografică de cea mai înaltă probă!
- Train Dreams (Clint Bentley). Bentley este la doar al doilea său film în calitate de regizor și la al patrulea în calitate de scenarist. Train Dreams este, de fapt, o adaptare a unui roman de Denis Johnson cu același titlu, apărut în 2011, relatând 80 de ani din viața unui muncitor de rând, Robert Grainier, care coincide cu revoluția industrială și construcția rețelei de cale ferată în SUA. O epocă întreagă povestită de la persoana întâi a unui om simplu, observator al realității în continuă schimbare. Și aici suntem confruntați cu o imensă durere, căci soția lui Robert și unicul său copil dispar mistuiți într-un cumplit incendiu de pădure… Filmul este purtat în palme de prestația lui Joel Edgerton, nominalizat și pentru Golden Globes din acest an (premiu pe care-l lua în 2016), dar care, din păcate, nu a fost nominalizat pentru Oscars. Vom reține și lucrul cu imaginea, chiar dacă am putea menționa, nu fără o doză sarcastică, că a filma peisaje ale naturii e un minim sindical în ziua de azi. Train Dreams a fost o surpriză plăcută și nominalizarea lui Clint Bentley e un avans care va conta enorm în cariera realizatorului începător.
- One Battle After Another (Paul Thomas Anderson). Anderson este un regizor mai degrabă apreciat la festivaluri decât de academicienii de la Oscars. De-a lungul anilor el a luat premii pentru cea mai bună regie la Cannes, Veneția și Berlin, lucru rarisim, dacă nu unic în istoria cinematografiei. La Oscars, opt din cele zece lungmetraje ale sale au fost nominalizate, dar a luat doar trei statuete secundare, iar cel mai mare succes al său, There Will Be Blood (2007), a luat „doar” un premiu pentru cel mai bun rol masculin (Daniel Day-Lewis). Altfel spus, e mereu în prim-plan, dar nu a marcat încă eseul decisiv. One Battle After Another poate corecta această „nedreptate”, căci e văzut drept unul din marii favoriți ai anului, cu tocmai 13 nominalizări la Oscars, cu atât mai mult că a luat și un Golden Globe pentru cea mai bună comedie a anului. Filmul este o adaptare a romanului Vineland, scris de Thomas Pynchon în 1990. Nu vom stărui asu-pra tramei filmului, pe care o veți cunoaște în curând sau o cunoașteți deja. Vom menționa doar că rareori un film a fost întâmpinat cu atâta bunăvoință de către criticii meseriei. Fenomenul e curios în sine și este, cred, o consecință directă a sentimentului de dezorientare și „marasm ideologic” care a urmat perioadei COVID-ului. Anderson soluționează oarecum această dilemă morală, luând în derâdere atât militanții „revoluționari”, cât și „neonaziștii”. Spectatorului îi sunt prezentate două tabere destul de ridicole, ambele departe de preocupările firești ale vieții. Cred că reacțiile criticilor și ale cinefililor sunt o recompensă pentru acest alibi moral prezentat publicului. Până la urmă, Anderson a realizat o poveste destul de alertă și dinamică, pe alocuri de-a dreptul amuzantă, dar nu vorbim aici despre o capodoperă menită să rămână în istoria artei cinematografice. Rămâne de văzut cum va evolua statutul și percepția filmului odată cu cele mai recente evenimente din SUA… Dar teamă mi-e că va deveni mai mult anacronic decât actual și că va trebui să ne amintim mai degrabă de Civil War (2024) de Alex Garland.
- Sinners (Ryan Coogler). Cu 16 nominalizări, filmul lui Coogler l-a depășit până și pe cel al lui Anderson, astfel încât unele mass-media specializate s-au grăbit a-l propulsa pe poziția de favorit. Trecut la categoria „horror”, Coogler ne prezintă o poveste cu vampiri și Ku Klux Klan, cu elemente de western și gangsteri din epoca prohibiției. Spectaculos, efervescent și plin de prospețime stilistică! Locul printre cei 10 nominalizați e perfect justificat, dar până la marele premiu ar mai fi ceva distanță, deși cu academicienii nu te pui. O statuetă, cel puțin, nu o vom contesta în niciun fel: Oscar pentru cea mai bună bandă sonoră!
