Era un haos emoțional
(Continuare din numărul precedent)
Anastasia Alekseiciuk: „Mama nu vrea să plece din Ucraina. Are casă, fratele meu locuiește cu familia lui acolo – el nu a plecat –, au trei copii”
Ați deschis la Chișinău propria afacere, un centru de dezvoltare personală. Cum ați reușit acest lucru?
Da. Dar a fost nevoie de foarte multe eforturi pentru a pune totul pe picioare. Acum e deja mai ușor. Când centrul a împlinit un an, lucrurile au început să se clarifice puțin. Au apărut oameni, o echipă, au apărut oportunități de a participa la alte proiecte. Și totuși, deocamdată rămâne extrem de complicat, dar cel puțin e mai suportabil. Însă, repet, e în continuare foarte dificil. Chiar și momentele pur tehnice – contabilitatea, aspectele financiare, lucrul cu angajații –, toate acestea consumă enorm de mult timp.
Activitatea noastră este foarte diversă: avem programe pentru copii și pentru adulți, există lecții individuale, pian, chitară. Iar eu, pe lângă partea administrativă, țin și lecții individuale. Am deja peste douăzeci de elevi la pian. Avem și activități de grup. În centru desfășurăm un program propriu de terapie prin povești. Eu scriu povești cu rol terapeutic. Avem mai multe formate: unele sunt poveștile mele, pe altele le scriem împreună cu copiii, le discutăm. Apoi le ofer o versiune finală, completată cu ideile și comentariile lor. Uneori firul poveștii se dezvoltă într‑un mod extraordinar de interesant. Și acesta este, să spunem așa, un produs unic. În tot acest timp s‑a adunat deja o colecție consistentă de povești, pe care intenționez să le public.
Pe lângă asta, elaborez materiale didactice pentru muzică, pentru că acestea trezesc un interes foarte mare în rândul copiilor. De fapt, și pentru mulți adulți sunt atractive, dar copiii sunt cei mai captivați. Sistemul clasic nu acoperă întotdeauna interesele copiilor de astăzi. Ei percep lucrurile altfel, gândesc diferit, iar atenția lor este mai greu de menținut. Pentru ei e nevoie de programe mai diverse și mai interesante. De aceea concep materiale didactice, jocuri și metode pe care le aplicăm la lecții. Aici, la Chișinău, nu găsești așa ceva. De fapt, nici în lume aceste materiale nu sunt foarte răspândite. Sigur, există în diverse forme, dar în Chișinău nu există.
Am observat că femeile din Ucraina, venite în Moldova după izbucnirea războiului, au schimbat considerabil piața serviciilor. De exemplu, au apărut mult mai mulți logopezi, psihologi.
Așa este. Același lucru se poate spune și despre domeniul creativității. Aproape că nu văd centre unde să existe o sinteză a tuturor acestor direcții. În ceea ce privește brain‑fitness, dezvoltarea gândirii, a IQ‑ului, a gândirii critice și logice, acestea există, dar separat. Avem abac/soroban, matematică mintală, ceea ce este minunat. Dar nu există un loc unde toate acestea să fie reunite armonios: împreună cu inteligența emoțională, creativitatea, muzica, desenul, pictura, modelarea, poveștile, creația literară. Totul este foarte fragmentat.
Și e dificil să găsești un profesor bun, care să se potrivească în toate aceste direcții simultan. De aceea, în centrul meu se regăsesc toate aceste aspecte: muzică, materiale didactice, pedagogie, povești terapeutice proprii. În plus, ofer și art‑coaching pentru adulți, atât în format de grup, cât și individual. Aici folosesc tehnici de scriere de carte, diverse metode din domeniul artelor – tot ceea ce poate fi aplicat în coaching: lucrul cu obiectivele, dezvoltarea gândirii, schimbări care să ducă la îmbunătățirea vieții, la creștere personală și la dezvoltare.
Povestiți‑ne despre fiica dumneavoastră, Polina. Cu ce se ocupa ea în Ucraina și cum a reușit să continue aici?
