Eu încercam să‑mi păstrez calmul, pentru că îi aveam pe copii
Anastasia Alekseiciuk: „Soțul meu a rămas acolo. Pentru nimic în lume nu a vrut să plece. Nici măcar în alt oraș din Ucraina. Nicăieri. Nici măcar în sudul regiunii Odesa, unde era mai multă liniște. Relativ, mai multă liniște. El a rămas. Și la sfârșitul lui aprilie a murit. Inima. Avea 42 de ani.”
V‑ați născut în Nikolaev?
Da. M‑am născut în Nikolaev și acolo am trăit toată viața.
Cu ce v‑ați ocupat? Care este profesia dvs.?
Am studii superioare pedagogice, în pedagogie și artă. Sunt muziciană profesionistă, profesoară de pian la nivel de școală superioară. Inclusiv în psihologie, pentru că aceste domenii sunt foarte interconectate. În plus, am urmat multe cursuri suplimentare de psihologie și inteligență emoțională. Am lucrat mult în sfera mea profesională la Nikolaev: în școli, licee, colegii, universități. Dar, la un moment dat, am decis să intru în domeniul afacerilor. Împreună cu soțul meu aveam o afacere de familie, o firmă de construcții, pe care am gestionat‑o intens. Încercam să îmbin domeniul meu profesional și afacerile.
Am făcut studii și la o școală de design interior, care m‑a pasionat. Aceste direcții aparent diferite mi‑au dat o experiență foarte valoroasă și importantă, care m‑a ajutat să sintetizez cunoștințele și să fac ceea ce fac acum: am deschis la Chișinău un centru de dezvoltare personală.
Cu trei săptămâni înainte de a începe războiul am cumpărat la Nikolaev un start‑up funcțional. Era o afacere în divertisment – ateliere, petreceri pentru copii, zile de naștere, evenimente. Activități distractive în special pentru copii. Era un concept cu un format foarte reușit. Timp de trei săptămâni am trăit în atmosfera aceea de sărbătoare, apoi totul s‑a închis. Și s‑a închis pentru mult timp, pentru că în februarie a început războiul, iar în martie noi am plecat din Nikolaev la Chișinău. Toată afacerea a fost înghețată, la început pentru un an, apoi pentru o perioadă îndelungată, pentru că spațiul era închiriat, echipamentele și materialele au rămas acolo. Nimeni nu a planificat să plece pentru trei ani. Toți credeam așa: plecăm pentru o săptămână și ne întoarcem. Este istoria multor oameni. Și noi am crezut la fel: o săptămână, cel mult două. Dar nu a fost așa.
Dacă e să revenim la timpurile dinainte de război, existau discuții că ar putea începe acțiuni militare?
Oamenii glumeau între ei. Circulau o mulțime de bancuri, pentru că zvonurile durau deja de un an, că iată, în curând va începe, foarte curând va începe. Și nimeni nu mai credea, toți aveau o atitudine… „Ce să înceapă? Trăim în secolul XXI, nu poate să înceapă nimic.” Chiar și cu o zi‑două înainte de izbucnirea războiului, discutam între noi: „Destul cu glumele, nu se va întâmpla nimic. Cine, în secolul XXI, va începe să împuște?” Totul părea incredibil… de neimaginat. Nimeni nu lua în serios. De aceea, când dimineața, în chatul părinților, cineva a întrebat: „Astăzi mergem la școală?”, eu am gândit: „De ce nu? Ce e astăzi așa special, încât să nu meargă copiii la școală?” Apoi au început mesajele – 50, 100, tot mai multe și mai multe. Apoi, unul dintre părinți a scris: „A început războiul”.
Atunci m‑am gândit: bine, pe grupul de părinți apar diferite mesaje, dar chiar într‑atât? E deja prea de tot. Eu am dormit liniștită și în dimineața aceea, când a început totul, n‑am auzit nimic. Fiica mea zicea că a auzit ceva, dar nu era clar ce.
A auzit explozii?
