O țară ce nu produce documentare e o familie fără imagini foto. Familia europeană îl are pe cineastul Serghei Loznița. S-a născut pe 5 septembrie 1964 în Belarus, părinții s-au transferat în Ucraina, la școală a mers la Kiev, la Politehnică, a studiat matematica aplicată, ingineria și sistemele de control. Între 1987 și 1991, îl aflăm cercetător științific la Institutul ucrainean de Cibernetică. Preocupat de inteligența artificială și de procesele de luare a deciziilor, puțini știu că prolificul cineast (are la activ peste treizeci de filme) e și traducător din japoneză. În 1997, își ia licența în regia de film, clasa Nanei Djordjadze, la Institutul de Stat pentru Cinematografie (legendarul VGIK) de la Moscova; realizează, începând cu 1996, 11 documentare, premiate la festivaluri prestigioase
– Karlovy Vary, Leipzig, Oberhausen, Paris, Madrid, Toronto, Jerusalem, St-Petersburg. În 2000, obține o bursă în programul Nipkow, la Berlin; peste un an, decide să se stabilească, împreună cu soția și cele două fiice, în Germania. Cosmopolit, cetățean al lumii în sensul cel mai adevărat (născut belarus, ucrainean prin educație, rus prin cultură și, de 20 de ani, locuind în Germania), condamnă cu vehemență invazia Rusiei în Ucraina, calificând-o drept „bătălie între Bine și Rău”. Anul acesta, a fost prezent în selecția Festivalului de film de la Veneția cu documentarul Kiev Trial…, o nouă tentativă de a pune în lumină memoria Europei și de a interoga, în stilul său ascetic, chirurgical, monstruosul…
La Cannes, în Competiția oficială, i-au fost selecționate 4 filme de ficțiune: My Joy, In the Fog, A Gentle Creature, Donbass; anul trecut, a susținut proba inteligenței sale artistice cu Babyi Yar.Con-text, docudramă inspirată din imagini de arhivă; cea de a 74-a ediție, 2021, a Festivalului Internațional de Film a fost una specifică (mască obligatorie nu doar în sală, ci și în spațiul public; se făcea excepție doar la defilarea de pe covorul roșu și la photo call, măsuri de securitate sporite, în plină pandemie și după un an în care festivalul nu s-a ținut). Au abundat teme teribile, ecrane invadate de groază, de război, de însingurare și durere. Însă, din umilul meu punct de vedere, doza maximă de oroare s-a conținut anume în această lucrare a lui Serghei Loznitza. Ca punct de pornire, un subiect neglijat de societatea sovietică, antisemită prin excelență: masacrarea a 30 000 de evrei într-o suburbie kieveană. Cum s-a putut întâmpla așa ceva, de ce și pentru ce? Ce mai rămâne din umanitatea ființelor zise Homo Sapiens? S-a schimbat oare percepția asupra crimei, după atâția ani?
Serghei a copilărit la Kiev, în vecinătatea zonei. Piscina unde mergea se afla pe locul masacrului; 5 cimitire transformate în bazin, un tir ce funcționează. Pietre funerare zăceau în boscheți. Copilul, apoi adolescentul voia să afle ce fusese acolo, anterior. La conferința de presă, după proiecție, l-am întrebat cum i-a reușit performanța de topire, de transfigurare a cronicilor seci într-o lucrare vie, fremătătoare: „Imposibil să descriu procesul de lucru”, mi-a răspuns. „E intuitiv… ritm, calcul și poezie…”.
Cadrele autentice, filmate de camera imparțială, te lasă stană: oamenii scot portretul lui Stalin, îl agață pe al lui Hitler și viceversa; mulțimi îmbulzindu-se, călcându-se în picioare, jinduind să vadă de aproape spânzurătorile înfiorătoare la o execuție în masă (aceleași cadre de cronică figurează; indivizi întâmpinând cu flori „eliberatorii” cu svastică, fasciști, apoi și pe cei sovietici, cu seceră și ciocan; meditație subtilă despre aplecarea homunculilor către delațiune, denunțare, colaboraționism de diversă coloratură, intenții nobile ce pavează, invariabil, drumul spre infern. De fiecare dată, Serghei Loznița rupe, temerar, canoanele tăcerii – despre Babii Yar nu se vorbea în URSS, înainte de Perestroika; documentarul e realizat artistic: nici o ficțiune, oricât de genială, nu poate concura cu cadrele austere în culori sepia, hecatombele și dezumanizarea… cuvintele sunt de prisos; cineastul crează un gen special, horror arhivistic, distinct în cinematografia modernă. M-am gândit atunci, firește, la tragediile basarabene: de s-ar afla, undeva prin arhive, cadrele filmate de operatorul ce l-a însoțit pe comisarul Alexei Cosâghin în vizita sa mult trâmbițată din 1947, în dricul iernii și al foametei, îmi imaginez ce surprize am avea… Cineastul excelează în montaj, ordonează ritmul cu precizie matematică; pe cât e posibil, pare neutru, provocând spectatorul să-și formeze propria opinie: timpul încapsulat învie sub privire în senzaționalul State Funeral, despre moartea lui Stalin: în câteva zile, 2 milioane de oameni au trecut pe lângă coșciug (nimeni nu va ști, nicicând, câți dintre ei au murit, striviți în îmbulzeală); stop cadru fugitiv pe delegația română din care făceau parte Gheorghiu Dej, Chișinevschi, Ceaușescu, Sadoveanu ș.a. Aproape o farsă, macabră, terifiantă; se alternează planuri apropiate, stop cadru pe plutonul de pictori desenând de zor cadavrul înțepenit, reflectând presupusa durere, fețele scăldate în lacrim. Un pamflet nu atât despre tiranul mai mort decât toți morții, ci despre demența colectivă, cultul personalității, dus la extreme, despre teroarea ce-și are originea în interior, în vidul existenței totalitare, în angoasă și incertitudine… Au urmat Blocada, despre asediul Leningradului, și Maidan, despre revoluția oranj. Și, în 2022, Istoria naturală a distrugerii. La premiera de gală a filmului, Loznița nu s-a sfiit să spună lucrurilor pe nume, asemuind agresiunea Federației Ruse cu cea a Germaniei fasciste și concluzionând: Ukraina va rezista! Slavă Ukrainei.
În numărul următor, vom avea un interviu cu Serghei Loznița.
