Eu am supraviețuit, dar viața e în altă parte
Elena Nimahina: „Era un haos total în oraș. Nu exista administrație… Fiscul… Poliția… Toți cei care aveau în mâini orice formă de autoritate, toți cei care trebuiau să ia decizi nu mai erau acolo.”
De unde sunteți și cu ce vă ocupați înainte de război?
Până în 2014 trăiam cu familia mea în Donețk. Pe 7 iulie 2014 am plecat, în ziua în care în oraș a intrat o coloană din Slaviansk. Coloana nu avea drapele rusești, dar purta steaguri pe care scria „Allah Akbar”. Era tehnică militară, jeepuri cu mitraliere și alte arme. Erau foarte mulți. În oraș era haos. Noi locuiam lângă gara feroviară, iar coloana a trecut pe lângă noi timp de o oră și jumătate, îndreptându-se spre aeroport ca să tragă asupra lui, acolo unde se aflau militarii ucraineni.
Poate că am mai fi rămas, sperând la un viitor mai bun, dar m-a sunat vecina, plângând, și mi-a spus: „Tocmai veneam de la magazin. Doi tineri – un băiat și o fată – au ajuns cu mașina la intrare. Au coborât, iar niște oameni mascați le-au luat mașina și au plecat. Ei au rămas pe loc, fără explicații”.
Era un haos total în oraș. Nu exista administrație… Fiscul… Poliția… Toți cei care aveau în mâini orice formă de autoritate, toți cei care trebuiau să ia decizii nu mai erau acolo. Se mutaseră fie la Mariupol, fie la Kramatorsk. Orașul Donețk fusese pur și simplu abandonat. De aceea am plecat și noi.
Vreți să spuneți că autoritățile dispăruseră complet?
Nu exista nicio formă de autoritate. Probabil chiar din luna mai sau, cu siguranță, din iunie – țin minte clar, pentru că fiica mea e născută în iunie și trebuia să-i perfectăm pașaportul, însă biroul de pașapoarte nu funcționa, fiscul nu funcționa. Nu puteai obține niciun document. Toată lumea se evacuase.
Au existat semne prealabile că urmează o invazie?
Când e vorba de o invazie militară, întotdeauna crezi că se va întâmpla undeva, cu cineva, dar nu cu tine. În primul rând, nu aveam o astfel de experiență, nu îmi puteam imagina că așa ceva este posibil. Totul a început la Slaviansk. Acolo a intrat Ghirkin. Slaviansk e la 120-150 de kilometri de la noi, dar părea foarte departe. Ba chiar credeam că vor sta un pic și se vor liniști. Că se vor înțelege cumva. Nici nu ne puteam imagina că se va ajunge și la Donețk.
În ajun, apăruse la noi în presă – nu-mi mai amintesc cum se numea publicația, era un săptămânal gros – un articol despre ce s-ar întâmpla dacă aici ar veni „russkii mir”. Și acolo era descris foarte clar, mi-a rămas întipărit în minte: toate organizațiile internaționale vor pleca, toate brandurile internaționale vor pleca, toți antreprenorii vor pleca din Donețk. Iar eu mă gândeam: cum ar putea pleca din Donețk, dacă Donețkul tocmai se reconstruiește? Este unul dintre cele mai dezvoltate orașe, unul dintre cele mai avansate orașe ale Ucrainei. Cum ar fi posibil așa ceva? Pe atunci era, pur și simplu, imposibil să-ți imaginezi că așa ceva s-ar putea întâmpla.
Și apoi au început să apară – nu pot spune cine erau acei oameni – persoane cu orientare prorusă. În anturajul meu nu existau astfel de oameni, de aceea mi se părea că nici în Donețk nu sunt… Poate că existau, dar cred că erau aduși din alte părți. Și, cam de prin februarie, au început să apară baricade în fața administrației regionale, la ieșirea din oraș. Fabrica noastră era la 30 de kilometri în afara orașului, mergeam acolo în fiecare zi. Și totul se desfășura în fața ochilor noștri. Stăteau acolo oameni mascați, înarmați, iar pe baricade scria „Forțele patriotice ale Donbasului”.
Cine erau aceste „forțe patriotice ale Donbasului”? Apoi, au apărut cazacii. În Donețk nu mai văzusem cazaci. Era clar că veneau din altă parte. Poate din Kuban. Sau cine știe de unde… Cu căciuli căzăcești, înarmați. Iar apoi, pe traseul de 30 km până la muncă, aveam deja cinci puncte de control. Până în mai-iunie, doar unul dintre ele mai era ucrainean, restul…
„Forțele patriotice”?
Da.
Ce specializare aveți? În ce domeniu ați activat?
Am studii superioare. Sunt tehnolog. Aveam o fabrică de confecții pentru femei. Aveam propriul nostru brand și produceam îmbrăcăminte feminină sub marca „Velna”. Din 2003 până în 2022, deci timp de 19 ani. Unitatea noastră de producție era în afara orașului, iar noi locuiam în Donețk. În fiecare zi făceam naveta. Donețk este foarte mare, iar să circuli prin oraș îți lua uneori mai mult timp decât să mergi 30 de kilometri în afara lui. În jumătate de oră eram la muncă. În plus, la început, acolo chiria era mai ieftină, forța de muncă la fel.
Soțul dvs. ce profesie are?
Este electromecanic minier. De fapt, chiar el a venit cu ideea să producem haine pentru femei. Desigur, nu a fost deloc ușor, dar pas cu pas, an după an, am reușit să construim această afacere. În 2014, când a izbucnit tot haosul, mulți dintre angajații noștri au plecat: unii în Rusia, alții în diferite regiuni ale Ucrainei, alții în Europa. Atunci ne-am pus problema închiderii întreprinderii. Zona era prea aproape de linia de conflict, totul era imprevizibil.
Dar apoi, în regiunea în care ne aflam, au venit organizații internaționale. Am primit sprijin prin granturi, ceea ce ne-a permis să modernizăm fabrica și să extindem gama de produse. Am obținut echi- pamente moderne, tehnologii noi, iar cu ajutorul lor am amenajat un mic studio foto și unul de design. USAID nu este doar o poveste, cum zic cei care răspândesc minciuni… Pe noi USAID ne-a ajutat cu adevărat. Aveam chiar o plăcuță pe care scria că sprijinul a venit din partea poporului american.