Da. La ora cinci dimineața a fost bombardat aeroportul. Și eu nu am auzit, dormeam. Apoi, evident, a devenit clar că se întâmplă ceva groaznic, au apărut știrile. Primele două săptămâni, cât am stat acolo, a fost înspăimântător. Vedeam elicoptere, tancuri, un tanc bombardat, o debarcare a trupelor de desant. Totul se întâmpla în imediata apropiere, chiar deasupra acoperișurilor noastre. Alergam spre adăposturi. Era foarte greu. În plus, noaptea se stingeau toate luminile. Fugeai spre adăpost și nu vedeai nimic. Era iarnă. Era foarte frig. Era foarte întuneric, beznă. Se auzeau mereu împușcături – ba din automate, ba explozii. Era foarte, foarte înfricoșător.
Fiul meu cel mic, care avea atunci 5 ani, a trecut surprinzător de ușor peste tot. Noi îi puneam desene animate în căști, încercam să nu discutăm nimic în preajma lui. Pentru el a decurs totul foarte bine, fără urmări grave. A fost în regulă. Dar fiica mai mare, care avea 15 ani – o vârstă atât de sensibilă –, a suferit foarte mult. De fapt, ea a fost cea care a venit cu ideea să plecăm: „Mamă, trebuie să plecăm, trebuie să plecăm”. Dar unde? Unde să plecăm? Cum să plecăm? Nu aveam unde. Speram că în câteva zile se termină. Nu putea să se întâmple așa ceva… Cum? O zi, două, trei zile… Dar nu înceta. Era tot mai rău. Din ce în ce mai rău. Îngrozitor. Combustibil nu era. Să pleci cu o mașină era extrem de complicat. În plus, era polei, totul înghețase în jur, era ger și gheață. Să iei decizia să‑i evacuezi pe copii pe timp de iarnă era o responsabilitate uriașă. Unde să‑i duci copii iarna? Din această cauză îmi era și mai frică. Cu atât mai mult, în orașul nostru erau două poduri și două râuri mari. Din motive de securitate, podurile erau deseori ridicate. Practic, era aproape imposibil să ieși din oraș. Doar în momentele când podurile coborau pentru câteva ore puteai trece, dar evident că atunci tot orașul era blocat în ambuteiaje. Era haos. Totuși, până la urmă, am reușit cumva să trecem într‑un anumit moment.
Ați luat decizia de a pleca în martie?
Da. Trecuseră două săptămâni. Noi am plecat pe 6 martie. Colega de clasă a Polinei și părinții ei se pregăteau să iasă din oraș și am hotărât să mergem împreună. Măcar până la Odesa. Ei au plecat apoi spre vestul Ucrainei. Eu însă am decis că e mai rapid până la Chișinău, în Moldova, și apoi văd ce va fi mai departe. Am plecat, drept vorbind, doar pentru fiică, pentru că ea era foarte afectată.
Să revenim la primele două săptămâni de război. Cu ce frecvență erau declanșate alertele aeriene și unde se afla adăpostul?
Cu adăposturile era un adevărat haos, la propriu. Nu era clar unde se aflau, pentru că nimic nu fusese pregătit pentru așa ceva. Practic, nu erau adăposturi adevărate, ci doar subsoluri ale blocurilor. Și nici acelea nu erau întotdeauna curate. Poate că undeva era mai bine organizat, dar noi am ales altă soluție. Mama mea locuia la sol, într‑o curte cu mai multe case. Și în una dintre ele am descoperit că exista ceva asemănător unui buncăr, o construcție veche. Casa era nouă, dar dedesubtul ei era o pivniță foarte veche, cu pereți groși și două ieșiri. Acolo am stat, în pivnița aceea, în subsol, chiar sub pământ. Era foarte bine închisă. Pivnița aparținea oamenilor care locuiau în acea casă. Ei își pregătiseră apă, aveau generator de curent. În aceste condiții, era cât de cât suportabil. Era frig, dar acesta era un detaliu minor. Relativ acceptabil, mai ales în comparație cu cei care se înghesuiau în subsolurile blocurilor, unde ajungeau câte două sute de oameni – acolo era oribil.
Și acolo, la Nicolaev, cum sunau alertele aeriene?
