De mică, mama nu încetează să‑mi spună: „Nimic nu este întâmplător, căci Dumnezeu are planul Său pentru fiecare dintre noi”. Nu am sesizat chiar de la început valoarea aureolară a cuvintelor ei, dar mai târziu am înțeles ce spune. Probabil, se referea la faptul că pentru a‑și descoperi talentul, orice persoană trebuie să țină cont de „regula celor trei unități ale sufletului”: TIMPUL, MOMENTUL și OAMENII din jur!
Într‑o lume ostilă, metaforă a materialismului și prejudecăților „bolnave”, istoria băiatului pentru care Teatrul Central s‑a transformat într‑o „axă a devenirii”, își face loc, lăsându‑te fără cuvinte…!
Vă invit să descoperiți o nuvelă a scriitoarei și omului de cultură Maria Pilchin. O „carte‑surpriză” din cadrul Salonului Internațional de Carte pentru Copii și Tineret din luna noiembrie 2024. Este fascinanta istorioară a băiatului care vede perfecțiunea vieții precum o piesă de teatru și ne învață lecții valoroase despre NATURA OMULUI AUTENTIC, VALORILE UNEI VIEȚI TRĂITE CU SMERENIE, dar mai presus de orice, PUTEREA DE A CREDE ÎN BINE.
Într‑un mod simplu, specific autoarei, cartea se pliază perfect pe armonia dintre bine și rău, copilărie și maturitate, aspirații și realitate, fără a tăia însă aripile unui vis înălțător!
Povestea începe pe străzile Chișinăului anilor ’60. Miluță, un băiat de doar cinci ani, maturizat prea devreme de traumele vieții adulte – pierderea tatălui, boala incurabilă a mamei și condiția sărăciei lucii, care îl marchează pe viață –, îl fac să își accepte inocent destinul compromis de prea multe greutăți, la o vârstă foarte fragedă. „Miluță nu prea avea bani pentru dulciuri. Adică nu prea avea bani deloc, pentru nimic”, dar cu toate acestea, în mintea lui de copil, nu înceta să spere la „acel ceva” care îi va schimba viața și minunea se întâmplă…, aparent, mai repede decât s‑ar fi așteptat…
Pentru băiețelul‑bunătate (căci el a aflat că așa se traduce numele său, de la forma diminutivală a unui cuvânt arhaic, „milu”, ceea ce înseamnă compătimire și îndurare), lumea magică se conturează încet, dar sigur în momentul în care o întâlnește prima oară pe „actrița‑fenomen” (așa o numea actrița Vera Olaru pe colega sa de facultate, Constanța Târțău), „femeia ireal de frumoasă care s‑a apropiat de el și l‑a întrebat cum îl cheamă”. De‑a lungul carierei sale, ea s‑a remarcat printr‑o pledoarie puternică în lupta pentru cultul românesc, într‑o perioadă periculos de grea, atunci când puterea sovietică încerca din răsputeri să‑și întindă „gheara de fier” și asupra culturii adevărate a poporului nostru, greu încercat, căci aceasta fusese interzisă, iar integritatea noastră națională era supusă unei provocări din care nu se știa dacă vom mai ieși vreodată. Totuși, chiar dacă asta îi curmase aproape întreaga viață, nu a încetat niciodată să deseneze în fiecare spectacol pe care îl juca idei unice, multe dintre ele naționaliste. „Nu le venea să creadă că pot face atât de bine rolurile și atât de individuale”, și cu toate acestea actrița‑fenomen a povestit, în cadrul unui interviu, următoarele lucruri, care pe mine, ca ascultător, m‑au consternat: „Nu mi‑au mai dat roluri pentru că eu vorbeam românește. Accentul și rostirea mea erau românești”. O viață ca în filme, care a impregnat prin fiecare răsuflare sacrificiul suprem în numele artei, făcut de cea care s‑a simțit toată viața precum „o aristocrată între plebei”, pentru că a rămas ea însăși chiar și după toate greutățile.