Polina este un copil cu foarte multe interese: dans, sport, cântec, muzică. Aproape zece ani a făcut dansuri. Are o sută de medalii de aur la dansuri moderne. Și la un moment dat mi‑a spus: „Nu mai vreau să dansez. De acum înainte, voi fi chitaristă”. Avea cam 13 ani atunci. A încercat și, încet‑încet, a început să cânte la chitară.
Ne‑am confruntat însă cu o problemă: sistemul clasic uneori limitează foarte mult oamenii creativi. Nu întotdeauna, desigur – cu unii profesori merge bine, cu alții mai puțin. Nu am înscris‑o la școala de muzică, a făcut lecții private cu profesori. Dar aici apare o problemă: unde să‑și arate rezultatele? Atunci am decis că, pentru un adolescent, cea mai bună variantă este să facă acest lucru prin rețelele sociale. Așa apare motivația de a se dezvolta în muzică.
Când cânți doar acasă, e bine, dar ce urmează? Așa am început să dezvoltăm contul de Instagram. Am adunat o audiență destul de mare – 15 mii de urmăritori. Era un cont foarte activ. Uneori ajungea la 600 de comentarii la o postare. Am început să filmăm clipuri – la început erau simple, dar ne dădeam străduința. Ea învăța să înregistreze muzică, voce, chitară. Apoi a început să cânte la chitară bas și, încet‑încet, posta coveruri, piese muzicale. Așa își arăta parcursul: cum un muzician crește, se dezvoltă. Erau greșeli, unele lucruri erau copilărești, dar era o experiență foarte interesantă.
Era fascinant să arăți cum un copil de 13 ani reușește să facă lucruri pe care mulți adulți, de fapt, nu le fac. Nu ieșea totul perfect, dar ea continua cu perseverență, din nou și din nou. În februarie deja primise oferte de colaborare. Un magazin de instrumente muzicale din Kiev i‑a propus să fie parteneră, să promoveze produsele lor pe rețelele sociale. Mai erau și alte propuneri de la magazine internaționale, atât pe partea de muzică, cât și de haine. Tocmai începusem să discutăm aceste proiecte, să vedem cum să monetizăm blogul.
Dar a început războiul. Evident, totul s‑a blocat. Și la un moment dat, Polina a intrat într‑o stare de procrastinare: „De ce să mai fac asta? Ce să fac? Cum să fac?”
Apoi, ea și‑a pierdut contul. Și‑a pierdut cartela SIM și accesul la cont. Și a început din nou procesul. Dar la ce bun? Să o iei de la capăt, să parcurgi din nou drumul acesta? Ce va urma?
Foarte des, oamenii care pierd o activitate sau ceva pentru care au muncit mult încep să devalorizeze totul. „De ce să continui? De ce să mai fac asta? Aș putea pierde din nou totul. De ce să investesc acum timp și energie într‑un lucru atât de important dacă se poate destrăma într‑o clipă?” Pentru mulți, acesta e momentul psihologic în care nu mai vrei să mergi înainte, pentru că nu simți siguranța unei stabilități.
Dar, încet‑încet, ea a început să se implice în diferite grupuri – aici un pic de cântat, dincolo încă un pic, până a ajuns să‑și formeze propria trupă. Scrie cântece pentru ea, în engleză. Și, treptat, activitatea ei a început să dea roade: trupa lor a început să fie invitată să cânte. Este o trupă rock și fac și coveruri. Chiar astăzi urmează să susțină un concert. Pas cu pas, această pasiune a devenit parte din viața ei.
Ea a terminat deja școala și în prezent studiază online la Colegiul de Muzică din Nikolaev. Nu știm cum va evolua studiul, dar în același timp lucrează la centrul meu: predă chitară și lecții de educație muzicală copiilor.
Polina a terminat școala online?
Da. Când am venit aici, îi mai rămâneau trei luni până să termine clasa a IX‑a. Am mers la un liceu local. Ea a frecventat cursurile, dar atunci nu se eliberau documente oficiale – era doar auditor. Pur și simplu, era prezentă la ore. Nu primea note, deci era ceva formal… Așa se practica în toate școlile și ea continua să studieze online. Și examenele le‑a dat online, a obținut certificatul ucrainean de absolvire a clasei a IX‑a. Apoi a fost admisă la colegiu, iar abia mai târziu a primit și diploma de liceu.