E înfricoșător chiar și să‑mi amintesc. Mi se pare mai groaznic decât… Cel mai cumplit era că alarma pornea abia după ce se declanșau exploziile puternice. Pentru că la anumite tipuri de arme sistemul nu re‑ acționa. Adesea pornea cu întârziere. Și nu era mereu clar: sună alarma și e pericol real sau e doar o avertizare. Dacă era vreo explozie, alarma putea veni după. Erau tot timpul alarme. Tot timpul explozii. Și foarte mulți militari pe străzi. Și haos. Când s‑a făcut debarcare de trupe de desant, s‑a întâmplat chiar alături de noi. Atunci au fost încercări de a ocupa și aeroportul, și uzina. Dar nu le‑a reușit. Însă era îngrozitor. Foarte înfricoșător. Foarte înfricoșător.
Cumva, noi am rezistat și am rămas destul de liniștiți. Eu încercam să‑mi păstrez calmul, pentru că îi aveam pe copii. Era o mare responsabilitate. Mai târziu am înțeles că nu toată lumea putea să‑și păstreze stăpânirea de sine. Și mulți au avut apoi consecințe grave – și copii, și adulți. Aceste experiențe și traume psihologice erau extrem de intense. Dar, în general, pentru noi a trecut totul relativ liniștit, pe cât era posibil. Desigur că am acoperit ferestrele, am făcut tot ce era necesar.
Rețelele de apă, gaze, electricitate funcționau?
Atunci, da. Dar după ce am plecat, în luna martie, au început colapsurile. A fost lovit apeductul și tot orașul a rămas fără apă. Tot orașul. Un oraș uriaș, cred că de două ori mai mare decât Chișinăul. Și întreg orașul a rămas fără apă. Absolut fără apă.
În acel moment am luat‑o și pe mama cu noi, pentru că se încăpățânase mult timp, nu voia să plece. Dar cum poți trăi fără apă? Curent electric mai era, dar nu tot timpul. Însă apă chiar nu mai era deloc. Și chiar să cumperi apă potabilă era o problemă, pentru că dispărea imediat din magazine. Au început s‑o aducă din orașele vecine, oamenii se descurcau cum puteau. Prețurile au explodat – de cinci ori mai mari. Era foarte greu. Fără apă, pur și simplu fără apă. Unii oameni mergeau la râu, luau de acolo apă pentru nevoile lor, dar era un coșmar. Și asta a durat aproape jumătate de an.
Abia după aceea au început să foreze puțuri prin oraș, ca oamenii să poată lua apă de acolo. Apoi, într‑un final, au reușit să restabilească alimentarea cu apă din liman, dar apa era galbenă‑verzuie‑maronie, nu se înțelegea ce fel de apă era. Bună doar pentru WC‑uri, nicidecum pentru băut sau pentru gătit.
Era un mare risc de boli și infecții. Și, pe lângă toate astea, bombardamentele continuau mereu. Fără oprire. Nicolaev, în primele șase luni, a fost unul dintre cele mai bombardate orașe. Se ajungea și la treizeci de atacuri într‑o singură zi. Era foarte grav. Herson fusese ocupat, iar noi eram cel mai aproape. Din toate părțile veneau atacuri.
Când Polina insista să plecați, spunea unde ar fi vrut să ajungeți?
Oriunde. Să mergem oriunde. Ea nu mai putea suporta atmosfera de acolo, era înfricoșător. Pentru că la fiecare explozie se zguduia casa, lustrele se clătinau, era un bubuit continuu, nu înțelegeai unde a explodat, ce și când. Din cauza asta Polina a început să fie foarte agitată, spunea mereu: „Hai să plecăm, oriunde, doar să plecăm”.
Dar la Chișinău, după toate cele trăite, nu a rămas cu urmări?
Nu, nu. Totul a trecut cu bine. Dacă am fi rămas acolo încă o lună, probabil ar fi avut consecințe. Dar am schimbat mediul și am intrat destul de repede în făgașul unei vieți normale, plus că ea făcea muzică foarte intens înainte. A primit și mult sprijin prin rețelele sociale. Faptul că o parte din activitățile ei nu s‑au schimbat – aici a continuat să cânte – i‑a menținut zona de confort. Și asta a ajutat‑o enorm. Practic, pentru copii nu au fost urmări.
