Moldova rezistă datorită Ucrainei
(Continuare din numărul anterior)
Irina Streapko: „Într‑un singur moment totul a încetat, pur și simplu, să mai aibă vreo importanță. Lucrurile care odată ni se păreau esențiale… Chiar și aici simțeam așa, pentru că oamenii de aici, oricum, nu înțeleg cu adevărat ce este războiul. Și mai erau unele momente mărunte, neînsemnate și eu mă gândeam: Doamne, chiar pentru voi asta contează?!”
Aș vrea să revin la locuitorii Odessei. Mergeți deseori încolo. La ce se gândesc cunoscuții dvs. din Odessa, cum petreceți timpul acolo?
Viața, în linii mari, s‑a schimbat mult, dar obiceiurile au rămas. Este evident că atunci când sunt bombardamente, nu putem să ieșim nicăieri, nu putem să ne plimbăm. Dar imediat ce se liniștește, oamenii ies, în număr mare, în oraș, merg la mare, se plimbă pe plajă. Pentru că vor să trăiască! Asta e tot! Da, și slavă Domnului, orașul trăiește, viața continuă! Afacerile, indiferent de situație, se dezvoltă. Oamenii merg și la restaurante. Dar iată care e diferența față de timpurile de până la război. Oamenii înțeleg că dacă merg la restaurant, trebuie neapărat să facă și donații. Mulți au rude în armată. Nu mai am nicio persoană cunoscută care să nu aibă pe nimeni decedat sau rănit. Suntem cu toții foarte afectați de acest fapt. Și iată, în această privință, totul s‑a schimbat. Însăși atitudinea față de viață s‑a schimbat. Oricum ar fi, toți oamenii vor să trăiască.
Este permis înotul în mare?
Se permite, dar trebuie permanent să fii la curent cu indicațiile autorităților locale. Dacă sunt restricții, atunci e interzis categoric, căci au fost cazuri când unii oameni au încălcat restricțiile și au fost aruncați în aer de explozibile din mare. Au mers să înoate și nu s‑au mai întors.
Cine este ucrainean în familia dvs.?
Tata este ucrainean de sânge pur. Iar părinții mamei cunoșteau limba română. Cândva aici a fost România. Mama are rădăcini românești. Străbunica mea avea rădăcini rusești. Dar bunica deja nu cunoștea limba rusă, știa româna.
Ce a fost mai dificil sau mai straniu la început, când v‑ați mutat la Chișinău?
Mi se părea ciudat să aud tot timpul vorbindu‑se românește. Eu eram obișnuită în familie să vorbesc cu tata mai mult ucraineană, cu mama – românește. M‑am deprins cu faptul că doar în familia noastră se comunică astfel. Iar dacă ieși din casă, auzi limba ucraineană sau rusă. Iar aici e invers. Mi‑a luat mult timp să mă obișnuiesc. A mai fost o situație ciudată, amuzantă. Erau momente când nu puteam înțelege unde mă aflu. Mă trezeam dimineața și îmi părea că sunt încă acolo, în Ucraina, apoi realizam: nu, ești aici, în Moldova! Și în această perioadă de adaptare… timp de aproximativ un an am fost foarte închisă în sine, izolată. De fapt, eu nu puteam să mă gândesc la nimic, îmi era greu. Am plâns mult la început. Încercam să nu dau pe față. Și stresul. O țară străină, am început să fac transmisiuni directe imediat – acestea au fost o doză de adrenalină colosală. Am făcut unele greșeli în transmisiuni live, nu îmi este rușine să recunosc.
Dar am fost întâmpinată cu căldură de către colegii de la televiziune. Sunt foarte recunoscătoare echipei. Ei erau conștienți de starea în care mă aflam. Mi‑au oferit oportunitatea de a mă adapta. Nu au fost prea multe critici din partea lor. Și mereu m‑au susținut. Întotdeauna îmi spuneau: „Irina, dacă ai nevoie de ceva, noi suntem alături”. Și când s‑a întâmplat să am un atac de panică, eram la serviciu. Și e bine că mă aflam acolo în acel moment, pentru că dacă aș fi fost singură, m‑aș fi speriat și mai mult. După această situație colegii, de asemenea, mi‑au oferit sprijinul lor. Îmi spuneau: dacă ai nevoie, ia o pauză. Dar eu, dimpotrivă, spuneam: nu, eu trebuie să muncesc! Le sunt foarte recunoscătoare.
