Babel
Închipuie‑ți‑i pe toți zdruncinați, sfărâmați din temelii,
prinși în cea mai catastrofală dintre bătălii –
cer, zgârie‑nori, oameni și Timp –
fracturi ale unei căderi din sublim.
Și‑n timp ce turnul zgârie cerul,
privind la tine,
ce faci tu jos acolo
te privește doar pe tine.
Aurul încă lucește într‑o cădere prea abruptă –
încoronați drept urmași ai răsuflării calme,
unii cred că au atins o culme
unde lumina și umbra s‑au cuprins.
Unul, uluit, privește înapoi,
ar trebui s‑o ia la fugă –
turnul nu‑i chip să mai țină,
și, într‑adevăr, visul lui se destramă.
Și în prăbușire de‑acum,
în ciuda rugăciunii noastre,
ordinea rămasă seamănă
cu orice frescă a Judecății de Apoi.
E oare prea târziu să credem – prea adânc?
Ori chiar asemeni toate se răsfrâng?