Și soțul dumneavoastră?
În acel moment, s‑a întâmplat așa că noi ne aflam în locuri diferite. El nu a vrut să plece… În timpul războiului e atâta stres. Cred că avea temeri în privința adaprării în altă țară. Acolo era înfricoșător, aici era înfricoșător. Soțul meu a rămas acolo. Pentru nimic în lume nu a vrut să plece. Nici măcar în alt oraș din Ucraina. Nicăieri. Nici măcar în sudul regiunii Odesa, unde era mai liniște. Relativ, mai multă liniște. El a rămas. Și la sfârșitul lui aprilie a murit. Inima. Avea 42 de ani.
Credeți că a avut legătură cu ceea se întâmpla în jur?
Probabil că s‑a acumulat prea mult stres. Imaginați‑vă: imediat, lângă casa noastră era totul împrejmuit cu sârmă ghimpată. Peste tot erau tancuri. Focurile de armă nu conteneau deloc. Curtea era plină de cartușe. Atacurile loveau permanent străzile din apropiere. O atmosferă extrem de tensionată. Atunci, acolo, era cu adevărat foarte tensionat. Și, probabil, toate acestea adunate au avut asemenea consecințe.
Cum ați ajuns la Chișinău?
Am ajuns destul de bine. Pentru că alții stăteau chiar și câte două zile la punctele vamale. Peste tot erau puncte de control: fiecare sat, fiecare oprire, la fiecare 10 kilometri erau posturi unde se verificau documentele. Pe noi – așa cum eram doar eu și cei doi copii, bărbați în mașină nu erau – nimeni nu ne‑a oprit și de aceea drumul a fost relativ rapid. Am trecut granița destul de repede. În vreo 6‑7 ore eram deja aici.
La început nici nu am ajuns direct la Chișinău. Credeam că vom rămâne la Palanca. Dar acolo condițiile erau cam spartane și ni s‑a recomandat să mergem mai departe, la Căușeni. Acolo se amenajase și un centru pentru refugiați. Am petrecut prima noapte în tabără. Erau foarte mulți oameni. Aproape 50 de persoane într‑o singură cameră: bărbați, femei, copii. Mulți aveau și câini, pisici. A fost pentru prima dată când fiul meu, care până atunci trata totul ca pe un joc, s‑a uitat în jur și mi‑a spus: „Mamă, nu‑mi place aici”. Paturile de fier, atmosfera aceea apăsătoare… El nu înțelegea pe deplin ce se întâmplă. Dar când a trebuit să doarmă acolo, a început să întrebe: „Ce e asta? De ce? Cum așa?” Și atunci am încercat să transformăm totul într‑un joc: „Astăzi avem oprirea asta, mâine mergem în alt loc, totul va fi bine”.
Am stat acolo doar câteva ore, pentru că am ajuns după miezul nopții. Scopul era doar să nu dormim în mașină – era frig, ger. Iar a doua zi, printr‑un adevărat miracol, s‑au găsit rude ale rudelor, ale altor rude… și, în final, o femeie ne‑a primit în casa ei din Chișinău. Am stat acolo aproape o lună, poate chiar mai puțin. Apoi a devenit clar că trebuie să o aduc și pe mama, și câinele, și să găsesc o soluție pentru locuință. Nu era ușor, pentru că aproape totul era deja ocupat și prețurile foarte mari. Dar am găsit. Am întâlnit un om extraordinar, care mi‑a închiriat garsoniera lui cu 100 de euro. Pur și simplu, incredibil. Era mică, dar am locuit cu toții acolo o bună perioadă. Cred că a fost, pur și simplu, un noroc.