Polina s‑a adaptat aici?
Desigur. Ea s‑a adaptat foarte bine. Are aici o viață foarte activă. Are prieteni și printre localnici, și printre ucraineni.
Comunicați cu ucrainenii stabiliți aici?
Da, și cu localnicii, și cu ucrainenii. Nu fac o distincție „doar acolo” sau „doar aici”. Eu comunic cu toată lumea. Acum vin mai ales localnici la mine, mai mulți decât ucraineni. Totuși, sunt și ucraineni cu care am lucrat în centru și cu care păstrăm legătura. Ei vin să participe la ateliere.
Ce se aude în comunitatea ucraineană de aici? Care e starea de spirit, ce previziuni există?
De fapt, aici nu există o „comunitate ucraineană” propriu‑zisă. Există un mediu de gândire. Oamenii sunt diferiți și discuțiile lor sunt foarte variate. Totul este relativ și nu se centrează doar pe problema națională. Fiecare se ocupă cu ceva, are interese diferite, stil de viață diferit.
Mulți continuă să‑și conducă afacerile de la distanță în Ucraina și să le dezvolte local, aici. Alții au situații similare cu a mea: nu au putut face nimic acolo și au fost nevoiți să înceapă totul de la zero aici, să pornească și să lanseze propria activitate. Nu pot spune că sunt foarte mulți în această situație, în anturajul meu sunt doar câțiva. Mai sunt cei care încearcă să pornească ceva, dar apoi renunță, pentru că e foarte greu să lansezi o afacere într‑o țară străină fără resurse financiare. Și nu toată lumea simte nevoia să facă asta. Dacă o femeie are soț și el câștigă bine, nu trebuie să depună efort ca să supraviețuiască și să folosească toate resursele disponibile. De exemplu, dacă soțul e marinar, viața lor nu s‑a schimbat foarte mult. Pur și simplu, s‑au mutat în alt loc.
Da, pentru mulți însă, experiența este dureroasă. Acolo, acasă, a rămas cineva din familie sau prieteni, atmosfera familiară, obiceiurile… Mulți trăiesc aceste lucruri dificil din punct de vedere psihologic. Probabil că eu nu sunt așa. Multe lucruri mi se par ciudate – cum poți să suferi doar pentru că ești într‑un alt oraș? Dar pentru alții e un subiect extrem de dureros, care necesită uneori consiliere sau terapie.
Ați lucrat la centrul pentru refugiați cu oameni care erau afectați psihologic?
Desigur. Procesul a fost extrem de intens. Aveam zilnic 50‑60 de copii. Comportamentul lor… nimeni nu știa ce să facă. În practică, urmăream un tipar: dacă un copil avea o traumă, fie se manifesta prin hiperactivitate, era hiperemotiv, fie, dimpotrivă, era prea timid și retras. Sau avea un comportament neobișnuit, se purta ciudat, comunica ciudat, nu stabilea contact cu alții. Unii erau extrem de tactili, te apucau de păr, alții se ascundeau sub bancă la orice zgomot. Era un haos emoțional, și asta a ținut vreo șase luni. Intensitatea era enormă. Unii copii rămâneau mai mult timp, alții treceau și plecau mai departe.
În aceste șase luni, s‑a văzut foarte clar legătura dintre reacția copilului și comportamentul mamei. Era incredibil de puternică. Dacă mama era bine, copilul era bine. Dacă mama era mai mult sau mai puțin calmă, rațională, echilibrată, copilul, de regulă, se comporta normal. Dacă mama era stresată, tensionată, suprasolicitată emoțional, copilul se comporta complet neadecvat.
Mamele care înțelegeau că exista riscul ca problema să se agraveze mergeau în terapie sau la psiholog și începeau să lucreze cu ele însele. Și copilul se schimba literalmente în două săptămâni – totul revenea la normal.
Influența stării de spirit a mamei asupra copilului a fost mult timp subestimată, dar acum e evident că este prioritară. Orice problemă a copilului – în comportament, comunicare sau reacții – vine în primul rând de la mamă. Și asta a devenit clar.
