Anul trecut, a fost scoasă de sub tipar antologia coordonată și îngrijita de prozatorul și dramaturgul Serghei Evstratiev, almanahul nr.3, din colecţia Persoana, întitulată În jurul coronavirusului.
Din start, ideea a urmărit scopul să adune lucrările cu tematica pandemiei care ar conţine spiritul umorului, satirei, ironiei, haz de necaz sau râs cu plâns, diminuând, în așa mod, stresul populaţiei provocat de mass-media în goana ei după știri teribiliste și zburlitoare de păr în cap. Din primele pagini, însă s-a constat că autorii n-au ţinut cont întocmai de această condiţie. Majoritatea din ei avea ce scrie, avea cu ce să se împărtășească și dorea să-și expună gândurile și trăirile din săptămânile de autoizolare în toiul primăverii, anotimp care a înflorit copacii indiferent de ciuma abătută peste capul oamenilor. Claudia Partole, de-o pildă, în fragmentul din romanul Straniera, a găsit o asociere a zarzărului înflorit din curtea blocului lor cu „mireasa care și-a sărbătorit nunta pe timp de foamete…”. De fapt, e vorba de nunta mamei sale, în 1946, care a cumpărat o bucată de stofă de parașută de la speculanţi să-și coase rochie de mireasă. Oricum, și în acele condiţii, mult mai drastice decât provocarea Covidul 19, oamenii se îndrăgosteau, se căsătoreau și nășteau copii frumoși și talentaţi.
De altfel, în acest pasaj beletristic, am descoperit o scriitoare necunoscută pentru mine sau, mai precis, o dimensiune a ei ce ţine de meditaţie, de spiritul de observaţie și de metafora gen Aglaja Veteranyi. Cu atât mai mult că fragmentul acesta este un studiu în formă de jurnal al celor văzute din geamul apartamentului naratoarei, iar la Aglaja evenimentele descrise în jurnal sunt urmărite prin „geamul” copilăriei sale. E o lucrare consistentă despre care poţi să scrii mai mult decât fragmentul în sine însuși. Am decupat câteva expresii care redau, din punctul meu de vedere, cu multă precizie, starea de spirit a omului ascuns după sticlă de primejdia invizibilă de afară, ca în filmele thriller: „Mă uit prin geam și, deodată, tresar. Am impresia că cineva mă privește cu faţa lipită de sticlă. Este ea! Frica…”; virusul „seamănă cu o coroană funerară”; „Doar picioarele mi-s în carantină. Nu și inima. Inima mea poate zburda și pe câmp minat…”; „Când urmărești lumea prin geam, vezi ce nu se vede de-afară…”; „Anul acesta morţii au așteptat zădarnic cu frunţile sprijinite de propriile cruci.”.
Aceeași stare tensionată o observăm și în fragmentul din romanul Hipnotic, semnat de Val Butnaru. Alimentaţi zi și noapte de atrocităţile auzite la televizor sau găsite pe net, în condiţii de autoizolare de mai multe săptămâni, Hortensia, aprinzându-și o ţigară rulată cu marijuană, îi citește Amzei de pe ecranul mobilului său un caz în care „un soţ și-a ucis soţia după 44 de ani de căsnicie”. Ulterior, ambii protago- niști își imaginează cinic, pe rând, cum s-a derulat această bestialitate. Și această imaginaţie macabră îţi sugerează o dezlegare de subiect deloc fericit cum că, peste încă vreo lună de autoizolare, Hortensia își va realiza scenariul imaginat vizavi de Amza.
Și la Nicolae Rusu, în lucrarea Artistul poporului, găsim o scenă numai bună pentru știrile PRO TV pe timp de pandemie. Laurenţiu, odrasla artistului emerit Octavian Mușchi, trăind în huzur cu tatăl său divorţat, devine dependent de stupefiante, pierzând toată averea sa căpătată de la părinţi, iar pe timpul pandemiei, tăinuiește decesul tatălui său pentru a se folosi de pensia aceluia.
Totuși, printre prozatori, găsim și lucrări un pic mai luminoase. Valeria Florea-Dascăl, de-o pildă, ne delectează nervii tensionaţi cu o lucrare feminin-mărinimoasă, Dor nu doar de flori, influenţată, se poate spune, de curentul textualismului, în sensul măiestriei depănării evenimentelor, în care sora mai mică o are în grijă pe sora mai mare cu insuficienţă renală (de două ori pe săptămână aceea face dializa), și, în pofida restricţiilor impuse de Starea de Urgenţă, sora mai mică o duce pe cea mai mare la frizerie, plătind pentru o coafură modernă destul de costisitoare, îi rupe de după gard un trandafir pe care bolnava îl dorea foarte mult, ambele admiră un tânăr care a agăţat dezinvolt de o tufă de trandafir o inimioară roșie de carton.
Constantin Bârcă, în povestirea sa Panaghia, ne descrie, în stil druţian, un caz amuzant despre cum la ţară, în discuţie, unul dintre doi vechi prieteni confundă cuvântul pandemie cu numele soţiei celuilalt, Panaghia, care, la rândul ei, se dovedește a fi o zgripţuroaică la fel de agasantă ca și coronavirusul.
