Actorii nu au dreptul să tacă
Victor Untilă: „Am început să tratăm războiul ca o normalitate, ca ceva firesc, organic și foarte, foarte natural”
Victor, ești actor al Teatrului „Alexie Mateevici” de mai bine de cinci ani. Cum ai descrie evoluŗia ta ca actor de la debutul tău în scenă și până la rolurile complexe pe care le joci în spectacolul Între noi e totul bine de Dorota Maswoska, montat recent de Slava Sambriș?
În primul rând, eu acum am început să fac calculele, fiindcă nu‑mi vine să cred că au trecut cinci ani. Încă nu realizez: cum au trecut și când au trecut? Se spune că atunci când nu simți trecerea timpului înseamnă că ești sănătos și că toate îți merg BINE. Cred că acesta este răspunsul, deși sunt conștient că au fost foarte multe provocări în toți acești ani. Debutul meu a fost în anul 2019, pe scena Teatrului „Alexie Mateevici”, pe când eram student în anul III, la Facultatea de Teatru, Film și Dans din Chișinău. Nu știam despre existența acestui teatru. Nu știam unde se află și nici ce politică repertorială are. La început îmi era rușine pentru asta, apoi m‑am convins că mulți colegi din breasla teatrală nu știau, ceea ce a mai diminuat un pic din rușine. Am jucat spectacolul de debut pe scena Teatrului „Alexie Mateevici” timp de un an și jumătate, fiind încă student. Așa am cunoscut‑o mai îndeaproape pe Elena Frunze‑Hatman, cea care devenise de curând directoarea teatrului. La început eram sigur că n‑am să rămân în acest teatru și nici n‑am analizat foarte mult, fiindcă pentru mine TAM, în 2019, era un teatru mort, ca să nu zic unul inexistent. Ca orice tânăr, proaspăt absolvent, ești tentat de scene mari, de teatre cu nume sonore, cu nume create în timp, cu actori consacrați, cu un public deja format. Ca tânăr specialist, ești într‑o dilemă la început, fiindcă Chișinăul îți oferă un palmares de teatre din care trebuie să faci o selecție. Trebuie să iei o decizie, pe care mai târziu să ți‑o asumi ca să nu suferi. OK, eu făcusem o listă cu câteva teatre în care voiam să ajung, primisem și oferte de angajare, doar că în timp, după absolvire și după o analiză minuțioasă, am renunțat din diverse motive. Acum, de ce am ales Teatrul „Alexie Mateevici (la început el nu era nici măcar pe listă):
- Pentru că de când eram student mi‑am dorit să fac teatru independent. Probabil, această dorință s‑a născut din lipsa lui în Republica Moldova. De când eram student, urmăream ce se întâmplă cu teatrul în alte țări, mai ales în România, și vedeam, și simțeam cum noi la nivel de mișcare teatrală rămânem foarte, dar foarte tare în urmă. Încerc să cred că azi, în anul 2025, lucrurile s‑au mai schimbat, au evoluat un pic, dar tot rămânem foarte în urmă, pentru că între timp lucrurile au evoluat și acolo. Așa că, atunci, în anul 2020, chiar dacă era pandemie, am simțit că TAM poate contribui la mișcarea teatrală din Republica Moldova, devenind o scenă de teatru contemporan curajos și rămânând în continuare un teatru de stat.
- Pentru că nu veneam singur, ci cu încă trei colegi cu care învățasem această meserie timp de patru ani.
- Pentru că aveam o nebunie frumoasă de a construi ceva acolo unde practic nu se întâmpla nimic de câțiva ani. (Mai târziu, am aflat că începuturile acestui teatru au fost răsunătoare și că are o ditamai istorie.)
- Pentru că directoarea teatrului venise cu un an mai devreme și eram pe aceeași lungime de undă.
Timp de cinci ani am reușit să creez câteva roluri, să lucrez cu diverși regizori, care m‑au modelat din punct de vedere profesional, și să mă bucur de spectacolele în care joc. E foarte important ca un tânăr actor să fie valorificat din start și să se simtă la locul potrivit, pe scena potrivită. Doar așa flacăra din interiorul lui poate să rămână aprinsă. Acum, dacă tot m‑ai întrebat de ultima montare, am să vorbesc un pic despre ea, fiindcă e un text care îmi place la nebunie și pe care îl consider mega actual în 2025, chiar dacă a fost scris în 2008. Un text despre oameni pierduți în timp, despre lupta dintre generații, despre consecințele unui război, despre… despre… despre mult mai multe. Lucrând la spectacolul Între noi e totul bine, mi‑am dat seama încă o dată cât de șubredă este societatea noastră, cât de vulnerabilă și cât de anxioasă. Am slăbit cu 4 kg. Am creat 4 roluri. Am învățat să mă schimb dintr‑un costum în altul, într‑un timp record: 1 min. 50 sec. Asta consider eu evoluție în acest moment.
