Goran Čolakhodžić (Zagreb, 1990) este traducător și poet. A absolvit studiile de limba și literatura engleză și limba și literatura română la Facultatea de Științe Umaniste și Sociale din Zagreb. A câștigat premiul croat „Goran za mlade pjesnike“ (Goran pentru Tinerii Poeți) în 2015, premiul internațional „The Bridges of Struga“ (Macedonia de Nord) pentru cel mai bun volum de poezii de debut și premiul croat „SFera“ pentru cea mai bună miniatură literară gen SF/ficțiune speculativă publicată în 2017. Traduce din engleză, din română și în română (în România i-au apărut cinci volume traduse împreună cu Adrian D. Oproiu). Este unul din reprezentanții Croației în platforma europeană de poezie Versopolis. Poeziile i-au fost traduse în mai multe limbi europene, iar primul volum i-a apărut într-o traducere integrală în macedoneană. A publicat poezii în mai multe reviste literare și culturale din Croația și din străinătate: „Kluger Hans” (Olanda), „Under the Radar” (Marea Britanie), „Poesis Internațional” (România)…
A publicat volumele de poezie: Na kraju taj vrt (În sfârșit grădina aceea; SKUD Ivan Goran Kovačić, Zagreb, 2015), Pred gradom su kosci (Cosașii în fața orașului; Hrvatsko društvo pisaca, Zagreb, 2018), Dvorićna vrata Zemlje (Poarta Pământului; Raštan izdavaštvo, Belgrad, 2022; ediție croată: VBZ, Zagreb, 2024).
Am o problemă
nerezolvată cu orașul
Am o problemă nerezolvată cu orașul,
mai precis, cred că ziua nu suntem în stare
să ne spunem totul. Recuperez, vreau
nu vreau, noaptea, când mi se apropie
gardurile vii
iar dealurile încep să se rostogolească la
picioare.
Sunt aici destul de multe alei străzi bolți
arcade
destul de multe bronzuri, înverzite de
întunericul umed
din parcurile cosite rar.
Mă tot trimite de la fațadă la fațadă
pe legături neconvenabile de linii de
tramvai
și adesea în limbi complet necunoscute
scrie numele clădirilor și ale piețelor.
Mă rostogolește pe trotuare, mă aruncă
porților
ascunzându-și totuși curțile interioare –
dovadă că poate visa lucid, pe când eu
merg deja
tărăgănându-mă unde trebuie prin
coridoare și pasaje subterane.
Iar apoi, dimineața, mă îndeamnă la râs
și la rânjet, pentru că știu că toată noaptea
în mine
se înmulțește lăudăros, îmi pune un văl
peste ochi, trâmbițează propagandă,
încercând să se facă mai mare mai negru
mai adânc
să se construiască infinit, zadarnică iluzie.
Amintire
Dimineața pe bulevard o furgonetă
neagră lasă
o urmă de frunze uscate
repezindu-se din somn pe sub mesteceni.
Știm că din vehiculele blindate
și din marile tancuri înrourate
și din tunurile ascunse în tufișuri
pe când, cu răsunet pe dealuri,
s-au pus în mișcare în zorii acelei zile
au căzut coarnele coapte
și castanele –
strălucind prin șanțurile
tăiate de roțile de oțel
Când ai murit tu
Când ai murit tu
eram la baie. Mă înfășura penumbra,
de afară răzbea snopul dimineții din
marginea României.
În spatele meu huruitul liftului. În receptor
vocea
celei care hrănește și educă. Zidul ei
de saci cu nisip a sorbit toate gloanțele,
a vărsat o ceașcă de plumb.
Spălat și gol, am pășit spre lumină,
am ajuns la fereastră. În zbor
deasupra străzilor. Mi-am amintit cum
te-am salutat
opt ani mai devreme: tu plecai să dormi
puțin
în umbra lamei, eu spre acest oraș.
M-am gândit ce făceam
în ora când te-ai suit: teatru. Capetele celor
perseverenți
se scufundau în catifeaua roșie. Era târziu.
Cuvintele șușuiau, măștile ne sufocau. În
lumina spotului,
în cercul orb, citeam despre tine
și pământ.
Zarvă la ușa camerei. Îmi imaginam cum
rămân înăuntru,
iar ușa se îndoaie treptat de la bătut, devine
suptă
ca obraji și așa concavă
îl strivește pe cel care se ascunde
de sfârșitul copilăriei.
Îmi aduc aminte ieșirea: soarele strălucea
în Parcul Copou, vântul din est mă tăia,
pe sub mormane de frunze veștejite
tunurile sclipeau a viitor.