Și părinții care veneau la terapie ce probleme aveau?
Frică. Frică de nesiguranță, frică de necunoscut, frică de pierderea rutinei care le oferea senzația de stabilitate. Au fost obligați să iasă din zona de confort. Totul devenise neobișnuit. Frică pentru propria persoană și pentru viață.
Anterior ați mai vizitat Moldova?
Nu.
Adică, aceasta a fost prima dumneavoastră vizită? Și aveați vreo idee despre țară înainte de a veni?
Aveam, dar era… nu chiar reală. Credeam că aici lucrurile stau altfel. În general, a fost o surpriză plăcută să descopăr că totul e diferit. Bine, în afară de prețuri, desigur.
Există diferențe de mentalitate?
Nu foarte mari. În orice caz, oamenii de aici sunt foarte apropiați de cei din sudul Ucrainei. Foarte asemănători.
Mama dumneavoastră locuiește aici, cu voi?
Mama mea continuă să locuiască în Nikolaev. A stat aici cam jumătate de an și apoi s‑a întors. Are acolo serviciu, lucrează la colegiu. Vine aici doar vara, în vacanțe, de Crăciun. Dar nu vrea să plece de acolo. Are casă, fratele meu locuiește cu familia lui acolo – el nu a plecat –, au trei copii. În general, ei s‑au adaptat la condițiile vieții.
Cum e situația acum la Nikolaev?
Situația cu apa s‑a îmbunătățit. Apă este. Curent electric este. Lucrurile funcționează. Am avut aici clienți care veneau din Nikolaev, o fetiță participa la lecțiile mele. Apoi s‑au întors acasă. Mulți oameni trăiesc o viață relativ normală. Pentru a menține acest stil de viață obișnuit, ei încearcă din toate puterile să ignore cumva stresul continuu. Desigur, există alertele aeriene, exploziile… sunt lucruri teribile, dar în trei ani s‑au obișnuit cumva cu ele.
Și totuși această situație apasă, zdrobește din interior…
Desigur, e îngrozitor. E cu adevărat îngrozitor. Dar oamenii se obișnuiesc. E greu de imaginat, dar mama mea spune: „Da, a fost zgomot de explozii, dar acum e liniște”. Și eu mă gândesc: cum așa?
Mama are o viață destul de activă. Au lucrat mult timp online, dar acum s‑au întors la activitățile obișnuite. Merge la serviciu, participă la concerte, este concertmaistru, cântă la pian, înregistrează periodic. În general, duce o viață destul de activă și asta o mulțumește.
Ce vă amintiți despre primele zile de război? Mă interesează foarte mult ce se întâmpla în mintea oamenilor în acel timp.
Să fiu sinceră, când am fugit prima dată în adăpost, am crezut că aceasta va fi și ultima mea zi. Eram convinsă că voi muri chiar atunci. Pentru că… copilul din mine a căzut de o sută cincizeci de ori în întuneric. Alergi, e noapte, e frig, în cartierul de alături se trage din mitraliere, vine o blindată spre tine, undeva urlă sirena, undeva se aud explozii… Înțelegi că fugi, dar în orice moment se poate întâmpla ceva și nu știi până unde vei ajunge. Era atât de intens.
Copiii, mai ales fiica mea, fugeau cu o energie extraordinară. Eu îi spuneam: „Polia, aleargă, vin după tine!” Dar, sincer, în acel moment aveam senzația că nu voi scăpa, că asta e… Momentul a fost pur și simplu teribil. Am ajuns până la urmă la adăpost, ne‑am așezat, dar totul părea ireal, ca și cum nu s‑ar întâmpla cu adevărat. Nu putea fi adevărat!
Chiar dacă am avut un bunic care a luptat în Al Doilea Război Mondial, a fost tanchist și a ajuns cu tancul până la Berlin. Am crescut cu poveștile lui, cu paradele, cu medaliile, cu discuțiile despre lagăre și ororile războiului… Și să vezi că asta se întâmplă acum… Cum? Cum e posibil? Cum s‑a ajuns aici? A fost imposibil de acceptat că toate acestea sunt reale. Eu, personal, trăiam într‑o stare constantă de „imposibilitate”.