Ești un actor care aduce mult din propria personalitate și propriile convingeri în roluri sau reușești să construiești personajul de la zero, independent de cine ești tu dincolo de scena teatrului „Alexie Mateevici”?
Actoria este o meserie care se învață. Rolul actorului este să construiască personajul și să și‑l atribuie în totalitate. Toate personajele sunt construite de la zero. Chiar dacă acel personaj are multe asemănări cu felul de a fi sau a gândi al actorului, el oricum e construit de la zero, doar că lucrul asupra lui devine un pic mai ușor, fiindcă actorul deține deja o parte din caracteristicile lui. Acum, ce metode și ce tehnici folosește un actor în lucrul asupra creării personajului, asta deja e altă întrebare.
Teatrul „Alexie Mateevici” e acum în plin turneu prin ŗară în cadrul programului „Acces la Cultură”, lansat de Ministerul Culturii al Republicii Moldova. Știu că aŗi jucat deja două spectacole – Podul de piatră (la Mărăndeni, Fălești), un spectacol de teatru documentar bazat pe istorii din străinătate, volum semnat de Iurie Cojocaru, și Între noi e totul bine de Dorota Maswoska (la Ghetlova, Orhei), montat recent de Slava Sambriș, un spectacol care are la bază tema războiului. Cum au fost primite aceste două spectacole de către localnici? Care a fost reacŗia publicului din afara Chișinău la aceste două teme durute ale zilelor noastre?
Da, am jucat aceste două spectacole acolo unde cultura lipsește sau ajunge mult mai greu. Două spectacole total diferite ca formă, gen, stil, temă, personaje etc. Cum au fost primite? Având în vedere că mulți dintre cei prezenți în sală pentru prima dată au văzut un spectacol de teatru, bineînțeles că au fost primite BINE, poate chiar FOARTE BINE. Eu am trăit o emoție dublă: o bucurie și o tristețe în același timp. M‑am bucurat pentru faptul că în sfârșit au savurat și ei un spectacol și m‑am întristat foarte tare pentru că am fost primii actorii care au ieșit în scenă, în fața lor, într‑un act artistic, după 33 de ani de independență. Pe lângă frumusețea spectacolelor, a emoțiilor, a lacrimilor, a aplauzelor și a florilor, eu rămân cu un nod în gât în continuare.
Cum vezi tu viața după 24 februarie 2022? Și ce simți atunci când joci în spectacole care abordează tema războiului din Ucraina?
Ne‑am obișnuit cu 24 februarie 2022. Ne‑am obișnuit cu Ucraina. Ne‑am obișnuit cu PuZin. Ne‑am obișnuit cu numărul de morți. Ne‑am obișnuit cu RĂZBOIUL. De ce‑mi era cel mai mult frică la începutul războiului, asta s‑a întâmplat. Am început să tratăm războiul ca o normalitate, ca ceva firesc, organic și foarte, foarte natural. N‑am jucat de mult în spectacole care abordează tema războiului din Ucraina. Nu știu ce‑aș simți acum… Acum, când scriu, simt doar un val de URĂ. Și mi‑aduc aminte replica din spectacolul Să le spunem pe nume – un act de solidaritate cu poporul ucrainean, montat la Teatrul „Alexie Mateevici” exact după izbucnirea războiului: „Ura e un sentiment pur fiziologic. Ura nu te lasă să respiri. E greu să respiri…”
Care este rolul teatrului pe timp de război?
Cel care a fost dintotdeauna. De‑a spune lucrurilor pe nume. De‑a vocifera niște realități oricât de crude ar fi. Actorii n‑au tăcut niciodată. Actorii nu au dreptul să tacă.
Există un rol la care aspiri cu multă ardoare? Pe scena teatrului „Alexie Mateevici” sau pe scena vieții tale?
Nu aspir la un rol anume, fiindcă există șansa să nu‑l obțin niciodată. Îmi place să fiu surprins, exact cum e ARTA. Ador provocările. Ador linia întreruptă, fiindcă îți oferă spațiu de creare. Ador să nu știu ce mă așteaptă mâine.
