Eu cred în literatura română
Gheorghe Erizanu: „De ce oameni care au crescut […] cu «marea literatură rusă» au ucis sau au ordonat să fie uciși civili la Bucea?”
De când Rusia a invadat Ucraina, unii dintre editorii ruși (dar și mulți, foarte mulți scriitori ruși) l‑au susținut pe față pe Putin și politica sa imperialistă, devenind gălăgioasele și auritele lui trompete. Ceea ce m‑a mirat cel mai tare e că unii dintre scriitorii români au apărut cu traduceri la editurile acestor propagandiști slavofili. Și asta în 2023 sau în 2024. Oare crezi că dă bine, azi, în plin război, să‑ți publici cărțile la editurile proputiniste, chiar și dacă volumele respective nu au treabă cu politica rusă, fiind niște nevinovate volume de beletristică? Sau nu are nicio legătură una cu alta?
Cred că este de bun‑simț, pur și simplu, să facem o pauză în relațiile cu piața culturală rusă. Indiferent dacă vorbim de literatură, artă, teatru, muzică, sport sau film. Să încercăm să ne dumerim de ce Rusia, putere nucleară, garant al integrității teritoriale a Ucrainei prin memorandumul de la Budapesta, a pornit un război în secolul XXI împotriva țării vecine, care nu a provocat și și‑a cedat arsenalul nuclear în 1994. Agresivitatea rusă face parte din felul ei de a fi și spiritul ei sau e un accident? Doar Putin este vinovat de război sau întregul popor rus? Literatura rusă a fost și este o literatură care împărtășește idealurile occidentale sau e o literatură care promovează imperialismul rus? De ce toate literaturile lumii sunt pur și simplu literaturi naționale și doar literatura rusă e „marea literatură rusă”?
Eu nu cunosc numele și operele autorilor noștri care au apărut la edituri ruse după declanșarea războiului ruso‑ucrainean. Nu cunosc impactul acestor traduceri pe piața de carte rusă. Știu că operele lui Ion Druță după 1990 nu au mai apărut la marile edituri ruse. A fost marginalizat. Chiar dacă până atunci cărțile sale apăreau în rusă și se bucurau de popularitate. Dacă autorii noștri vor să cucerească piața de carte rusă, atunci au ales un moment total nepotrivit. Cel puțin, din punct de vedere moral. Dacă au vrut doar să‑și bifeze o traducere într‑o limbă străină pentru satisfacerea propriului orgoliu, atunci, chiar și așa, au depășit o linie roșie a bunului‑simț pentru un lucru minor și egoist. Nu există nicio scuză. Atunci când King și alți scriitori de top occidentali sau americani, care vindeau sute de mii de exemplare pe piața rusă, reziliază în februarie 2022 toate acordurile de drepturi de autor pentru cărțile lor în rusă, tu vii să faci ce? Să‑i iei locul lui King pe raft? Mă îndoiesc. Cred că sunt înțelegeri și mici găinării. Fericiții traduși în rusă ar putea să fie obligați să plătească acele favoruri aici, în Republica Moldova sau România. E imoral. Și fariseic. Te poți ascunde doar după morții și viețile distruse ale ucrainenilor.