În plus, erau și alte momente personale, iar viața s‑a schimbat radical. Tot ce era familiar, monoton și stabil s‑a răsturnat complet. Totul! Am descoperit calități în mine despre care nici nu știam: adaptabilitate, rezistență, voință, capacitate de muncă supraomenească, reziliență emoțională – pentru că am realizat cât de mulți oameni nu pot face față emoțional la astfel de experiențe. Și eu am putut. Și chiar mai mult. A fost o descoperire pentru mine.
Această experiență mi‑a adus o creștere enormă, datorită stresului și schimbării activităților. Și continuă. Nu pot spune că am perioade constante – mereu se întâmplă ceva: idei noi, proiecte, interese, gânduri despre educație, despre mentalitate. Nu am căutat eu această experiență, dar dacă am trecut prin ea… Nu toți oamenii au parte de așa ceva. Și aici se îmbină stresul războiului, sănătatea, afacerile, dezvoltarea personală și profesională… și toate acestea încep să cristalizeze un fel de „produs” special, un rezultat bazat nu doar pe teorie, ci pe experiență reală.
Ceea ce spuneți este foarte interesant. Circumstanțele se schimbă, omul se schimbă.
Oamenii reacționează foarte diferit la astfel de situații. Unii se pot închide și opri, simțind că nu mai are rost să facă ceva. Alții, dimpotrivă, își dezvoltă potențialul și își descoperă resursele interioare atât de mult, încât totul se transformă radical.
În cazul meu… nu știu cum să explic logic, aceste momente funcționează foarte intens atunci când se schimbă stilul de viață. Am întâlnit o refugiată care îmi spunea: „Mă simt sub presiune, nu pot vorbi rusa, nu pot să comunic cu nimeni aici, toți vorbesc româna, spun că trebuie să știu româna. Nu pot să intru liniștit într‑un magazin să cumpăr ceva. Pentru mine e o senzație stranie, mă simt ca o sălbatică”. Și o întreb: „Unde mergi? Cum faci?” Ea continuă: „Nu știu, peste tot mă simt sub presiune – la piață bătrânelele îmi atrag atenția, în magazine – la fel”.
Eu nu am această problemă. În jurul meu se vorbește rusa. Sunt și oameni care se descurcă și așa, și așa. Dar problema limbii aproape că nici nu se pune aici. Și cei din cercul meu de prieteni gândesc cam la fel. Deci, conflictele acestea nu există pentru mine. Pentru alții, da, și foarte puternic. Și aici intervin, desigur, diferite mecanisme psihologice. Totul ține de modul de gândire și de cum se reflectă în viața fiecăruia – cât de mult întărește experiența cotidiană ceea ce simți și cum gândești.
Din păcate, există mulți oameni, indiferent de naționalitate, chiar și printre ucraineni, care susțin războiul și îl consideră just.
Acest fapt este foarte ciudat. Atunci când am ajuns la Căușeni, am luat legătura telefonic cu un văr foarte îndepărtat al soțului meu. El plecase deja din Chișinău, era în Rusia. Noi ne aflam la Căușeni, era ora 12 noaptea, eu cu copiii, ei ronțăiau ceva ce au găsit de mâncare… Plecaserăm foarte repede, eram derutați, nimeni nu a reușit să se gândească prea mult la ceva… Și el îmi spune: „Și cum e?… Simți că începe eliberarea?” Și eu stăteam acolo, simțindu‑mă „eliberată”… de tot și de toate. De casă, de muncă, de familie. De tot. Și simțeam o „ușurare” de parcă nici nu mai eram. L‑am întrebat: „Ce fel de eliberare? În această situație, aici, la Căușeni, noaptea, în frig? De ce mă eliberează în acest moment?” Încercam să înțeleg întrebarea lui, cum putea să‑mi spună una ca asta. I‑am zis: „De ce să fiu eliberată? Acolo, acasă, trăiam bine, iar acum sunt aici, în Căușeni, e noapte, e frig și nu știu ce să fac mai departe…” Iar el îmi zice: „E clar, ți‑au spălat creierul cu propaganda”.