Astfel, cartea devine sursă de inspirație pentru mulți actori tineri și regizori: regizoarea Marcela Cebotarenco, datorită Constanței Târțău și dezamăgirii trăite la prima întâlnire, s‑a autodepășit, iar actrița Lusy Râbceac afirma: „Eu cred că toți înțelegeam cât de talentată era Tanța, dar nu prea voiam să recunoaștem acest lucru”. Într‑un mod formator, același în care pentru Miluță (invitat pentru prima oară la repetiții, „în ziua când se așezase atunci pe scările teatrului”) este oglinda de pe perete, prin care băiatul învață să trăiască, să zâmbească și să se bucure din nou. „Constanța e foarte frumoasă. Lumea zice că e și talentată. Băiatul era mândru peste poate de ea. În seara aceea, Miluță a hotărât că o să învețe și el să vorbească așa”, și din acea zi totul părea clar…
Astfel, în cel de‑al doisprezecelea ceas, când pare că nimic nu mai poate fi schimbat decât printr‑o minune, prin peretele opac al dezamăgirilor, tristeților și neajunsurilor, umbre ale unei copilării nefericite, se ivește o prietenie vindecătoare, de domeniul magicului, aproape ireal (în mare măsură și din pricina caracterului ostil al ei: „Ea m‑a privit și mi‑a tăiat din entuziasm”, după cum recunoaște una dintre sursele apropiate acesteia). Însă, în fața lui Miluță al ei… Constanța părea că se înmoaie, precum culoarea vie a albastrului pătrunzător, căci se spunea „că are privirea ca un lac”, iar asta o făcea, probabil, și mai frumoasă…
Tovărășia orfică, care m‑a dus cu gândul la relația extraordinară dintre personajele lui Schmidt, Oscar și tanti Roz, își face loc lăsând miracolul divin, universal să ne pătrundă, precum firul Ariadnei și ultima carte jucată într‑un moment de restriște, cu DESTINUL, în speranța că Unicul și Bunul Dumnezeu va lua viitorul băiatului în mâinile sale! Însă această „tanti Roz” (din Basarabia) mi s‑a părut mai palpabilă și mult mai plină de mister. Ea vine să‑l învețe că viața trebuie trăită frumos, căci până la urmă „soarta așază lucrurile”, lăsând universul să vorbească prin oameni!
În calitate de cititor, cel mai mult m‑a impresionat modul în care autoarea personifică TEATRUL, folosind un procedeu artistic similar cu cel a lui Victor Hugo, care transcende Catedrala „Notre‑Dame de Paris” nu doar ca un punct cultural semnificativ pentru Franța medievală veche, dar și ca un sanctuar al celor mai frumoase, vechi fatumuri romantice, cu tenta unui sacrificiu existențial trecut de limita normalității. În același mod în care „arena de joc” a Mariei Pilchin se transformă într‑un simbol pentru refularea unui destin „scris greșit”, în încercarea înfloritoare de a reanima copilul interior pierdut în labirintul existenței sale: „Era ceva de poveste, ca dintr‑o lume magică”, un tărâm pe care micul palavragiu își dorea să îl absoarbă, cu toată ființa sa!
În plan secund, m‑am gândit la motivul literar flotant al copilăriei, prezent și în romanul Singur pe lume de Hector Malot. O imagine amplă a procesului prin care, oglindind suferința, omida se transformă în fluture atât pentru prima carte („În copilărie știa – când va crește mare, o să se facă regizor”), cât și pentru a doua (căci Remi, băiatul aruncat în vâltoarea vieții aparent fără sorți de izbândă, trăiește acum în Anglia și are o mamă, un frate și o familie care îl iubește, plus o carieră de succes). Tot așa „pictorul” băiatului din teatru creionează, în opinia mea, un fenomen oarecum UNIC, anume datorită conceptelor mature, foarte neașteptate ale personajului: despre război, Stalin, părinți și cuviința atotputernică a Celui de Sus dătător de viață și de lumină. Căci aici schimbarea nu vine din vârsta adolescenței și nici măcar a preadolescenței, ci mult mai devreme și mai repede. Un fenomen căruia i s‑au oferit toate instrumentele maturizării nu la opt (ca în cazul micuțului Remi) și nici măcar la zece ani (așa cum s‑a procedat în situația lui Andrei Mătăsaru). Autoarea încearcă să declanșeze această luptă crucială dintre Cain și Abel în sufletul unui copil care abia împlinise cinci ani. Face însă acest lucru într‑un mod foarte rafinat și, pentru a nu‑l distruge în totalitate, încearcă să‑i ofere ceea ce, cred eu, este cel mai important pentru el: DRAGOSTEA și COMPASIUNEA oamenilor, care contează cu adevărat și de care cu toții avem nevoie: „[…] el o iubește pe mama, pe Claudia, pe Constanța. Avea dragostea cărților, a teatrului și a acestui oraș mare și blând… și poate că tocmai EA…., această iubire frântă, dar necondiționată l‑a făcut să descopere MIRACOLUL”.