Și în lucrarea publicistica a lui Leo Butnaru, Ca o mască antivirus – caisul înflorit… găsim grotescul optimist și abordarea absurdităţii situaţiei prin intermediul glumei pe seama virusului, chiar și a acelui digital. „Cică, de când cu digitalul, nu mai există manuscrise care, la necesitate, ar putea fi arse… Noroc de vreun virus care îi scapă lui Kasperski!” (Dacă tot veni vorba, replica mi-a sugerat ideea să ard, de ziua mea de naștere, niște manuscrise vechi, pe care nu le-am publicat, pe post de cadou). Sau: „Situaţia e analizată și comentată cap-coadă, ba chiar sferic, uneori poetic…”; „… noţiunea pandemie pare a deriva din numele pandei…” etc. În răspunsurile scriitorului din chestionarul revistei Apostrof aflăm că și Iosif Brodski are un „poem-premoniţiune, scris în anul 1970 pentru, parcă, anul 2020”, în care se repetă somaţia: „Nu ieși din casă!” La final, aflăm din poezia autorului, Lenin și Covid 19, că „cel mai exemplar respectă regimul de izolare Lenin în mausoleu.” Am scris „la final”, dar citind lucrarea lui Arcadie Suceveanu, Scriitorii pe timp de pandemie, îmi dau seama că Leo Butnaru mai are „sintagme ironice cu trimitere la realităţile autohtone”: „Oaia s-a rătăcit de turmă, iar turma s-a luat după ea”. De ce nu?
Tot la Arcadie Suceveanu găsim că Ion Hadârcă dispune de „un superb sonet, intitulat Sonetul scris direct pe mască”. Vestea cu ideea sonetelor m-a cam debusolat, deoarece, mai devreme, citisem o serie de sonete dedicate Covidului 19 semnate de Iulian Filip și ultimul publicat în această antologie era sub numărul 147. Sonetul măștilor legale. Nu-i exclus că autorul mai are o risipă de sonete în colecţia sa. Dar cititorului poate să-i apară întrebarea rezonabilă: cine din acești doi autori iluștri a fost primul cărui i-a sclipit ideea sonetelor?
Păstrând consecvenţa depănării sonetelor în serie, e just să aducem în lumină și Rondeluri-le poetice ale Galinei Furdui, cu o mică precizare, ele ating pandemia doar trecând prin prisma evlaviei. La Ion Cuzuioc depistăm Haiku anticovid, la Dumitru Băluţă – o Baladă cu pietre pe jos, iar la Titus Știrbu, pe lângă Catrene pandemice, dăm chiar de un cântec intitulat Mama ei de pandemie!, deocamdată fără melodie (rima mi-a ieșit accidental). N-o să mă pronunţ la acest capitol, cariera mea de poet, demarată din senin la zece ani, a luat sfârșit odată cu absolvirea școlii medii și i-am bătut capacul definitiv. Chiar și așa, fiind destul de rezervat și cu șovăieli faţă de poezia modernă, admir versul aristocratic, condimentat cu termeni știinţifici, al Victoriei Fonari, în pofida faptului că există și aici un mister care te mistuie ca pe un adolescent la prima lui dragoste: de ce autoarea scrie Înot cu faţa spre cer la ora 00.12? Stăm acasă la 01.11? Infinitul din punct la 01.40? Bine, Centura lui Orion, pusă pe hârtie la 01.22, ziua n-ai cum s-o vezi (la fel ca și Ursa Mare din Steaua fără nume a lui M. Sebastian), dar dacă Timpul ne dezinfectează numai la ora 00.55, apoi „ciocârliile” alde mine sunt supuse riscului de-a rămâne încă mult timp infectate (Sper că Victoria Fonari înţelege gluma).
Tatiana Afanasie-Crăciun își manifestă, prin poezia Pandemia și eu, singurătatea în care „vin în ospeţie doar visele”. Dar ce vise! „Pe malul mării Egee,/ Pe nisipul încins…/ Acolo unde mai trăiește fericirea…”. Lidia Grosu, sfidând stereotipul cum că poezie clasică poate să compună și un poet mediocru – încearcă să scrii poezie albă pe care să nu ţi-o confunde cineva cu proza! –, ne intrigă în poemul său, Peisaj de primăvară, cu o reţetă pur feminină în lupta cu Covidul 19: „Jos, COVID, că-mbrăţișarea / E-a pierii tale veste!”
Genial de simplu… și poate chiar cu consecinţe prolifice… Un gen de creaţie total diferit găsim la Călina Trifan. Poezia scurtă a ei ne „orbește” din prima ca niște blitzuri reflectate de mai multe feţe proximale ale unui diamant alb. Ea scrie de parcă rupe din sine, din sufletul său, din soarta sa; împlântă peniţa în propriul sânge și le înșiră pe toate pe hârtie. Așa ceva am întâlnit doar la Liliana Armașu, numai că paletele poetice ale Călinii sunt mai mici și mai multe la număr pe aceeași suprafaţă de poezie, părând niște raze sau petale ascuţite ca acele. „E propria noastră operă/ (scrie poeta în Car de nervi) mecanism de direcţie n-are/ dar cu el am făcut/ toate călătoriile mele/ extraordinare.” Pe Moni Stănilă am păstrat-o, premeditat, pentru a pune punctul pe i. O știam mai mult ca pe o poetă. În această antologie a scris numai jumătate de pagină, Rugăciune pentru Aldo, dar din care am aflat atâtea lucruri, câte nu le afli de la alţii din zeci de pagini scrise cu apă de ploaie mocănească. Am aflat că străbunicul ei a dezertat din armata austro-un- gară și visul ei a fost să se călugărească. Iar scena cu cei cinzeci de studenţi de la teologie, care așteptau pe marginea drumului, lângă culmele de la Laco de Brais, să vină mecanicii, timp în care șoferii de tir le arătau bricheta să dea foc autocarului defectat, de-a dreptul m-a emoţionat, m-a făcut solidar cu suferinţa discriminatorie a acestor studenţi, m-a adus, cumva, mai aproape de ei toţi. În plus, să scrii atât de succint și să ne oferi din acest puţin atât de mult, probabil acesta și este veritabilul talent scriitoricesc, cine știe?