Mulți dintre cei care plecaseră din Donețk au venit să lucreze la noi. S-a format o echipă extraordinar de unită. Fetele erau adevărate profesioniste. Activam la aproximativ 10-15 kilometri de la zona de luptă.
Se auzeau explozii, împușcături?
În 2015, da. Apoi, cumva, luptele s-au mutat mai departe, spre Mariinka. Dar se auzeau constant focuri, explozii, detunături. Soțul meu deschisese o filială a serviciului de livrare colete și era în orașul vecin, Gorniak, la șapte kilometri distanță. A nimerit sub bombardament. Blocurile din zonă erau așezate ca într-un cazan: lovitura a căzut în interiorul cartierului, iar ei se aflau afară. Când ești prins într-o astfel de situație, nu e doar frică. Pur și simplu, te paralizează. Ți se blochează conștiința, corpul și nu mai poți percepe realitatea în mod normal.
Când am plecat, în 2022, credeam că peste tot e ca la noi. Iar când ajungi în zone din Ucraina unde e relativ liniște, îți spui: cum e posibil? Acolo se întâmplă grozăvii, iar aici oamenii merg pe strazi, trăiesc, își văd de viață.
În 2014, cât timp v-a luat să decideți plecarea din Donețk?
Așa-numitul „referendum” a avut loc în luna mai. Totul escalada treptat. Era un haos, nu înțelegeai ce se întâmplă. Mintea îți era setată pentru viață pașnică, nu știai ce înseamnă războiul. Aveai impresia că o să tragă câteva zile și se va termina. Dar când, în iulie, a intrat coloana aceea, atunci am înțeles că nu mai putem rămâne. Am plecat pe 7 iunie.
Încotro ați plecat?
Tot în regiunea Donețk, în orașul unde aveam fabrica. Am trăit acolo până în 2022. Am lucrat în continuare. Ne vizitau des jurnaliști, atât de la instituții media naționale, cât și de la televiziuni locale. Venea și administrația locală. Voiam să arătăm cuiva, sau poate să ne demonstrăm nouă înșine, că într-un oraș mic, în ciuda a tot ce se întâmplă în jur, se poate dezvolta o afacere modernă. Vindeam în toată Ucraina. Aveam clienți care cumpărau angro. Iar cu amănuntul, vindeam la expozițiile producătorilor autohtoni – la Kiev, la Dnipro, la Harkov, la Lvov. Aveam multe planuri. De la administrația civil-militară regională câștigasem chiar un grant de o jumătate de milion de grivne pentru achiziția de utilaje noi. Iar în martie 2022 urma să le instalăm. Nu s-a mai întâmplat.
Dacă în 2014 încă exista un soi de optimism, în 2022, pe 24 februarie, am încetat activitatea imediat. Era prea aproape frontul.
Și a mai fost ceva care ne-a jucat o festă crudă. De ceva timp trăiam totul în mod constant și ne obișnuiserăm. Te obișnuiești cu prezența militarilor. Te obișnuiești cu faptul că peste tot este tehnică militară. Te obișnuiești cu sunetele exploziilor, cu faptul că deasupra ta zboară proiectile în toate direcțiile. Și cumva… trăiești în aceste condiții… Da, trăiești și îți spui că e normal, că la un moment dat se va termina. Iar în 2022, tensiunea creștea și tot creștea. Au început să vină în atelier și militari să-și repare uniformele – pe lângă producție, aveam și un atelier de croitorie. Veneau să scurteze ceva, să modifice câte o haină. Și noi îi întrebam: „Spuneți-ne… va fi război? Se va întâmpla ceva mai departe?” Iar militarii – toți niște băieți tineri, soldați simpli – ne spuneau că dacă s-ar întâmpla ceva, li s-ar spune… dar nu li se spune nimic… ei nu cunosc nimic. Și asta ne liniștea… Dacă nici ei nu știu, și sunt totuși militari… Într-o zi, ne-a vizitat unul dintre comandanți. El coordona punctele de control din toată regiunea Donețk. L-am întrebat: „Trebuie să ne fie frică? Să plecăm? Va începe războiul?” Și el ne-a spus: „Da, va începe”. Era din Sumî. Ne-a spus că în Sumî, din unitățile militare fusese evacuată toată documentația. Ceea ce nu era necesar a fost ars. Ce era necesar a fost transportat de acolo. Și toți, în general, se pregăteau de ceva. „Dar voi nu vă îngrijorați. Dacă începe, va începe în Sumî. Iar aici, în regiunea Donețk, avem fortificații, băieți bine pregătiți. Aici nu trebuie să ne facem griji. Acolo sunt motive de îngrijorare, acolo nu sunt pregătiți ca noi.” Și noi eram absolut siguri că totul va fi bine.
Cu cât timp înainte de invazie ați avut această discuție?
Cu vreo două săptămâni înainte de începerea ostilităților.
Apropiații și rudele dvs. cum vedeau posibilitatea unui conflict deschis? Se discuta?
Că „se poate întâmpla”… Nimeni nu credea așa ceva. Pentru că, în 2014, după așa-numitul referendum, regiunea Donețk fusese împărțită. O parte era controlată de Rusia, ceea ce ei numeau atunci DNR, cu alte cuvinte un teritoriu ocupat, iar cealaltă parte era sub control ucrainean.
Când ați fost ultima dată în Donețk?
Acasă, la Donețk, am fost ultima dată, probabil, în 2016. Din 2017 nu am mai fost acolo, pentru că era imposibil să ajungi în Donețk: regulile de trecere a graniței erau înăsprite constant. Iar când a venit pandemia, a devenit absolut imposibil. Din partea lor au închis granița în totalitate și puteai ajunge doar prin Harkov. De la fabrică, în linie dreaptă, prin Piskî, erau 30 de kilometri până la Donețk. Apoi, ocolind prin Mariinka, drumul avea 60 de kilometri. Iar prin Harkov sunt 1.200 de kilometri. Așa că nu ne mai porneam. Vă dați seama… când gestioneazi o producere, chiar și una mică, nu o poți lăsa o săptămână-două doar ca să faci acel drum, atât de lung.
V-a rămas o locuință în Donețk?