Când am ajuns la Chișinău și am schimbat banii pe care îi aveam, mi‑au rămas o mie cinci sute de lei. Nu înțelegeam dacă e mult sau puțin, pentru că nu fusesem niciodată la Chișinău. Dar când am intrat în magazin, am realizat că banii pe care îi aveam nu înseamnă nimic. Și în mintea mea s‑a aprins alarma: „Ce fac acum? Am doi copii, trăiesc într‑un loc necunoscut, am doar 1.500 de lei… Ce fac?” Mi‑am zis: „Bine, poate stăm câteva zile și ne întoarcem acasă”. Poate așa, poate altfel… Dar nu! Nu a fost așa. A fost încă un șoc peste toate celelalte. Nu doar că era război acolo, dar și mutarea, și apoi am descoperit că nu am bani. Aveam foarte puțini, pentru că investisem totul în afacere. Și hrivna s‑a devalorizat peste noapte. Atunci cursul era pur și simplu nebunesc. Dar oricum aveam foarte puține hrivne, pentru că abia începusem afacerea. Am investit acolo tot ce am putut. Și nu am reușit să scot nimic.
Dar am fost salvați de rețelele sociale. Polina avea un cont de Instagram cu foarte mulți urmăritori. Avea mulți abonați, din toată lumea. Ei ne‑au sprijinit enorm. Polina a mai dat câteva interviuri pentru diferite canale de adolescenți din Canada, din Los Angeles. Acolo avea prieteni din mediul online. Și oamenii ne‑au ajutat: au făcut mici donații – unii zece dolari, alții douăzeci. Puțin câte puțin, s‑au adunat niște bani și cu ei am reușit să supraviețuim o lună, o lună și jumătate. Pentru că aici totul era mai scump decât în Ucraina. De două ori mai scump, la acel moment. Apoi eu mi‑am găsit de lucru, toate, încet‑încet, s‑au așezat. Am început să lucrez într‑un centru pentru refugiați, care tocmai atunci se deschidea. Căutau profesori pentru a porni un proiect dedicat copiilor ucraineni. Și de acolo a început toată povestea mea de aici – atât cea pedagogică, cât și cea în domeniul psihologiei.
A fost o experiență incredibilă. Tot ceea ce oamenii știau până atunci doar în teorie, nimeni nu înțelegea cum se va aplica în practică. Pentru că era vorba despre un număr uriaș de persoane, practic toate traumatizate psihologic – și copii, și adulți –, într‑o amploare și cu o specificitate nemaivăzută. La acel moment nici măcar organizațiile internaționale, care susțineau diverse centre aici, nu se mai confruntaseră cu un asemenea fenomen. Specificul refugiatului ucrainean era altul. În general, refugiații erau percepuți altfel: de obicei trăiau în condiții grele, iar când plecau, ajungeau într‑un mediu mult mai bun și se simțeau în siguranță doar pentru că intrau într‑o viață mai decentă, chiar și din punct de ve‑ dere casnic. Dar majoritatea refugiaților ucraineni au fost nevoiți să plece din condiții bune… în necunoscut. Unii au venit cu Lexus‑ul, alții cu autobuzul. Situațiile erau extrem de diferite. Desigur, fiecare om este diferit, dar particularitatea era că mulți nu erau pregătiți pentru asta. Poate sună straniu, chiar cinic, dar aceasta a fost realitatea: oamenii au plecat din condiții bune și s‑au trezit în altele, complet diferite. Și acesta a fost un factor suplimentar de presiune morală pentru foarte mulți. Nu pentru toți, desigur, dar pentru o parte semnificativă. A fost un fenomen deosebit. Când trăiești în confort, ai un serviciu bun, o casă, copiii îți sunt în siguranță, viața e stabilă, totul merge bine… și deodată se întâmplă asta… E foarte greu. Sigur, în unele orașe problemele erau mai mici, dar în locuri precum Herson, Nikolaev, Harkov, Donețk situația era cu totul alta – oamenii au rămas fără locuințe, fără nimic. Sau au pierdut pe cineva drag. Desigur, există și categoria refugiaților pentru care totul a însemnat doar o schimbare de loc, fără mari repercusiuni. Dar pentru cei mai mulți, viața s‑a schimbat radical.
Ați mers peste un timp după mama dvs.?
