O emoționantă, răscolitoare și captivantă întâlnire, la propriu, cu trecutul ne-a prilejuit nouă, cititorilor, Oleg Serebrian, scriitor, istoric, politolog, diplomat, dar și psiholog, consider eu, prin excepționalele cărți Cântecul mării, Woldemar și Pe contrasens, apărute la Editura Cartier din Chișinău. De îndată ce am deschis primul volum, Cântecul mării, mi-a captat atenția cuvântul Cernăuți, deoarece este orașul meu de baștină. Cartea parcă mi s-a lipit de mână, nu mă lăsa în pace, ca și cum mă tot ruga: încă o pagină-două. Așa am și procedat. Și nu am regretat. Mi-a stârnit o avalanșă de amintiri, m-a zdruncinat până în străfundul sufletului cu descrierile și situațiile așternute cu mult har, profesionalism, acuratețe, sinceritate și exactitate. Acțiunea se desfășoară în Cernăuți, apoi, în funcție de situație, la Storojineț, Crasna și în alte localități din zonă. Autorul a atins un subiect extrem de sensibil – războiul din 1940, ocupația rusească cu toate aspectele-i nefaste pe care le-a atras din urmă acest mare blestem.
Am crescut pe lângă părinți, așa că ei au fost primii de la care am auzit niște lucruri lugubre despre ce a fost aici, dar și în alte părți ale lumii, subiecte care m-au marcat pentru tot restul vieții. Dureroase, dar adevărate. Subiectul îmi era oarecum cunoscut, astfel că m-am lăsat purtată de autor.
Luându-i drept martori oculari pe Marta, o fată cultă, erudită, tânără și frumoasă, cu origini parțial nemțești, și pe protoiereul Filip Skawronski, tineri căsătoriți, și adorabila lor fiică Iuliana pe post de eroi principali, am trăit împreună mai întâi acea atmosferă a unui oraș relativ liniștit, de după 1940, cu întâlniri, vizite reciproce, ceaiuri, toate alimentate de muzică de cea mai bună calitate interpretată la pian, biblioteci valoroase, cu persoane de calitate din acea perioadă – medici, actori, profesori. Ca în 1944 să trăiască cu toții din plin calvarul vieții lor pricinuit de invadatorii ruși, să realizeze ce înseamnă cu adevărat ocupația venetică – arestări, prigoniri, execuții, dispariția oamenilor dragi, deportări. Totul e la limita insuportabilității. Scenele sunt atât de veridice și de profesionist descrise, încât la un moment dat tindeam să cred că le văd și aud aievea. Sunt cele redate și trăite chiar de părinții și bunicii mei și care mi-au rămas pentru totdeauna în memorie.
Marta, având origini nemțești, în scurt timp a fost luată în vizor, arestată și trimisă în Uzbekistan. Filip, presat de atari împrejurări, este nevoit să-și ducă unica fiică, Iuliana, pentru care avea o afecțiune aparte, la părinții săi, care locuiau la Crasna. Nu zăbavă îi veni și lui rândul să fie luat la cercetări. Scapă de arest, înțelegem de ce, cu toate că autorul nu ne dezvăluie acest amănunt. Descrie un mic detaliu cu dascălul de la biserica unde slujea, astfel că am bănuit ceva.
Se deapănă anii, lucrurile ca și cum intră în normalitate, să zicem așa, fiecare-și duce povara destinului. Ajungând cu lectura la sfârșit, personal am perceput totul ca o resemnare, cedare în fața sorții, a viitorului, cu toate că în realitate nu a fost așa.
Ca să deschid a doua carte, Woldemar, și treptat-treptat să realizez că adevărata tragedie de abia acum începe. Vorba ceea, ce a fost a fost. Cine s-a prăpădit, cine și-a găsit rostul în alte părți ale lumii, cine și-a acceptat soarta. Dar a fost generația tânără, căreia tăvălugul rusesc i-a mutilat ireversibil sufletul.
Marta, tânăra mamă și soție, e exilată. Ajunge în delta Amurdariei, în orașul Muinak și este obligată să muncească zi-lumină la un combinat piscicol de aici. În scurt timp află că e însărcinată. Culmea suferințelor, era exact ziua de naștere a fiicei Iuliana, de care nu mai știa nimic de când a fost nevoită să părăsească orașul Cernăuți.