De când a început războiul, mulți scriitori ruși și‑au dat arama pe față, trecând cu cățel și purcel de partea lui Putin. O mare dezamăgire e Vodolazkin. O alta e Zahar Prilepin, cu toate că cel din urmă a fost dintotdeauna un mare slavofil și un mare nostalgic după imperiul sovietic. Într‑un eseu publicat în 2012, intitulat Scrisori către tovarășul Stalin, acesta elogia înfloritoarea epocă stalinistă și deplângea societatea degradată și imorală contemporană rusă, criticându‑l pe Putin că nu e ca Stalin și nu are ambițiile lui imperialiste, deși Putin tocmai înăbușise în sânge revolta cecenă. În acel eseu el îi cerea lui Putin să devină un nou Stalin, și acesta i‑a urmat îndemnul. Ceea ce mă miră însă e că literatura lui Vodolazkin sau a lui Prilepin nu are nicio legătură cu politica imperialistă rusă. E o literatură umanistă. Altceva e însă felul în care trăiește Prilepin, de exemplu, care a înființat un batalion de mercenari, din banii săi, cu care a plecat mai întâi în Cecenia și apoi în Ucraina ca să‑i omoare pe neruși. Ceea ce face el în realitate intră în contradicție flagrantă cu literatura sa. Oare cea din urmă nu e anulată de fascismul pe care‑l promovează în viaŗa de zi cu zi? Tu spui că e timpul să luăm o pauză de la literatura rusă. S‑o punem pentru o vreme între paranteze. Oare și la asta te refereai?
În romanul Sanka, Prilepin are una dintre cele mai puternice metafore despre lumea rusă. Aducerea mortului în coșciug din oraș la țară și odiseea acestui drum. Care e terifiant. Mortul ajunge acasă aproape fără coșciug, un cadavru târât pe zăpadă. Pentru exactitate, Prilepin a fost inițial participant în războiul ruso‑cecen, apoi a devenit scriitor. A făcut parte din național‑bolșevicii lui Eduard Limonov, care erau, pe atunci, ca orice anarhiști, împotriva sistemului și a lui Putin. Cred că greșești atunci când zici că literatura lui Vodolazkin sau a lui Prilepin este o literatură umanistă. Vodolazkin face apologia ortodoxiei, un element al ideologiei „lumii ruse”. Prilepin deja nu mai e scriitorul din Sanka, susține deschis, prin scrierile, antologiile sau colecțiile pe care le coordonează imperialismul rus. Tu vii cu două cazuri foarte clare. Vodolazkin a fost sau mai este autorul textelor lui Putin. Sunt cazuri mai fine, mai nuanțate. Ce facem cu Iahina (Yahina), care apare cu traduceri subvenționate sau promovate de Kremlin, chiar dacă temele din romanele sale sunt „umaniste”? Ce facem și cum procedăm cu Pușkin, Dostoievski, Brodski, Soljenițân, care au promovat imperialismul rus sau au avut o atitudine persiflatoare față de alte popoare? Unde e frontiera dintre libertatea de exprimare și propaganda „lumii ruse”? Ce facem cu Magul de la Kremlin al lui Empoli? Ce facem cu Limonov al lui Carrere? Cel puțin, în această perioadă. Îi promovăm, facem filme după romanele lor sau așteptăm totuși să treacă aceste vremuri cumplite? Eu nu am un răspuns clar, de aia am zis că e bine să facem o pauză. Să vedem nuanțele. Să ne punem întrebări. De ce oameni care au crescut la grădiniță, școală, universități sau academii militare cu „marea literatură rusă” au ucis sau au ordonat să fie uciși civili la Bucea? Pe de altă parte, același lucru se poate spune și despre naziștii din Al Doilea Război Mondial. Ei tot au crescut cu Goethe sau Schiller? Este importantă literatura pentru educația societății? Sau e o zăbavă doar pentru scriitori? Este periculoasă literatura arondată pentru ideologia unui stat, cum a fost fascismul în Italia, nazismul în Germania, comunismul în Rusia lui Stalin sau putinismul („lumea rusă”) în Rusia de azi. Celline și Pierre Drieu La Rochelle au fost puși pe pauză în Franța ani buni după Al Doilea Război Mondial. Pentru colaborarea lor cu regimul de la Vichy. Apologeții realismului socialist de la noi nu apar de peste 30 de ani. Pe de altă parte, nu putem să văduvim literatura română de Groapa sau Principele lui Eugen Barbu. Avem mai multe întrebări decât răspunsuri. Pare o soluție simplă să interzicem discursul lui Dostoievski „Pușkin eto nașe vsio”, care e primul text programatic al imperialismului literar rus. Și să‑l studiem doar pe Ceaadaev în școlile ruse din Republica Moldova, cel mai european și umanist scriitor și filozof rus din prima jumătate a secolului XIX. Dar eu nici nu am știință dacă elevii noștri știu opera lui sau îl știu doar din poezia lui Pușkin K Ceaadaev. Sau nici nu au auzit de el.