„Cu toții ne‑am maturizat instantaneu, într‑un singur moment, într‑o clipă.”
Ați spus că unii dintre colegii dvs. luptă…
Aproape toți colegii mei luptă. Am un prieten minunat, fotograf, care făcea cele mai bune fotografii pentru mine – a plecat să lupte fără nicio ezitare. Prietenul meu apropiat, jurnalist, a plecat să lupte. Redactorul a plecat să lupte. Unele fete au plecat pe front.
Comunicați cu ei?
Aproape în fiecare zi. Cel mai teribil lucru e că, în această perioadă, umorul negru înflorește în discuțiile noastre. De exemplu: „Hei, ești încă viu?”, „Sunt în viață, încă nu m‑au aruncat în aer”. Sună groaznic, dar aste e realitatea. Dacă persoana se află în prima linie, despre ce ar putea să‑mi povestească? E clar că nu putem discuta anumite lucruri, pentru că e război. Doar conversații banale, de zi cu zi. „Ești în viață?” „Dar tu nu ți‑ai ieșit încă din minți?” „Nu.” „Bine atunci, ne revedem curând.” Ei înțeleg la fel de bine că fiind aici, de unul singur, nu îți este deloc ușor. Și trebuie să ai un caracter foarte puternic. Să fiu sinceră, mi‑a luat cam un an să mă obișnuiesc. M‑am adaptat.
A fost un moment atât de interesant. Un coleg din perioada când lucram la Kiev, prezentator TV, a plecat să lupte, în infanterie, în prima linie. Și când eu realizam deja emisiunea la Chișinău, l‑am contactat. Până în acel moment noi nu ne văzusem de ceva vreme și ne‑am revăzut prin transmisiunea video în cadrul emisiunii. Și am avut o senzație atât de stranie. Aveam impresia că ceea ce se întâmplă nu mie mi se întâmplă. Nu puteam să cred că persoana care purta costum acum a îmbrăcat uniforma militară și povestește asemenea lucruri, și încă cu umor, cum gloanțele zboară deasupra capului și dronele la fel ș.a.m.d. Într‑un moment mi s‑a părut că este suprarealism. Nu am putut conștientiza încă mult timp: în ce lume trăim, de ce se întâmplă asta cu noi, de ce mi se întâmplă mie, de ce i se întâmplă lui, de ce li se întâmplă apropiaților și prietenilor noștri?
De când a început războiul, nu am mai fost în concediu nicăieri. Nu îmi pot permite din punct de vedere moral. De exemplu, în ultima vacanța am mers la Odessa pentru că un coleg a fost rănit și eu l‑am vizitat, practic, în fiecare zi. Nu puteam să înțeleg. Eu nu‑mi imaginez să merg undeva la odihnă în timp ce colegii mei, cu care am stat la ceai, la discuții, trec prin infern.
Mă preocupă cel mai mult ca ei toți să se întoarcă vii și sănătoși, să se reintegreze în societate, căci este foarte complicat. Eu am devenit altfel, dar despre ei ce să mai spun. Într‑un singur moment totul a încetat, pur și simplu, să mai aibă vreo importanță. Lucruri care odată ni se păreau esențiale… Chiar și aici simțeam așa, pentru că oamenii de aici, oricum, nu înțeleg cu adevărat ce este războiul. Și mai erau unele momente mărunte, neînsemnate și eu mă gândeam: Doamne, chiar pentru voi asta contează?! Îmi pare că noi cu toții ne‑am maturizat instantaneu, într‑un singur moment, într‑o clipă.
Și e mai bine așa decât să‑ți pierzi mințile. Pentru că mulți nu au rezistat, mulți nu rezistă. Acum se discută mai mult despre atacurile de panică, căci ele afectează tot mai mulți oameni. Și vedete din Ucraina, și actori. Despre militari nici nu mai menționez. O rudă a mea a fost internată în spital cu un presupus atac de cord, care s‑a dovedit a fi un atac de panică. Suntem cu toții diferiți acum.
Colegul dvs. care a fost rănit, ce s‑a întâmplat cu el?
S‑a întors pe front. Chiar înainte de acest interviu am vorbit cu el.