- Marty Supreme (Josh Safdie). Este complicat să spunem că Safdie este la debutul său cinematografic în calitate de regizor, deși, în mare, așa se prezintă lucrurile. Prima sa experiență solo în această postură a fost The Pleasure of Being Robbed (2008), iar în continuare a codirijat, împreună cu fratele său, Benny. Regizorul are opt lungmetraje la activ, dar niciunul nu s-a bucurat de mare succes, în pofida aparițiilor sporadice pe la festivalurile mari internaționale (bunăoară, Good Time (2017) a fost în competiția pentru Palme d’Or la Cannes). Marty Supreme este un biopic, bazat pe memoriile scrise ale unui campion la ping-pong american din anii 50 ai secolului trecut, Marty Reisman, încarnat de Timothée Chalamet. Safdie ne prezintă un personaj exuberant, care pare obsedat de succes și capabil de fapte josnice pentru a-și atinge scopurile. Toate, până la o limită, bineînțeles, și anume explorarea acestor limite devine preocuparea majoră a realizatorului. Timothée Chalamet a și luat un Golden Globe pentru performanța în acest film și e nominalizat și la Oscars, unde poate avea șanse, căci competiția la această categorie e slabă de tot în acest an. În treacăt fie spus, dacă am ramâne la aceeași categorie, aș prefera The Smashing Machine, realizat de… Benny Safdie, fratele lui Josh, cu Dwayne Johnson și Emily Blunt în rolurile principale. Dar academicienii au decis altfel.
- Pe Secret Agent (Kleber Mendonça Filho). Este al doilea an consecutiv în care un film brazilian a fost nominalizat în top 10 la Oscars (după I’m Still Here, anul trecut)! Kleber Mendonça Filho este la al patrulea lungmetraj și un participant permanent la festivalul de la Cannes, unde în 2019 filmul său, Bacurau, a luat Premiul Juriului, iar pentru The Secret Agent a fost premiat pentru cea mai bună regie. Și Wagner Moura, actorul principal, a fost premiat la Cannes pentru prestația sa, iar la Golden Globes filmul a luat și premiul pentru cel mai bun film străin. Moura este în competiție și la Oscars, iar o eventuală victorie la categoria celui mai bun actor nu ar fi deloc scandaloasă. The Secret Agent exploatează același subiect ca și I’m Still Here – acțiunea se petrece în 1977, în timpul dictaturii militarilor din Brazilia –, dar realizatorul alege să ne prezinte povestea „oamenilor mici”, activiști opozanți și executori asasini, prezentând spectatorului infernul unei lumi în care violența și corupția devin cotidianul brazilienilor. Drept rezultat, avem un tablou mult mai întortocheat, mai dezlânat, cu un fir epic mai puțin linear decât în I’m Still Here, deplasându-ne mai degrabă spre categoria filmelor „de atmosferă” decât a unei povești cu o tramă bine definită. Fără a cunoaște bine industria cinematografică braziliană, voi spune totuși că în acest an am preferat filmul The Blue Trail de Gabriel Mascaro, care a luat Premiul Juriului la Berlin. Brazilienii însă au considerat că The Secret Agent ar avea șanse mai bune la Oscars.
- Sentimental Value (Joachim Trier). Joachim Trier (a nu fi confundat cu Lars von Trier!) este la al șaselea lungmetraj. Filmele sale sunt regulat prezente la Cannes, trei din ele fiind selecționate în competiția principală, însă doar Sentimental Value a avut un succes remarcabil: Grand Prix, al doilea premiu ca valoare după Palmes d’Or. La Oscars filmul totalizează nouă nominalizări, pe lângă premiul pentru cel mai bun film concurând și pentru cea mai bună regie, cea mai bună actriță (Renate Reinsve), cel mai bun actor în rol secundar (Stellan Skarsgård), cea mai bună actriță în rol secundar (Inga Ibsdotter Lilleaas și Elle Fanning). Filmul este o dramă psihologică: un tată, regizor de film, care încearcă să reconstruiască o relație cu propriile fiice, totodată încercând să-și relanseze cariera de cineast. A ieșit cam lung, dar spectatorul nu va fi doborât de plictiseală. Mi-a adus oarecum aminte de Anatomie d’une chute (2023, Justine Triet), dar consider că Sentimental Value îi este superior.
- F1 (Joseph Kosinski). Iată încă un film care ne permite o punte spre anul 2019! La Oscars 2020 în competiție a fost Le Mans 66 (Ford v. Ferrari) de James Mangold, cu Matt Damon și Christian Bale în rolurile principale. În F1 îl avem pe Brad Pitt și acest fapt e suficient pentru a recomanda filmul, care, de altfel, a plăcut publicului larg și a fost un mare succes comercial. Kosinski este un obișnuit al genului, el fiind realizatorul Top Gun: Maverick (2022), cu Tom Cruise, film nominalizat, la fel, la Oscars. Mai pe scurt, dacă v-a plăcut Le Mans 66, nu are cum să nu vă placă F1!