Hai să vorbim și despre literatura ucraineană. A fost tradusă și publicată suficient în lume? Dar la noi? Ce aduce ea diferit față de literatura rusă?
Nu cred că este corect să o comparăm cu literatura rusă. Nu facem studii comparative. Doar nu raportăm fiecare literatură națională doar la literatura rusă. O raportăm, când e cazul, la operele care deschid noi direcții, curente literare. Până la războiul ruso‑ucrainean literatura ucraineană era cunoscută pe piața românească de carte exact ca literatura bulgară, slovenă sau slovacă. Aproape nu exista. Au fost câte o traducere din Andruhovâci și Zabușko. Probabil, era cunoscut Șevcenko din perioada realismului socialist, ca exponent al clasei oprimate mai degrabă decât ca exponent al literaturii ucrainene. Și Kurkov, care era cunoscut mai mult ca scriitor în limba rusă decât ca scriitor care și‑a asumat ucrainitatea. Până în februarie 2022, la Editura Cartier au apărut romanele lui Serhi Jadan și Andruhovâci. Pentru că eu cred că e important să ne cunoaștem vecinii. Și eram încă din perioada sovietică un fan Andruhovâci, cunoscându‑i opera prin intermediul limbii ruse. Tot așa am ajuns și la romanul Voroșilovgrad al lui Jadan, care a apărut în rusă și era primit de critica literară rusă ca unul dintre cele mai mari romane ale tinerilor scriitori din spațiul postsovietic. Era cu mult peste Zahar Prilepin. Cel puțin, așa ziceau criticii literari ruși de atunci. Așa a apărut Voroșilovgrad, cu titlul Jazz în Donbas, la Cartier. Internat a apărut pentru că e primul roman mare dat de un scriitor ucrainean despre războiul ruso‑ucrainean din Donbas, care a început în 2014. Era firesc să continuăm cu Anarchy in UKR, un roman anarhist al lui Jadan, cu Mahno unul dintre personaje. În curând vom scoate și textele din Arabescurile lui Jadan.
Literatura ucraineană a început să fie cunoscută prin platformele editoriale germane. Majoritatea scriitorilor ucraineni au contracte de reprezentare cu marile edituri germane. Iar editorii germani știu să‑și facă treaba bine și perseverent. Literatura ucraineană, prin intermediul unei tragedii și datorită profesionalismului editorilor germani, penetrează piețele editoriale ale lumii. Cărțile de istorie ale lui Plohii au apărut în română. Istoricii și filozofii ucraineni au reușit să creeze platforme comune la nivel mondial cu istorici și filozofi importanți străini. Cultura ucraineană recuperează teren. Cred că chiar mai bine decât cea română. Dar prețul plătit de ucraineni e imens. Vorbesc de această tragedie, provocată de Rusia.
Care sunt diferențele între scriitorii români (din Republica Moldova și România) și scriitorii ucraineni?