În Donețk ne-a rămas apartamentul, de care avea grijă vecina noastră. La început îi plăteam întreținerea, dar acum nu mai este posibil. Așa că, da, avem un apartament, dar nu îl putem vinde. În el suntem înregistrați eu, soțul și cei doi copii ai noștri. Copiii noștri nu se vor întoarce acolo niciodată. Au spus: „Nouă nu ne trebuie nimic din acel apartament”. Nici noi nu îndrăznim să mergem. Poziția mea este clar proucraineană, nu o ascund. Și cum acum la Șeremetievo se fac „filtrări”, mă îndoiesc că m-ar lăsa să trec.
Am aflat că pentru a reînregistra apartamentul, trebuie să fie prezenți toți membrii familiei, să-și dea acordul sau să declare că renunță. În plus, ca să poți reînregistra ceva, trebuie să ai acte rusești. Eu sunt categoric împotriva obținerii unor acte rusești. Iar când aterizezi pe Șeremetievo, imediat îți pun întrebarea dacă susții „operațiunea militară specială” și dacă înțelegi scopurile ei.
Cum trăiesc acum cunoscuții dvs. din Donețk?
Foarte mulți prieteni și cunoscuți care au rămas în Donețk aveau, inițial, o poziție proucraineană. Susțineau Ucraina, sperau că, iată… totul va reveni la normal. Dar în toți acești ani… în toți acești ani poziția lor s-a schimbat radical. Și asta mă doare. Pentru că propaganda este o forță înfiorătoare. Propaganda este o forță cumplită. În 2022, pe 24 februarie, când a început nenorocirea, m-a sunat vecina mea din Donețk. Eu întotdeauna am considerat-o o persoană adecvată, echilibrată. Și ea îmi spune: „Să muriți cu toții, ticăloși fasciști ucraineni!”
Adică, anterior, vă înțelegeați foarte bine?
Da. Consider că propaganda este ca o tumoare care pătrunde în organism și îți paralizează complet conștiința și capacitatea de a gândi limpede. Dispare cu totul gândirea critică. Am foarte mulți cunoscuți și prieteni care au rămas pe teritoriul acela… Dar din 2022 nu mai putem comunica.
Așadar, acești oameni și-au ascuns poziția până în 2022?
Nu, nu și-au ascuns-o. Pur și simplu, nu o afișau. Cel puțin, nu erau împotriva Ucrainei. Spuneau: „Dacă teritoriile se vor întoarce în Ucraina, vom fi doar fericiți”. Din 2022 însă, poziția lor este clar prorusă și antiucraineană.
Înseamnă asta că le place ce se întâmplă acum acolo?
Asta înseamnă că este propagandă. Nu înseamnă că le place.
Trăiesc mai bine totuși?
Mă îndoiesc că cineva trăiește mai bine fără apă. Mă îndoiesc că viața e mai bună atunci când îți lipsește strictul necesar. Donețk a fost un oraș modern: șantiere la tot pasul, clădiri noi, curățenie, ordine. Și azi mulți mai vorbesc despre „Donețk, orașul trandafirilor”. Dar dacă trăiești într-un spațiu închis, fără repere exterioare, fără posibilitatea de a compara, fără să vezi altă realitate, ajungi să percepi acest „bine” ca pe ceva autentic.
Recunosc sentimentul. Când am locuit aproape de linia frontului, și pentru noi era o „normalitate”. La fel e și pentru ei acum. A devenit normă. De aici, cred, și lipsa comparației, dar și forța unei propagande care funcționează continuu: „Fără Ucraina”.
Deși în cercul meu de apropiați nu au fost oameni care să se declare împotriva Ucrainei, mult timp m-am întrebat cum a fost posibilă această schimbare de optică. Foarte mulți cunoscuți – mai ales cei mai în vârstă, oameni care mi-ar putea fi părinți – au venit în regiunea noastră din Rusia: din Ural, din Kursk și din alte zone. Și de ce au venit? Pentru că în Rusia viața era mai grea.
Regiunea noastră…
La noi… Nu-mi vine să folosesc cuvântul „Donbas”. Nu-mi place cum sună. Doneșcina. În ucraineană se spune Doneșcina, dar în rusă nu găsesc o variantă care să nu fie încărcată. „Donbas” mi se pare un termen complet compromis. Propaganda rusească l-a tocat atât de mult, l-a repetat atât de obsesiv, încât aproape că nu mai pot să-l pronunț.
Mulți s-au stabilit în regiunea noastră tocmai datorită industriei dezvoltate. Industria minieră era puternică. În minerit, salariile au fost mereu bune. În perioada sovietică, chiar foarte bune, iar în Ucraina independentă se numărau printre cele mai mari. În plus, aveam metalurgie, industrie chimică. Până și media salariilor, raportată la restul Ucrainei, era mai mare.
Unii dintre angajații mei veniseră tot din Rusia. Îmi povesteau: „La noi nu era nimic, nici produse alimentare. Nu știam ce e untul. Nu știam ce e salamul. Nu știam ce înseamnă să poți cumpăra haine din magazin. La noi era gol. Nimic”. Iar în Ucraina toate acestea existau. Mulți dintre ei au rămas la noi și au trăit bine până în 2022.
De multe ori am impresia că cei care azi sunt împotriva Ucrainei nici măcar nu asociază lucrurile bune cu Rusia, ci cu propria lor tinerețe. Cu Uniunea Sovietică. Pentru ei, în acea vreme exista un fel de „bine”. O femeie îmi spunea: „Eu le cumpăram copiilor mei, de 1 mai, chiloței noi, fundițe noi, maiouri noi”. Iar eu o întrebam: „Dar în Ucraina acum nu puteți să faceți asta? Și nu doar de 1 mai?” Sigur că puteau. Și încă foarte ușor. Oricând.
Mai păstrați legătura cu cineva din Donețk?
Da, comunicăm în continuare. Dar sunt oameni fie cu o poziție neutră, fie care înțeleg că noi suntem depășiți de situație. Deși, sincer, este aproape imposibil să rămâi neutru astăzi. Este limpede ce se întâmplă. Totuși, sunt oameni cu care suntem apropiați sufletește, cu care am fost în legătură strânsă înainte și suntem și acum. Și nu vreau să-i pierd.
Faptul că au rămas acolo nu înseamnă că sunt mulțumiți de situație?
Nu. Mulți au rămas pentru că nu aveau alte opțiuni. Unii aveau părinți foarte bătrâni, imobilizați la pat, de care trebuiau să aibă grijă. Alții erau singuri, fără rude în altă parte. Alții aveau toată familia acolo și nu aveau unde să plece. Cei care aveau alternative au plecat. Cei care aveau părinți în alte regiuni ale Ucrainei au plecat.