Așadar, „doamna” iluzorie din închipuirea lui Andrei Mătăsaru prinde contur abia mai târziu în mintea și gândurile lui Miluță, un opaiț de lumină și culoare, care, după cum mi‑a mărturisit personal scriitoarea la conferința de lectură din cadrul programului „Chișinăul Citește o carte”, „e mult mai iubit”, pentru că nu încetează să viseze.
Un miracol în stil Abgaryan, extras dintr‑o lume simbolică a speranței, care își dă ultima suflare salvând lumea, atunci când pare că totul e pierdut. Dar în loc de mere, în acest context cad speranțe, daruri ale unui vultur mare, alb (care l‑a adus pe scările teatrului atunci când era mic și l‑a făcut să înțeleagă că își dorește o „viață în și pentru artă”). Trei dorințe și un singur viitor… „Una pentru că a văzut, a doua pentru că a povestit și a treia pentru că a ascultat și a avut puterea să creadă în bine!”
Acum, ajuns la maturitate, marele regizor, actor și director de teatru montează piese fundamentale ale lui Mollière, Gogol și alții. Dar nu încetează să se gândească la Constanța lui, „o regină a teatrului care s‑a născut în regat” și l‑a luat cu ea ca să‑i arate cât de frumoasă este lumea! Din acel moment, chiar dacă era încă mic și nefericit, bătut de soarta‑i amară, „Miluță a hotărât că după el o să alerge viața! Viața cea vie și fericită… Știa că s‑a născut într‑o zi și tot într‑o zi o să moară… Dar și‑a propus ca între aceste două zile, atât de diferite, ale existenței sale, să aibă o minunată cale pe care toți o numesc VIAȚĂ!”
În această poveste de viață pare că se împletesc două destine (unul – fabulos, celălalt – cu potențial măreț), care mai apoi se salvează reciproc. Este narațiunea emoționantă învăluită în misterul întunericului și calea spre lumină, diferită de cea a lui Doggy. Un context, o abordare, o iubire unică. Dar aceeași poveste, cu un final aproape fericit, despre cum, într‑o lume enervant de monocromă, apar marile genii trimise să ne coloreze viața și să ofere lecții de suflet, prin puterea extraordinară, dătătoare de viață, de a renaște din cenușa păsării Phoenix!
O altă mărturie vie despre OAMENII POTRIVIȚI care apar în viețile noastre la MOMENTUL OPORTUN, purtând în ei acea putere orfică de a ne descoperi „altfel” atunci când NOI nu suntem în stare să o facem! Pot spune că același noroc l‑am avut și eu acum ceva timp, când am întâlnit în calea visurilor mele două Doamne‑Călăuze, care mi‑au arătat tainele frumoasei și nemuritoarei mele limbi, mi‑au deschis pentru prima dată ușa bibliotecii mereu calde și atât de primitoare, iar de atunci și până în prezent mi s‑a schimbat viața, căci pentru a‑ți descoperi cu adevărat pasiunea, e adeseori nevoie de încrederea PERSOANELOR DRAGI! Așa cum se poate observa și din povestea băiatului pentru care „teatrul a fost cea mai bună școală”.