Noi suntem comozi. Într‑o situație avantajoasă. Nu suntem înrolați în armată ca să ne apărăm patria. Nu murim la 26 de ani. Încă mai jonglăm cu metafore. Inventăm realitatea. Ucrainenii au altă misiune. Ei trebuie să descrie realitatea. Care e foarte dură. Nu trebuie să inventeze nimic. Au apărut foarte multe cărți documentare. Au făcut eforturi să treacă de la limba rusă la ucraineană. Până la începerea războiului, editorii ucraineni preferau să editeze cărți ale scriitorilor ucraineni în rusă. Care aveau tiraje mult mai mari. Tirajul unei ediții în ucraineană era de până la 500 de exemplare sau 300. Ceea ce e foarte puțin pentru o populație de peste 40 de milioane. Dar scriitorii ucraineni și cititorii ucraineni au făcut acest efort. Iar editorii, după 2014, au început a cere manuscrise în ucraineană. Generalul Zalujnâi citea poeziile lui Jadan. Făcea poze cu cărțile lui. În 2022. Tirajele cărților ucrainene au ajuns la 20 de mii de exemplare. Iar la lansările de la festivalul de literatură de la Cernăuți Jadan acorda câte două mii de autografe la un eveniment. La Kiev același Jadan vindea nouă mii de bilete pentru o seară de poezie. Pe arena din capitala ucraineană. Un scriitor român e mare și fericit dacă tirajul începe cu 4.000 de exemplare. În rest, lucrăm cu tiraje de 1.000 sau 500 de exemplare.
Cel de‑Al Doilea Război Mondial a avut o mare influență și asupra literaturii. Se pare că, odată cu sfârșitul lui, și‑a spus ultimele cuvinte și modernismul în literatură și au apărut alte curente și mișcări literare, care încercau să interogheze sistemele de valori morale, etice, spirituale, umane, care nu au putut opri declanșarea marilor cataclisme istorice. Cum va arăta literatura după acest război?
Sper că se va maturiza. Sper că vom povesti istoria noastră. Vorba Tatianei Țîbuleac, nimeni nu ne va povesti istoria dacă nu o vom face noi. Sper că vom ieși din angoasele personale. Care pot fi interesante ca terapie personală, dar nu știu dacă cititorul vrea să participe la terapia ta. Avem psihologi pentru asta. Sper că va apărea marele roman al nostru. În perioada realismului socialist partidul comunist căuta un scriitor care să dea romanul‑epopee al schimbărilor de atunci. L‑au găsit pe Ion Canna. Așa a apărut Dimineața pe Nistru. Ca replică, pe cont propriu, Ion Druță a scris Balade din câmpie, care a devenit mai târziu Povara bunătății noastre. Norocul literaturii noastre a fost că romanul lui Druță a fost cu mult mai bun decât epopeea, la comanda partidului comunist, a lui Canna, chiar dacă redactorii au muncit de zor la rescrierea ei. Oricum, noi suntem acum într‑o altă paradigmă literară. Am scăpat de complexul sincronizării cu literatura română de peste Prut, obsesia scriitorilor noștri din anii ’90. Avem prin vocile scriitorilor de după 2000 o literatură fără complexele provincialismului de la sfârșitul secolului trecut. Suntem perfect integrați în literatura română. Avem voci viguroase. Și cred în ele.
Să ne oprim la literatura noastră. Observ că tot mai mulți scriitori de la noi pătrund și pe piața europeană, iar cei mai vizibili sunt Tatiana Țîbuleac, Liliana Corobca, Iulian Ciocan sau Lorina Bălteanu. Care sunt diferențele dintre ei?
Sunt scriitori diferiți. Cu scriitură diferită. Și e bine că sunt diferiți. Că fiecare are vocea sa. Tatiana Țîbuleac și Lorina Bălteanu au o scriitură alertă, foarte dinamică. Deloc feminină. E o scriitură foarte dură. Parcă e o replică la acea „Zoe, fii bărbată!” a lui Caragiale. Și literatura română intră pe piața europeană bărbătește. Cu două doamne. Parcă răzbună acea tăcere europeană a lui Caragiale din ultima perioadă, după ce s‑a mutat la Berlin. Iulian Ciocan face economie de cuvinte. Liliana Corobca e o povestașă. Lista poate fi continuată. Eu cred în literatura română, cred că este un articol mare de export al economiei naționale. Cred că putem da nume importante literaturii europene. Așa cum am crezut în literatura basarabeană din anii ’90. Doar că atunci aveam și confirmarea lui Sandu Mușina, care îmi spunea că vigoarea și forța literaturii române va veni din Basarabia.
