Înainte de noul război

Încă îi plăcea să vorbească,
mergea greu,
se oprea la fiecare pas
să‑și tragă sufletul,
dar găsea ușor cuvinte pentru oamenii din sat
care veneau s‑o vadă,
puțini, tot mai puțini,
încă îi plăcea să vorbească
în al optzeci și șaptelea an de viață.
Trimitea și cuvinte la mari depărtări,
ele ne găseau oriunde încercam să fugim,
ni se ghemuiau la piept
chiar dacă eram în alte orașe și țări,
în alte emisfere ale pământului.
Îi povestise la telefon
singurului fiu
cum au trezit‑o în zori de zi
primele explozii
ale noului război,
le auzise clar,
erau la fel ca bubuiturile din copilăria ei,
mai poți găsi și azi obuze vechi pe dealuri,
pe piscul Țurcăniței,
prin pădure.
Îi spuse feciorului cărunt
să mai cumpere făină și ulei,
fidea și crupe,
să vină la tăiat via,
să nu se teamă,
vorbea cu glas hotărât la mobil,
vorbea, vorbea,
nu știa în dimineața aceea de februarie
că mai are de trăit două zile,
că va cădea în grădină
lângă bulbii de lalele
abia încolțiți
și se va zvârcoli singură
până se va liniști.
Acum degetele fiului
o tipăresc ușor pe umăr,
întinsă printre lumânări
sub cupola bisericii,
ea nu ne mai poate vorbi,
parcă doarme,
doar degetele fiului pe umărul nemișcat,
oasele lui ciocănind încet la poarta oaselor ei
răsună sub cupola bisericii.

Irina Nechit