De altfel, și noile teritorii ocupate anul trecut, exact zona în care aveam fabrica, sunt locuri încotro oamenii continuă să plece. Colege de-ale mele de clasă s-au mutat acolo. Iar ele spun acum că Ucraina împușcă în ea însăși.
Sunt acestea persoanele despre care spuneați că s-au schimbat sub influența propagandei?
Nu știu nici eu. Dar este evident că nu poate fi adevărat. Poate că subconștientul respinge realitatea… înlocuiește unele noțiuni cu altele… și ajungi să crezi chiar ceea ce, în mod normal, n-ai crede.
Și sunt acești oameni vorbitori de limba rusă? Rusia și-a justificat „eliberarea” rușilor din Ucraina prin ideea că nu li s-ar permite să fie ruși, să vorbească limba lor.
La noi, în majoritate, oamenii erau vorbitori de rusă. Nu am avut niciodată această problemă. Fiecare vorbea limba în care îi era confortabil. Desigur, în instituțiile de stat se vorbea ucraineană. Dar, din câte știu, toți înțelegeau și vorbeau. Nu cred că este o limbă atât de dificilă. Pentru noi, cei născuți și crescuți acolo, era firească. Mai ales că o învățam în școală. Și nimeni nu-ți spunea vreodată „trebuie să vorbești ucraineană” sau „nu ai voie să vorbești rusește”. Astfel de probleme nu au existat niciodată.
Chiar și colegii mei de clasă care locuiesc în Rusia mă sunau și îmi spuneau: „Acolo nu vă lasă să vorbiți rusă”. Iar eu le răspundeam: „Păi, eu vorbesc acum cu voi în limba rusă”. Interesant este că eram o clasă foarte unită. La fiecare cinci ani făceam reuniuni. Cei din Rusia veneau în Ucraina. Vedeau cu ochii lor cum trăim. Înțelegeau. Dar în 2022 s-a întâmplat ceva. Nu înțeleg. Nu am explicații. Singurul lucru care mă mai liniștește este ideea că e doar propagandă. Altă explicație nu am. Nu poate fi altceva… Am crescut împreună, apoi am plecat în țări diferite, dar țineam legătura. Părinții lor trăiau aici, în Ucraina. Au văzut cum trăim, ce schimbări s-au produs.
Cum ați aflat că a început războiul în 2022? Care au fost primele gânduri, primele conversații?
O prietenă de-ale mele locuiește în Mariupol. Este din Sorokîne. S-au făcut multe reportaje despre ea, difuzate la TV. Ne-am cunoscut într-un program de granturi. Ea avea o afacere în domeniul alimentației publice. Ne intersectam periodic. Mă mai duceam la Mariupol. Din moment ce Donețkul nu mai era centrul administrativ regional, unele instituții se mutaseră la Mariupol, altele – la Kramatorsk, iar pentru chestiuni legate de afaceri ajungeam des în aceste orașe.
M-a sunat la ora șase dimineața. Și mi-a spus: „A început războiul. Bombardează toată Ucraina”. I-am răspuns: „Eu nu am auzit nimic”. M-a întrebat: „Cum e Arina?” Fiica mea locuiește în Kiev. I-am spus: „Nu știu, o sun acum”. Am format numărul. Nu răspundea. Iar în mintea mea erau două variante: fie doarme, fie acolo e dezastru. Apoi m-a sunat ea. Am întrebat: „Fetița mea, ce se întâmplă? Bombardează?” A spus: „Nu, mama, e totul bine. Te sun imediat”. După un minut, mă sună: „Da, mamă. Bombardează Kievul”.
Dacă în 2014 intensificările erau treptate, aveai timp să te orientezi, să iei o decizie, să te reorganizezi, să te mobilizezi, atunci în 2022 totul a început brusc. Instantaneu.
Între timp, toată Ucraina începea să se miște în toate direcțiile. Unii plecau spre vestul țării, alții – în Europa. Și mă gândeam, în primele zile după 24 februarie 2022, că hainele noastre nu aveau cum să fie cuiva necesare. Iar o fabrică trăiește din ce? Din vânzări. Or, să coși doar ca să coși…
M-am dus la fabrică și le-am spus fetelor: „Oprim producția. Fiecare trebuie să decidă singură unde pleacă”. La început statul a ajutat mult. De exemplu, noi am suspendat activitatea. Înainte, legea permitea concediu fără plată doar 10-14 zile. Dar atunci au introdus modificări și a devenit posibil un concediu mai lung. Toți angajații au intrat în concediu fără plată. Iar statul le compensa salariul mediu lunar.
Apoi, rând pe rând, angajatele mele au început să plece. În Franța, Polonia, Spania. Unele – în alte regiuni ale Ucrainei. Noi, eu și soțul meu, am mers în regiunea Hmelnițki. Ne gândeam să mutăm producția acolo. Dar erau deja multe fabrici locale și nu am reușit nimic. Dacă în 2014 mă simțeam încrezătoare, în 2022 am intrat în panică. Aveam atacuri de anxietate. Mi-era atât de frică. Nu pentru mine. Mi-era frică pentru copilul meu. Și mă învinovățeam.
Cu două săptămâni înainte de toate acestea, foarte mulți oameni plecaseră deja din Ucraina. Spuneau că „se va întâmpla ceva”. Iar noi… noi eram cei „experimentați”, cei „care știu”. Noi trecuserăm prin toate în 2014! Ne gândeam: „Ei bine, cine va bombarda Kievul? Dacă se va întâmpla ceva, vor fi doar lupte undeva la marginea orașelor. Nimeni nu va intra în centrul Kievului!”
Și iată ce a urmat! Au vrut imediat să încercuiască Kievul. Câți oameni au murit pe autostrada Jîtomîr! Iar fiica mea nu putea să iasă din Kiev. Atunci am avut, într-adevăr, o criză de panică.
S-a întâmplat pe 23-24 februarie?
Da. Chiar în primele zile. Mi-era atât de teamă pentru ea.
A reușit până la urmă să plece?