Tu, ca editor, recent, ai repurtat un nou mare succes cu romanul Danielei Rațiu Sfârșitul lumii e un tren, care urmează să fie publicat la unele dintre cele mai prestigioase edituri din spațiul german și francez. Cu ce a convins Daniela?
A convins cu povestea. Este istoria noastră. Pe care europenii n‑au cum s‑o treacă. Geografia ne‑a jucat festa. Suntem aproape de ruși. A fost foametea organizată de Stalin în Ucraina, Holodomorul, apoi a fost foametea planificată de regimul lui Stalin în RSSM și în România. A fost experiența moldovenilor de peste Prut, care au fugit de foamete cu „trenurile morții” cât mai departe de ruși, la Timișoara. Apropo, Grasset, editura franceză, căci despre ea e vorba, a prezentat‑o pe Daniela Rațiu ca scriitoare moldave. Din cauza locației Editurii Cartier. Or, în portofoliul nostru editorial, scriitorii români din afara frontierelor Republicii Moldova, cred, dețin cu mult peste 50 la sută.
Momentul pe care‑l trăiește literatura română din România și Republica Moldova e unul fast. Am putea oare vorbi despre un început de renaștere literară? Sau să nu ne grăbim cu cuvintele mari și să mai așteptăm? Cum ai caracteriza fenomenul literar contemporan?
Avem o oportunitate imensă. Ca literatură. Șansa ne este oferită de parcursul european și integrarea Republicii Moldova în UE. Ieșirea politică din zona gri oferă și literaturii române de la noi ieșirea din zona gri. Europenii vor să cunoască cine sunt și ce reprezintă noii membri. Literatura e una dintre metodele cele mai bune de a afla cine suntem și ce vrem noi. Dacă vom reuși să menținem parcursul european la parlamentarele din toamnă, atunci vom menține și literatura română în atenția cititorului european. Dacă clacăm și de această dată, atunci vom intra într‑un con de umbră încă pentru o generație de scriitori, cel puțin. Și vorbesc de o perioadă de 20 de ani. Ca variantă optimistă. Mă tem, altfel, că va fi pentru o perioadă mult mai mare. Și atunci vom citi Dune.
Tu ești și scriitor. Ce fel de literatură scrii și care sunt mizele ei?
Sunt editor. Mizele mele sunt clare. Și simple. Să scot cărți bune. Să reușesc să le promovez. Să reușesc să impun numele și operele literare, care cred că merită să fie apreciate la valoarea lor adevărată. Sper să nu greșesc în aprecieri. Sper să putem vinde drepturi de autor editorilor străini. În spatele acestor acorduri este o muncă mare și perseverentă, care nu se vede dintr‑o parte. Prefer să nu o spun autorilor. Căci, de multe ori, contează și norocul. Dar această muncă se face de la opt dimineața până la șase seara. În fiecare zi. Sistemic. Sper ca autorii noștri să fie apreciați de cititori. Pentru că merită. Noi facem prima selecție a cărților bune. Ca editori.
Miza scriitorului e modestă. Poate, voi avea cândva și timp. Dar să nu fie mult. Ca să nu devin grafoman. Să dau o carte la trei ani e variantă bună. Din textele care prind aceste vremuri. Ca să nu sperii cititorul. Sigur, fiecare scriitor crede că va da, cândva, un Ghepardul lui Lampeduza. O singură carte pentru un secol întreg. Dar eu sunt realist. Și trăiesc după Eminescu: „nu spera și nu ai teamă”. Și mă bucur mult mai mult când dau de un manuscris bun. Al altcuiva. Eu pot aștepta. Trăim un secol de 30 de ani.