Sunt obosiți băieții, foarte obosiți. Știți, ei, odată cu trecerea timpului, vorbesc tot mai puțin. Nu în zadar se spune că omul cu cât știe mai multe, cu atât vrea să povestească mai puține. Dacă e să judec după ei, înțeleg că nu mai e ca înainte. Pot vorbi doar cei care nu au fost acolo. Cel care luptă însă… Tot mai succint și mai scurt devine dialogul nostru. Eu nu insist sub nicio formă, căci înțeleg că acolo… De fapt, cred că nici eu nu înțeleg, dacă e să fiu sinceră. Pentru mine este important să aud de la ei: „Sunt bine, sunt viu și nevătămat”.
Cel mai interesant este că mulți dintre cunoscuții mei nu au așteptat să fie mobilizați. Unii, deși ocupau funcții importante, au renunțat la tot și au plecat să lupte.
Ce părere aveți despre președintele Zelenski?
Cu mai mult timp în urmă l‑am cunoscut la locul de muncă, în Kiev. Pe atunci era un excelent manager și un lider minunat. Acum îmi este greu să judec și, în general, îmi este complicat să înțeleg cum e să fii președintele unei țări aflate în război, cu atât mai mult, cu un agresor atât de teribil. Nu știu… Există circumstanțe cu care nu sunt de acord. Pe de altă parte, stau și mă gândesc: dacă aș fi fost în locul lui, cum aș fi procedat? Așa că, sincer, să judeci… Dar înțeleg că atunci când trăiești într‑o țară în care zilnic mor foarte mulți oameni, în care este bombardată infrastructura, sunt distruse, șterse de pe fața pământului orașe și sate întregi, trebuie probabil să fii tare, puternic. În caz contrar, am fi fost înghițiți cu mult timp în urmă. Pur și simplu, înfulecați.
Moldova rezistă datorită Ucrainei. Acesta este adevărul. Îmi este atât de dragă Moldova. Din toată inima. Mi‑a devenit atât de aproapiată. O țară mică și primitoare. Aș dori ca niciodată să nu se repete ce s‑a întâmplat în anul 1992, pentru că voi ați fost primii care ați simțit cum este.
În Ucraina, poporul a fost cel care a luat inițiativa. Oamenii au ieșit și, cu adevărat, în sensul direct al cuvântului, au oprit tancurile cu mâinile goale. Și eu, la începutul războiului, am auzit lucruri îngrozitoare. Se vorbea despre parașutiști în Odessa. Eu înțelegeam – sunt jurnalistă ucraineană, îmi iubesc țara. Ce se întâmplă cu oameni ca mine? „Va fi cum va fi”, mi‑am spus. Nici măcar nu am avut de gând să iau pașaportul și valiza de urgență și… În primul rând, unde să fugi? Fără părinți, fără familie, nu aveam unde pleca.
Și, la un moment dat, mi‑am acceptat soarta. Doar atât. Erau aceste gânduri normale, firești, corecte – nu sunt sigură. Dar asta e, probabil, esența. De ce spun toate acestea? Nu pentru ca să demonstrez că sunt atât de grozavă. Aproape fiecare ucrainean a simțit la fel în acele momente. Evident, mamele cu copii trebuiau să fie salvate în primul rând. Era singura decizie corectă.
Am avut oportunitatea să plec mai departe. Dar eu nu caut refugiu în confort. Am spus: „Casa mea e aici”. Moldova a devenit, pentru mine, dacă nu a doua patrie, cel puțin o țară foarte dragă și apropiată. Aici mâncarea este gustoasă, aici respir ușor și iubesc oamenii din tot sufletul. Foarte mulți ucraineni s‑au întors din Europa anume aici.
Am spus ferm că dacă aud măcar o singură glumă despre moldoveni, voi fi prima care va reacționa prompt. Trebuie să fii, nu știu, absolut ignorant, după tot ce a făcut Moldova pentru noi.
Verișoara mea, născută în Ucraina, dar stabilită de mulți ani aici, a deschis un centru pentru refugiații ucraineni. Familia ei are o casă mare, cu două etaje. A găzduit refugiați, le‑a oferit mâncare, apă și adăpost cu condiții foarte bune. Oamenii însă sunt diferiți și nu apreciază întotdeauna ajutorul oferit. Dar verișoara mea și soțul ei au răbdat totul, pentru că anume aceasta înseamnă să ajuți cu adevărat. Ei și acum oferă ajutor, deja de trei ani.
(Traducere din rusă de Mariana Badan Labic)