Da, a plecat până la urmă. În Polonia. A stat acolo două sau trei luni. Apoi s-a întors la Kiev. Acum este în Kiev. Pentru mine e… o neliniște continuă. Constantă. Deși, într-un fel, te obișnuiești cu toate. În 2022, am citit o știre că au fost lansate rachete spre Kiev. Eram în troleibuz și îmi curgeau lacrimile. Eram îngrozită. Cum poate fi așa ceva? Și acum mi-e teamă. Îi spun: „Poate ar trebui să pleci undeva? Poate în Europa? Sau măcar aici?” Iar ea îmi spune: „Mămico, înțelegi că la noi e război? Când este alertă, sunt atentă. Merg mereu în adăpost. Controlez situația. Doar e război. Trebuie să înțelegi că orice se poate întâmpla”.
Și, știți, pe de o parte înțelegi. Pe de altă parte, e un fel de acceptare forțată… o realitate cu care nu vrei să te împaci. Nu poți să te împaci.
Cu ce se ocupă fiica dumneavoastră? Lucrează?
Lucrează. Nu știu exact cum se numește domeniul, dar lucrează ca broker vamal la companiile de cereale.
Este o profesie foarte bună.
Da, profesia e bună. Dar înțelegeți, când în țară se întâmplă așa ceva, toate domeniile sunt afectate. Iar acest domeniu… a suferit multe schimbări.
Să revenim la 2022. Ați decis atunci să plecați în Moldova?
Nu, nu am decis să plecăm în Moldova. Sora mea a plecat în Franța. Ea locuia în Odesa. Sora mea mai mare. Și mi-a spus: „Veniți în Franța”. Așa că am plecat. Am pornit spre Franța. Și am ajuns până în Moldova.
În 2014 am pierdut apartamentul. De fapt… apartamentul există, el a rămas acolo, dar nu mai poți trăi în el. Și totuși, aveam undeva în minte gândul că încă există. Că poate, cândva… poate ceva se va schimba. Dar toate firele care mă legau de casă – oamenii apropiați, cunoștințele, locurile dragi, obiceiurile, micile pasiuni – toate acestea, din 2014 până în 2022, parcă se rupeau fir cu fir, fir cu fir… Iar în 2022 mai rămăsese un singur fir subțire. Da, apartamentul exista, firul exista, iar dacă s-ar fi rupt… te-ai fi gândit că asta e. Dar ce s-a întâmplat în 2022… aceea a fost altceva. Acolo era producția noastră, munca de-o viață. Trăiam din asta. Și nu vorbesc de bani. Acolo ne era pus sufletul. Era viața noastră.
Era un fel de… autoexprimare, o formă de a te afirma. Și atunci când veneau jurnaliștii și filmau reportaje despre noi, mi-a rămas în minte o frază spusă de cineva: „Aici crește și se dezvoltă o afacere. ” În ucraineană, expresia era не завдяки, а попри все – „nu datorită cuiva, ci în pofida tuturor lucrurilor”. Iar când, în 2022, am pierdut și fabrica, am avut un sentiment greu de descris…
În 2017 a murit tatăl meu. Foarte repede. A avut cancer cerebral. Totul a evoluat fulminant. Era omul în jurul căruia se învârtea viața. Și dintr-odată, nu a mai fost. Dar viața… viața nu s-a oprit. A continuat exact la fel. Aceiași oameni, aceleași întâmplări. Iar după 2022, aveam senzația că eu am supraviețuit… dar viața din jurul meu a dispărut. Tot ce îmi era drag, tot ce făceam, tot ce iubeam, tot ce visam… tot ce a însem- nat pentru mine universul meu, în doar o clipă, nu a mai fost. Și m-a durut… m-a durut foarte, foarte tare.
Cred că am o reacție de protecție a psihicului foarte puternică: nu îmi amintesc foarte multe lucruri. Nici acum. La început am avut, desigur, panică, crize de isterie. Am mers la psiholog. Mi-a spus, mi-a explicat că tot ce trăiesc este normal. Acum, când oamenii mă întreabă despre fabrică, eu stau și nu pot răspunde. Bunăoară: ce tipuri de materiale foloseam? Este o întrebare simplă… Eu trăiam cu asta. Dar acum, nu știu ce materiale foloseam. Nu pot spune. Nu-mi amintesc nicio denumire.
Apoi cineva mă întreabă: „Ce utilaje aveați?” Iar eu stau, îmi vine să plâng, fiindcă nu știu, nu-mi amintesc, nu pot rememora nici măcar un nume. Nici măcar generic, nu neapărat marca exactă a mașinii. Măcar „mașină de cusut liniară”. Dar eu nu pot să-mi amintesc! Și în astfel de momente mă cuprinde o panică atât de puternică… Iar psihologii mi-au explicat că acesta este un mecanism de apărare: psihicul blochează evenimentele traumatice și ele nu mai ajung la suprafață.
Știți, totuși există o urmă de speranță. Dar iată, înainte de Anul Nou, sau poate după, a apărut un video: cineva filma orașul în care aveam fabrica. Am făcut pauză pe imagine chiar în dreptul clădirii noastre. Ferestrele erau sparte… și am înțeles ce s-a întâmplat acolo.
Una dintre fostele mele angajate spunea că vorbise cu cineva de acolo – ea încă avea cheile de la fabrica noastră, rămăsese mult timp în zonă, părinții ei erau acolo – și i-a zis persoanei respective: „Uite, am cheile…” Iar acea persoană i-a spus: „Nu mai ai nevoie de chei. Acolo nu mai e nimic. Au luat tot”. Iar eu mă gândesc permanent: de ce? Aș fi avut timp, dacă nu să vând, măcar să dăruiesc altora. Fabrica înseamnă, în primul rând, oameni. Apoi, utilajele. Și apoi, tot ce e auxiliar: ață, materiale, accesorii, scaune, rigle, foarfeci, studioul foto…
Amintirile îmi vin doar prin asocieri. Nu-mi amintesc lucrurile direct… Am mers la Teatrul „Mihai Eminescu”. Stăteam în sală și am văzut coloanele. Și mă gândeam: unde am mai văzut eu coloanele acestea? Le văzusem acasă, în locul unde locuisem în ultima perioadă – într-un sat. Acolo era un cămin cultural. Și în căminul acela erau aceleași coloane. Și atunci mi-am amintit ce s-a întâmplat acolo… Așa funcționează creierul meu, nu întotdeauna în favoarea mea.
Poate că e bine așa. Ceea ce e traumatizant e mai bine să fie uitat.