Eu nu am mers după ea. Am convins‑o cu greu să vină, pentru că nu voia absolut deloc. Trăia singură. Era un adevărat coșmar. Casa ei era la doar două sute de metri, în linie dreaptă, de locul unde a căzut o rachetă Kalibr. A lovit clădirea administrației regionale. O construcție imensă, iar partea din mijloc a dispărut complet… Și asta chiar lângă ea. Cum poți să trăiești așa? I‑am spus: „Vino la mine măcar pentru o săptămână, două. Rămâi atât timp cât lipsește apa, măcar atât”. Mama era într‑un stres cumplit.
Atunci am descoperit pentru mine un lucru care până astăzi mă uimește. Probabil că jumătate dintre oameni sunt gata să facă orice ca să supraviețuiască. Nu contează: schimbăm locul, ne mutăm, stăm pe stradă, mâncăm „pământ” sau ce găsim, dar facem totul ca să trăim. Nu contează ce trebuie să lași, ce trebuie să uiți, ce trebuie să schimbi. Scopul este să supraviețuiești, indiferent de circumstanțe. Dar există și cealaltă categorie de oameni, care se teme atât de mult să‑și părăsească zona de confort – casa, serviciul, lucrurile familiare –, încât rămâne pe loc. Și aceștia, probabil, constituie cealaltă jumătate. Pentru mine această formulă nu a fost niciodată valabilă. Eu am copii, iar asta este responsabilitatea mea. Eu trebuia să‑i scot de acolo cu orice preț. Ei trebuiau să fie sănătoși și în condiții bune. Să fie vii și în siguranță. Sănătoși fizic, psihic, în toate felurile. Pentru mine aceasta era prioritatea absolută. Eram gata să fac tot de ce era nevoie, chiar dacă îmi era teribil de frică. Eu nu plecasem niciodată nicăieri, cu atât mai puțin cu mașina, cu lucrurile, în necunoscut. Asta putea să însemne că nu ne vom mai întoarce niciodată. Se putea întâmpla orice. Și asta era înfricoșător.
Dar există o categorie imensă de oameni care își spun: „Unde să mă duc? Ce o să fac acolo? Nu voi găsi niciodată un loc de muncă. Nu voi reuși nimic. Nu am cum…” Și atunci am realizat că sunt oameni care preferă să accepte pericolul real asupra vieții doar pentru că le e extrem de greu să facă o schimbare radicală. Un anumit tip de conservatorism, sută la sută. Și erau foarte mulți. Până atunci nu mă gândisem niciodată la asta. Dar am cunoscuți care au rămas acolo. Au un loc de muncă, o casă… Chiar și cu copii.
Deci, nu e vorba doar de persoane în vârstă?
Nu. Sigur, unii rămân pentru că au un părinte bolnav sau un bătrân pe care nu‑l pot lăsa, pe cineva pe care e greu să‑l evacueze. Dar există și oameni care ar putea pleca, însă nu o fac, pentru că percep schimbarea în sine ca pe un pericol mai mare decât însăși amenințarea asupra vieții. Așa sunt ei.
În tot acest timp, ați mers la Nikolaev?
Da. Am fost, a trebuit să facem pașaport. Pentru un copil l‑am făcut aici, dar l‑am așteptat jumătate de an, chiar mai mult. Pentru al doilea am decis să mergem acolo. Atunci era relativ liniște. Aproape după un an. Am plecat pentru doar două zile, am rezolvat cu actele și ne‑am întors. Apoi am mai mers o dată, ca să‑l ridicăm. Totul, foarte rapid.
Și ce impresie v‑au lăsat orașul, oamenii?
Foarte trist. O stare apăsătoare. Oamenii retrași. Mulți nu ies nicăieri. Școlile închise. Copiii stau acasă. Multora le e frică să iasă. Am cunoștințe al căror copil nu a ieșit din casă un an întreg. De frică. Și asemenea povești sunt foarte multe. Nu e cazul tuturor, desigur. Unii încercau să trăiască cât de cât normal. Dar iarăși: ieși pe stradă, alarme, explozii – și ce faci? Te întorci imediat sau cobori în adăpost. Oamenii se obișnuiesc cu toate. Dar cu așa ceva… greu de imaginat că te poți obișnui. Starea generală era cumplită. Am stat doar două zile acolo și ne‑am întors. Am înțeles că nu vreau să revin, nu vreau să trăiesc din nou în stres și nici ca ai mei copii să trăiască așa. Chiar dacă îți spui: „Ne‑am obișnuit, nu e chiar așa de grav, nu se mai împușcă așa de mult…”, realitatea e alta. Poate nu se trage la fel de des, dar vine un moment când bombardează din nou și sunt victime.