Recunosc, a fost inițial ciudat, dar apoi mi‑a părut cumva amuzant. Mai târziu, și el a fost „eliberat”. Avea atunci o casă în regiunea Herson, pare‑mi‑se… Nu‑mi mai amintesc exact. Și casa i‑a fost luată, inundată după spargerea barajului. Atunci a fost cu adevărat „eliberat” de acea proprietate.
Dar ceea ce m‑a amuzat și mi s‑a părut ciudat a fost cum a spus el asta. Cred că înțeleg ce a vrut să spună, dar realitatea nu funcționa așa. Pur și simplu, nu se potrivea deloc cu experiența mea în acel moment.
În ce stare se află casa dumneavoastră din Nikolaev?
E o problemă care durează deja al patrulea an: încerc să recâștig dreptul asupra locuinței mele. La început a fost așa: după ce soțul meu a murit, toate actele au fost furate. Din casă mi‑au fost luate toate lucrurile. Mi‑au furat mașina și nu o pot recupera nici măcar prin instanță. Multe procese continuă și azi. Încerc să fac ceva, și totul se prelungește, se prelungește. Din punct de vedere tehnic, e foarte complicat. Practic, am acolo o locuință, dar nu pot obține documentele, deși este casa mea și a copiilor mei.
Este vorba de birocrație?
E o situație complexă, inclusiv birocrație există. La început era pur și simplu haos: unele lucruri funcționau, altele – nu. Până la punctul în care a trebuit să refac complet certificatul de deces al soțului meu, pentru că era plin de greșeli.
Părinții soțului sunt în viață?
Nu, nu. În acel moment nu mai erau.
Deci, totul a rămas doar pe umerii dumneavoastră?
Da, da. Și aici, de asemenea.
Vă ocupați de acte online?
Am procură, avocat, unele lucruri pot fi rezolvate online. Dar totul depinde de resurse: cum să procedezi din punct de vedere tehnic, de unde să obții bani pentru reînnoiri și proceduri? Unele procese avansează, altele nu. Din casă mi s‑au furat foarte multe, am pierderi semnificative. Documentele sunt foarte greu de recuperat.
Dar e atât de minunat că nu vă pierdeți optimismul.
Nu‑l pierd. Dimpotrivă, tot acest context a declanșat o activizare a tuturor proceselor, e ca și cum trebuie să fac mai mult, mai repede, tot mai repede. Vreau să fac multe lucruri, aici și acolo. Pentru alții, situația ar fi un motiv să se oprească; pentru mine, dimpotrivă – simt nevoia să cuprind tot ce pot. Și mereu apar lucruri noi: vreau să dezvolt centrul, să rezolv problema cărților, să încep să public, să lansez procese educaționale și traininguri, să adun cât mai mulți oameni. Centrul meu e mic și are limitări, așa că fie voi dezvolta alt centru, fie filiale. Mă gândesc la toate acestea.
Nu știu de unde îmi găsesc resursele – e foarte ciudat, pentru că sunt mereu foarte limitate. Când văd oameni care risipesc resursele pentru distracții… E minunat pentru ei, dar viața asta trece pe lângă mine. În mine debordează o energie exact în direcția aceasta – dezvoltare, dezvoltare, dezvoltare. Și asta mă absoarbe complet.
Acest lucru îi inspiră și pe ceilalți.
Probabil că da. E interesant să vedem unde va duce totul. Este, de asemenea, o motivație pentru copil. Vreau ca fiica mea să se dezvolte cât de mult este posibil și să o ajut în acest process. Să fiu un exemplu pentru ea. Pentru că indiferent ce îi spune mama copilului, dacă ea prin fapte demonstrează altceva, cuvintele nu mai contează. Așa că în ceea ce privește activitatea pe care o desfășor, știu că fiica mea o va prelua la rândul ei. Este la vârsta când încă nu e decisă încotro să meargă, dacă merită efortul, dacă rezultatele vor apărea. Și apar primele îndoieli…
De aceea, trebuie să arăt prin exemplu personal. Și îmi doresc ca ea să învețe să facă aceste lucruri de una singură, fără să stau mereu în spatele ei și să‑i spun ce să facă sau unde să meargă.
(Traducere din rusă de Mariana Labic‑Badan)