Probabil că da. Dar vedeți… apare exact în cele mai nepotrivite momente. A venit o vedetă din România pentru un concert. Cânta. Toate colegele mele stăteau fermecate, iar eu aveam flashback-uri. „Aici – coloane la fel ca acolo… tencuiala de pe tavan seamănă cu…” Și îmi aminteam cum căzuse… Pentru mine totul se suprapunea cu imaginile ruinelor de acasă. În minte se derulau cadrele văzute la televizor, totul se contopea, se suprapunea…
Revenind la întrebarea anterioară, cum ați rămas în Moldova?
Noi ne pornisem spre Franța. Mama mea rezistă foarte greu la drum lung, e în vârstă. Așa că ne-am oprit doar ca să ne odihnim. Doar să ne odihnim. Apoi, lucrurile s-au legat unele de altele… Am primit ajutor umanitar. Și ne-am spus: „Să mai rămânem aici până la sfârșitul verii?” Și am rămas. Am început să facem cursuri de limba română. Am mers la cursuri de ocupare a forței de muncă. Cu ajutorul lor mi-am scris CV-ul. La AFAM (Asociația Femeilor Antreprenoare din Moldova) am făcut un stagiu. După stagiu, am văzut că la NRC (Norwegian Refugee Council) căutau voluntari. Am trimis cererea, am venit la interviu, l-am trecut, iar din 2023 lucrez la NRC Moldova.
Acum însă toate aceste programe internaționale se reduc treptat. Ajutor este tot mai puțin. În consecință, și munca noastră scade. De aceea, sunt din nou în căutarea unui loc de muncă. Contractul nostru este până la sfârșitul anului. Continui și cursurile de limba română. Dar o știu doar la nivel elementar, pentru discuții la magazin, în piață sau transport public.
Când ați ajuns la Chișinău, v-ați cazat într-un centru pentru refugiați?
Nu. Aici aveam cunoscuți din Odesa. Ei veniseră mai devreme, iar în momentul în care am ajuns noi, tocmai plecau. Și ne-au lăsat apartamentul pe care îl închiriaseră.
Când ați apelat la psiholog? După cât timp?
Cred că am mers la psiholog la sfârșitul lui 2022, începutul lui 2023. În primul rând, aveam o instabilitate continuă, plângeam aproape permanent. Și era deja perioada aceea în care stăteai la rând pentru ajutoare umanitare… Iar oamenii aveau opinii foarte diferite. Foarte mulți nu înțelegeau ce se întâmplă. Și foarte mulți aveau o poziție prorusă.
Ucraineni?
Da. Mai ales cei din Odesa. Știți și dvs. cum sunt oamenii din Odesa. Poate că în 2022 li se părea că Odesa nu va fi atinsă de nimeni. „Nu, Odesa nu va fi bombardată. Asta se întâmplă în alte orașe. Odesa e oraș rusesc.” Și mie îmi venea să strig, să le spun că nu au dreptate! Mai ales vorba asta, repetată la nesfârșit, mă irita teribil: „Ucraina a bombardat Donbasul timp de opt ani.” Sau „Unde ați fost în toți acei opt ani?” Când auzeam asta… voiam să-l explic fiecăruia. Dar nu reușeam să-mi controlez pornirile de agresivitate. Și, deși era o agresivitate verbală, îndreptată spre argumente, nu spre oameni, fizic mă simțeam rău. De aceea am apelat la psiholog: ca să pot gestiona acest sentiment. Să pot reacționa mai calm la oamenii care au o altă opinie, opusă mie și profund dureroasă pentru mine.
Cu ajutorul psihologului mi-am formulat niște repere: da, oamenii pot avea alte opinii; da, ei trăiesc într-un alt spațiu informațional; da, pot fi influențați de o anumită propagandă, de aceea gândesc astfel. Dacă am energie, dorință și resurse, pot discuta, pot argumenta. Dacă nu am energie și putere, nu discut. Și trebuie să accept asta. Deși vreau să spun că, pentru cei care sunt absolut convinși de unele lucruri, argumentele mele, oricare ar fi ele, nu contează deloc. Ei afirmă: „Da, da, Ucraina a bombardat Donbasul opt ani”. Le răspund: „Eu sunt din Donețk”. Ei se uită la mine și spun: „Și ce? Acolo sunt și alți oameni, și ei declară altceva”. Iar eu le spun: „Ascultați și ce vă spun eu…”
Nu înțeleg un lucru. Ucraineni care sprijină Rusia. De ce erau nemulțumiți în Ucraina? Ca să susții ceea ce face altă țară cu tine și cu propria ta țară, trebuie să fi avut o nemulțumire profundă, nu?
Cred că lor li se pare – iar aceasta este tot o consecință a propagandei – că în Rusia pensiile sunt mai mari. Dar, de exemplu, cei din regiunea Donețk, care au intrat în prima zonă ocupată încă din 2014, primesc și astăzi două pensii: una rusească și una ucraineană. Foarte mulți urmăresc exact acest lucru: să primească ambele pensii. Cândva mergeam la Kiev cu trenul. În tren erau foarte mulți oameni din teritoriile ocupate care mergeau să-și depună actele pentru pensia ucraineană. Pentru că acolo, în zona ocupată, primesc pensia rusească. Iar dacă își depun actele în Ucraina, primesc și pensia ucraineană. Nu există o lege care să interzică asta.
Știu că sunteți una dintre autoarele cărții A trăi cu orice prei (Жить несмотря ни на что), care adună poveștile a 11 femei ucrainene care au trăit războiul din 2014 până în 2022. Ne puteți spune mai multe despre acest proiect?