Cum credeți, dacă mâine s‑ar opri ostilitățile, v‑ați întoarce la Nikolaev?
Nu, acum nu. Și chiar dacă totul s‑ar opri astăzi, trebuie să treacă timp până când orașul se va reconstrui, până când lucrurile vor începe să funcționeze… Jumătate din populația orașului a plecat, unii s‑au mutat, totul s‑a schimbat. Unele lucruri funcționează, altele nu. În această situație concretă, eu nu vreau să mă întorc, copiii mei – nici atât. Aici avem deja un cerc social, activități, interese, o viață activă.
Ați lucrat în centrul pentru refugiați. Cum s‑a dezvoltat apoi viața dvs. profesională și când ați decis să începeți propria afacere?
Am lucrat un an în acel centru. După un an, proprietarul care îmi oferea în chirie spațiul din Nikolaev mi‑a spus că trebuie să iau o decizie: ori mut totul, ori plătesc chiria și pornesc afacerea. Am încercat să gestionez de la distanță, pentru că nu știam cum să mut totul, unde să fie depozitat. Erau foarte multe lucruri care se puteau deteriora. Am angajat oameni să se ocupe de toate acolo, dar nu era un tip de afacere care să funcționeze în acele condiții, chiar și în variantă modificată. Era foarte costisitor și nu ieșea nimic. La un moment dat am găsit oameni care m‑au ajutat cu transportul și am adus tot ce se putea la Chișinău. Erau foarte multe lucruri construite acolo, de exemplu terenuri de joacă și un mare cămin de lemn pe două etaje pentru copii. Nu era posibil să mut tot. Ce s‑a putut, am demontat și am adus în mai multe ture la Chișinău.
Dar atunci nu știam ce să fac cu toate acestea aici. Credeam că voi putea să îmbin munca mea din centru cu aceste activități. Era însă prea complicat. Am aflat despre un program de granturi. E ciudat acum, pentru că grantul era de o mie de euro. Nu știu de ce m‑am gândit că ar putea să mă ajute pentru afacere… O mie de euro pentru Chișinău, pentru un business… Dar, bine. La început ni s‑a spus că ni se oferă pentru persoană fizică și nu trebuie să facem alte documente. Dar pe parcursul programului a devenit clar că trebuie să deschid oficial firma și să fac totul conform regulilor. Atunci am spus: „Bine, dacă așa trebuie, atunci așa facem”. Acea mie de euro mi‑a ajuns fix pentru o lună de chirie. De fapt, erau ceva mai mulți bani, o mie cinci sute de euro, cred, și am putut acoperi și utilitățile. Exact pentru o lună – chirie și utilități. Frumos! Și așa am început acest drum, care a fost, probabil, drumul supraviețuirii, pentru că resurse nu existau deloc. Am primit ajutor de la ONU, dar aveam copii de întreținut. Am continuat să lucrez în centru și astfel, salariu după salariu, plăți și alte mici surse… nu știu de unde mai luam resurse… Orice făceam, totul se ducea pe chirie. Nu a fost zero venit, dar a fost un minus care a durat mai bine de jumătate de an. Un minus mare. A fost, pur și simplu, supraviețuire. Tot ce puteam câștiga se ducea pe chirie. Și până când aduni clienți, faci publicitate, targetare, toate acestea sunt foarte costisitoare și nu aduc rezultate rapide. Din această cauză a durat mai mult. Apoi am obținut un alt mic grant, care m‑a ajutat un pic cu materialele. Și, încet‑încet… Dar această istorie de succes este despre muncă șapte zile din șapte, fără pauză, ca o nesfârșită zi de lucru.
(Continuare în numărul următor)