A născut o fetiță, căreia i-a pus numele Laura. „Datorită Laurei, regimul meu de ședere la Muinak a fost mai blând, mai cu seamă după terminarea războiului. Nașterea ei a însemnat și a doua mea naștere. E adevărat că după asta am fost cu totul alt om. S-a produs o ruptură greu de conceput și de explicat între mine și trecut. De atunci n-am mai putut să mă identific cu tânăra baroneasă Marta Randa. Niciodată. Mă privesc în fotografiile de până în 1944 ca pe o străină. Parcă nu realizez că eu sunt continuarea fetei din fotografie.”
De abia acum începe pentru ea adevărata durere.
Peste ani o vedem întoarsă din exil.
Pe fiică-sa, Iuliana, o găsim tot la Crasna, la bunicii de pe tată. Aceasta a absolvit, de nevoie, doar o școală tehnică de silvicultură din Storojineț, întrucât avea „referința” pătată – „nesociabilă, nu e membră a comsomolului, tatăl său e preot, mamă-sa e fostă exilată”. Cu astfel de date nu ar fi avut nicio șansă să-și împlinească dorința de a face o facultate. Dar, ambițioasă din fire, nu s-a lăsat înfrântă și, fără să spună nimănui nimic, după ce a terminat școala din Storojineț cu diplomă de merit, ajunge la Institutul de Silvicultură din Lvov. După absolvire, îi ia locul bunicului Artur de la canton, dar asta după ce acceptă o căsătorie impusă de noile legi.
De aici încolo acțiunea romanului se derulează extrem de tulburător, avându-l în centru pe un băiețel drăguț, foarte ager, dar oropsit de soartă, pe nume Woldemar. Este nepoțelul Martei, iar mamă-sa e Laura, fetița pe care o născuse Marta în exil și sora Iulianei. Laura se stabilește peste hotare, e o pianistă de succes, iar micuțul Woldemar este înfiat de Iuliana, care, evident, nu avea alți copii. Anume în raport cu copilul vedem transformările radicale ale Iulianei, care dintr-o fetiță dulce și cuminte, în circumstanțele impuse de timpurile haine, devine o persoană extrem de dură și rece. Acumulând în suflet atâta durere – crescută fără dragoste părintească, la un canton, unde în afară de fețe biciuite de vântoasele vremii altceva nu vedea, fără o educație bună, care s-o ajute în dezvoltarea ei, ea având gene destul de sănătoase –, s-a transformat într-o brută, neavând sentimente nici față de Nicu, așa-zisul ei soț, nici față de copilul Woldemar. Asupra lui își vărsa zilnic toată amărăciunea și năduful. Iată doar o scenă: „Mă trezii trântit pe canapea, lovit și pișcat cu o înverșunare frenetică. Mă bătea întotdeauna în tăcere, nu zicea nimic, scăpa doar niște icnituri încordate care urmau îndată după fiecare mișcare. Și eu primeam loviturile, chiar și cele mai dureroase, fără vreo exclamație. Scoteam doar niște gemete înfundate. Uneori, după astfel de accese neclare și necontrolate de furie, mergea la ea în odaie și plângea încet, cu capul cufundat în pernă. Așa s-a întâmplat și atunci. Eram sigur că o frigeau palmele de la loviturile pe care mi le-a dat, dar nu credeam că din pricina asta plângea. Și, în mod sigur, nu din milă pentru mine”. Mămuca Marfina îl mai ogoia după asemenea ieșiri ale Iulianei și tata Nicu încerca să-i mai ia apărarea, dar fără mare succes.
Toate aceste tratamente i s-au întipărit adânc în inima neprihănită și nevinovată a lui Woldemar.
Se maturizează, pleacă peste hotare, ajunge om mare, dar de copilărie nu a uitat. De cea zbuciumată și chinuită.
Oleg Serebrian este un excelent creator de caractere și portrete psihologice. Uneori aveam impresia că am în față o figură realizată pe hârtie, nu din cuvinte. Prin personajul Iuliana autorul ne-a vorbit, de fapt, despre toate hidoșeniile aduse de acest flagel, despre marile transformări psihice ireversibile ale milioanelor de oameni, destinul cărora le-a fost atât de vitreg. Dramele multora continuă, într-un fel sau altul, și azi să-i bântuie.