Cât am trăit în Ucraina eram și foarte activi social. Aveam chiar un proiect social dedicat elevilor. Promovam în rândul lor meseriile din industria textilă. Încercam să-i familiarizăm cu profesiile de designer, croitor și altele asemănătoare. Practic, ne formam viitoarele cadre. Cu alte cuvinte, era un proiect social de integrare a elevilor în industria confecțiilor. Pe lângă asta, participam la numeroase programe de granturi, care nu doar ajutau la dezvoltarea producției, dar ofereau și creștere personală, formare în leadership. Și într-unul dintre aceste programe ni s-a pus o întrebare… Era chiar în decembrie 2021. Se desfășura un sondaj social: dacă persoanele strămutate intern sunt mulțumite de politica statului, dacă au tot ce le trebuie sau dacă este nevoie de mai mult sprijin într-o anumită direcție. Sondajul era realizat de organizația pentru drepturile omului „Centrul Est-Ucrainean pentru Inițiative Civice”. Eu și prietena mea din Mariupol am participat la acest sondaj. Iar doi ani mai târziu am primit propunerea de a lua parte la un proiect în care femeile își spun propriile povești. Erau poveștile noastre încă din 2014. Am fost invitate în Transcarpatia. Sub îndrumarea unei scriitoare cu experiență am lucrat acolo – ea organiza ateliere. Am avut un training de cinci zile, în care am fost ajutate să ne spunem istoria. Pentru mine, scrierea aceasta a avut un efect terapeutic. Nu mai avusesem niciodată un astfel de exercițiu și nu scrisesem niciodată nimic. Nu știam că atunci când îți scrii povestea, parcă te eliberezi de povara de pe suflet. Retrăiești totul și, cumva, îl lași în urmă. Cu ajutorul ei am scris un eseu despre experiența noastră traumatică, prin ce am trecut din 2014 încoace, cum am reușit să depășim totul și ce ne dă puterea să continuăm.
Cu ce vă ocupați la Consiliul Norvegian pentru Refugiați?
Noi desfășurăm sondaje printre refugiații ucraineni. Îi întrebăm dacă își doresc să participe la anumite programe sociale sau de granturi. Apoi revenim cu apeluri și culegem feedback: dacă sunt mulțumiți de program, cum le-a influențat calitatea vieții, în ce fel i-a ajutat să se integreze și să se adapteze aici.
Cum vă petreceți timpul liber aici? Spuneați că „firul” dvs. a devenit prea subțire. Ați reușit să legați noi fire aici, în Moldova?
Aici am înțeles foarte repede că nu pot să stau acasă. Când, ani la rând, ești ocupată nonstop, 24 din 24, 7 zile din 7… Când ai propria afacere, nu ai concedii, nu ai weekenduri adevărate, ești mereu în muncă… și apoi, dintr-o dată, ești smulsă și mutată… Pentru mine totul era nou, nefamiliar. Am căutat modalități de adaptare. Am mers la cursuri de limba română. Am mers la cursuri care m-au ajutat să-mi redactez CV-ul. Și la multe altele.
Aici, Asociația Femeilor Antreprenoare (AFAM) a organizat o inițiativă socială: ne-au prezentat afaceri conduse de femei din Moldova și ne-au dus să vizităm diverse întreprinderi. Așa mi-am făcut primele relații. M-am împrietenit și cu vecinele. Știți de ce îmi părea cel mai rău la început? Că nu voi vedea cum înfloresc tufele mele de trandafiri. Asta era cea mai mare durere. Nu fabrica, nu apartamentul, nu casa. Ci trandafirii – cum vor înflori fără mine?
Nu departe de casa în care locuiesc acum sunt niște parcele de flori. Într-o zi am trecut pe acolo și le-am spus femeilor care lucrau: „Nu vreți să vă ajut?” Au spus: „Da, desigur, am avea nevoie de ajutor”. Și am început să lucrez cu ele, printre flori, printre straturile de pe alee… Apoi am simțit dorința să cumpăr un ghiveci cu o floare și să o plantez eu. Mă gândeam că, dacă plec acasă, rămâne ceva în urmă care să amintească de mine. \
Apoi am mers în excursii. Am cunoscut tinere care merg în drumeții, în excursii. Și m-am împrietenit și cu ele.
Vreau să spun că am foarte mulți cunoscuți – atât printre ucrainencele noastre, cât și printre localnici.
Adică, nu vă simțiți singură aici?
Categoric, nu. Înțelegeți, pentru mine e foarte important că am un cerc de oameni cu care pot vorbi, oameni care înțeleg ce se întâmplă în țara mea. Și care îmi susțin punctul de vedere. Eu, în acest moment, nu mai am resursele necesare ca să le demonstrez altora adevărul…
Despre crimele ce au loc, de fapt, acolo.
Da, exact.
Spuneați că ați crezut într-un moment că vă veți întoarce acasă. Când s-a întâmplat asta?
În 2022, în timpul contraofensivei din Ucraina. Atunci exista un sentiment general de mobilizare, o speranță reală. Mi-am zis atunci: da, poate chiar mă voi întoarce la Donețk. Poate că Donețkul va fi recuperat de Ucraina. Și sentimentul acesta a fost foarte puternic. Iar acum, în momentul de față, nu prea mai înțeleg…
Ce se întâmplă acolo?
Nu. Ce se întâmplă înțeleg. Ce nu înțeleg este încotro să merg eu mai departe. Cum să-mi continui viața? Nu am decis pentru mine ce țară ar trebui să fie. Nu înțeleg în ce domeniu m-aș regăsi…
Cât despre fabrica de confecții, eu asta am făcut toată viața. Mulți mă întreabă: „De ce nu deschizi aici un atelier?” Iar eu le spun: când atâția oameni pleacă în Europa, cu ce aș putea eu să țin un angajat, ca să rămână să lucreze pentru mine? Am participat la programe destinate dezvoltării afacerilor. Și m-am gândit: da, nu ar fi o problemă să pornesc ceva. Cunosc tot procesul. Știu cum se elaborează un proiect. Știu cum se obține un grant. Am participat la foarte multe programe de granturi în Ucraina. Toți voiau să arate exemplul nostru, cum se poate reuși. Și nici nouă nu ne era rușine – oricine putea veni oricând la noi și aveam ce le arăta, aveam ce povesti. Iar angajatele noastre ajunseseră adevărate vedete: vorbeau liber în fața camerei, se simțeau în largul lor, nu se temeau de nimic. Așa era atunci.
Iar aici, pur și simplu… nu înțeleg. Probabil că nu mai am scânteia aceea. Nici puterea, nici energia. Sau poate că nu văd o perspectivă. Nu știu unde voi fi. Nu știu ce voi face. Și cel mai dureros este că… am senzația că războiul merge pe urmele mele.
În 2014, când am plecat din Donețk, m-am gândit: ce bine că fabrica noastră e în afara orașului, ce bine că suntem în Ucraina, că putem vinde în toată țara, că putem primi ușor materie primă din Europa și din Turcia. Totul mergea atât de bine. Apoi a venit acest război. Iar acum mă gândesc: suntem atât de aproape de Ucraina…
Cum a resimțit mama dumneavoastră acest drum, această schimbare?
La început, mama spunea că toate prietenele ei sunt acolo, că poate ar fi rămas. Eu eram foarte neliniștită. Îi spuneam: „Cum să nu înțelegi ce se întâmplă acolo?” Și ne-ar fi fost cumplit dacă ea ar fi rămas. Dar asta era înainte ca teritoriul să fie ocupat complet. Apoi, la un moment dat, i-am spus: „Bine, dacă vrei să te întorci, te urc în tren și vei fi întâmpinată acolo. Dar cum vei trăi? Nu este energie electrică, nu e apă, nu sunt magazine. Cine îți va aduce cele necesare?”
Mama locuia în Donețk?
În suburbia Donețkului, acolo unde aveam afacerea.
Acolo nu mai este nici energie electică, nici apă?
Nu. Nu există lumină, nu există apă. Acolo nu mai există viață, totul e distrus. Este o mare ruină. Pentru că, atunci când au venit rușii, ce au bombardat în primul rând? Școlile, spitalele, centrala electrică. Și lacul de acumulare. Au deschis barajele. Iar apa… apa a dispărut nu doar din rețeaua de alimentare, ci a dispărut chiar și din fântâni.
În plus, acolo sunt mine, este zonă minieră. Fără electricitate, minele sunt complet oprite. Iar în mine funcționa nonstop sistemul de evacuare a apelor subterane. Apa acumulată în galerii era pompată zi și noapte. Acum minele sunt inundate. S-a produs un dezechilibru total al apelor. De aceea, chiar și din sursele deschise, cum sunt fântânile, a dispărut apa. Mai există câteva sonde, dar sunt foarte adânci. Îi concluzie, întregul sistem de alimentare cu apă din regiunea Donețk a fost, în fapt, distrus.
Cum trăiesc oamenii în asemenea condiții?
Așa… cum pot. La Donețk se dă apă o dată la trei zile. Apă tehnică. Iar apa potabilă este adusă cu cisternele. Din câte înțeleg, acolo nu mai funcționează nimic, nici canalizarea. Totul este deteriorat. Mi se pare o catastrofă. O catastrofă umanitară.
Și mama voia să se întoarcă acolo?
La început, da. Voia să se întoarcă acasă. Dar apoi, când a realizat că nu poate avea grijă de ea însăși… I-am spus: „Bine, cu ce te vei încălzi?” Înțelegeți, acolo totul este distrus: orice utilitate, orice serviciu elementar. Ceea ce pentru noi este firesc – să deschizi robinetul și curge apă, apeși întrerupătorul și ai lumină, ai semnal la telefon – acolo nu mai există. Și e atât de obișnuit pentru noi, încât nici nu ne gândim la asta. Acolo nu există nimic din toate astea.
Există gaz?
Nu. De altfel, Donețk era una dintre regiunile cel mai puțin gazificate. Pentru că se promova industria cărbunelui. Deși foarte mulți își doreau gaz. Iar din 2014 încoace au început să introducă gaze în orășelele mici ale regiunii Donețk.
Îmi imaginez cum ar fi arătat Donețkul dacă în 2014 nu s-ar fi întâmplat nimic.
Da. Noi am ajuns să fim martorii… da, ai unui asemenea nivel de distrugere. Și este extrem de dureros să conștientizezi asta. Mi se părea imposibil. Donețkul era un oraș industrial. Aveam o industrie dezvoltată. Orașul avea un milion și jumătate de locuitori, practic, cât întreaga Moldovă într-un singur oraș. În plus, satele și orașele din jur, de unde oamenii veneau zilnic la muncă în Donețk.
În februarie 2022 am avut o stare aproape isterică. Și citeam despre Siria. Am deschis internetul și am găsit un articol despre cum s-a dezvoltat Siria și ce s-a ales de ea. Scria că 85% din populație plecase, iar 70% din țară era distrusă. Și atunci am simțit o durere profundă. M-am gândit: același lucru se va întâm- pla și cu Ucraina noastră! Dacă ne uităm acum la regiunea Donețk, acolo totul este șters de pe fața pământului. Nu a mai rămas nimic. Absolut nimic. Mi se pare imposibil ca acel potențial să fie restaurat. Și nici nu cred că cineva o va face.
O prietenă de-ale mele lucra la Serviciul de Situații de Urgență. Spunea că pe câmpuri existau proiectile neexplodate încă din timpul Celui de-Al Doilea Război Mondial. Mergeau în permanență la intervenții. Gândiți-vă doar cât armament a fost atunci. Și cât este acum? Doar deminarea cât ar dura… Proiectilele au ajuns să fie înghițite de vegetație, copacii cresc peste ele, iarba le acoperă. Eu cred că regiunea Donețk multă vreme nu va mai fi bună pentru viață.
Luați în calcul opțiunea de a vă întoarce în Ucraina, nu neapărat în Donețk?
Sinceră să fiu, nu știu. Nici opțiunea de a rămâne în Moldova nu o luasem în calcul la început. Cred că lucrurile ar trebui să se așeze în cel mai bun mod pentru noi. Dar cum va arăta „cel mai bun mod” nu pot spune.
Știați ceva despre Moldova înainte? Ați mai fost aici?
Nu am fost niciodată în Moldova. Nu am avut nici rude, nici cunoscuți aici. Mama mea fusese cândva la Chișinău într-o excursie și a adus vin „Buchetul Moldovei”. Și bomboane – fructe în ciocolată. La noi, în Ucraina, nu existau astfel de dulciuri. De acolo știam eu, vag, despre Moldova. Dar pentru mine țara aceasta a fost complet nouă. Ce m-a uimit la început… Noi nu avem cireșe ca aici. Așa de zemoase, gustoase și mari. Dar în Moldova nu există roșii ca ale noastre. Roșiile ucrainene sunt mult mai gustoase. Și de ele îmi este dor.
În Moldova sunt oameni foarte receptivi. Oameni calzi, care empatizează. Asta mă încălzește mult și sunt foarte recunoscătoare. Ajutorul nu înseamnă neapărat ceva material sau fizic. Uneori ajutorul înseamnă să te asculte cineva, să-ți spună un cuvânt bun, să te sprijine. Asta contează enorm.
Și mai este și faptul că moldovenii sunt foarte uniți. Există tradiții de familie care îi apropie. Și simți cum se sprijină unii pe alții.
(Traducere din rusă de Mariana Badan-Labic)
