Printre calităţile cel mai des remarcate ale criticii lui Dinu Pillat, al cărui centenar tocmai a fost aniversat în noiembrie anul trecut, se regăsesc echilibrul și pertinenţa punctelor de vedere, stilul sobru și elegant, care nu duce nicidecum la obtuzitate, ci facilitează, dimpotrivă, înţelegerea adecvată nu doar a operelor cu spirit clasic, cerebral, ci inclusiv a zonelor abisale, a vizionarismului, a marilor combustii afective conţinute în literatura valoroasă. În prefaţa redactată pentru ediţia din 2013 a volumului de eseuri Mozaic istorico-literar. Secolul XX, apărut la editura Humanitas, criticul literar George Ardeleanu (căruia îi datorăm seria de autor Dinu Pillat, îngrijită alături de Monica Pillat), observa la prozatorul-eseist ,,Un stil al discreţiei, al cenzurării emoţiei și extazului […] altfel spus al «ascezei» critice, care, însă, nu exclude posibilitatea provocării emoţiei […] Și aceasta pentru că austeritatea stilului critic nu se confundă cu ariditatea sau platitudinea, după cum asceza de orice fel nu înseamnă inexistenţa tentaţiilor, ci reprimarea lor.” Aproximativ aceeași imagine de ansamblu a acestei personalităţi proteice poate fi recompusă și din referinţele critice inserate la finalul volumului menţionat mai sus. Din diversitatea lor se desprind, desigur, și alte aspecte, cum ar fi ideea prevalenţei istoricului literar faţă de critic în activitatea eseistică a lui Dinu Pillat, susţinută de Ion Vlad, sau cea a alternării productive și armonioase a celor două ipostaze despre care, de altfel, știm că sunt interdependente.
Contrar așteptărilor pe care le-ar putea genera dubla sa formaţie, de prozator și de critic, Dinu Pillat nu corespunde, este limpede, tipologiei maioresciene a criticului artist, cu capricii de gust și partizanate, fiind, în schimb, un exponent al tipologiei scriitorului proteic, echilibrat și documentat ori de câte ori realizează oficiul critic, tipologie ilustrată în literatura română, printre alţii, de Ion Pillat, Al. Philippide, Ștefan Aug. Doinaș sau A. E. Baconsky. Oricât de profesionistă și de adecvată la obiect, critica lui Dinu Pillat este și ea pretabilă unor filiaţii cu temele și imaginarul operei sale de ficţiune. Fără să am intenţia desfășurării aici a unui astfel de exerciţiu de confruntare a celor două domenii pentru stabilirea de corespondenţe, mă voi rezuma la a descrie câteva dintre ideile literare ce revin constant în eseurile lui Dinu Pillat, sugerând atașa- mentul faţă de un set de principii estetice. Parcurgând, de pildă, micromonografia consacrată poeziei lui Ion Barbu, regăsim, pe lângă secvenţele expozitive, impersonale, de felul ,,viaţa și opera”, câteva precizări pe care le-am putea integra într-un context mai amplu. Este ușor de sesizat în respectivul studiu o preocupare constantă a autorului său de a accentua profunzimea procedeelor artistice utilizate de Ion Barbu, fundamentul și raţiunea lor spirituală care le face să fie expresia unei viziuni și le scoate de sub zodia gratuităţii, a jocurilor facile de cuvinte sau a pitorescului. Referindu-se la poemul După melci, Dinu Pillat atrage atenţia asupra unui fond gnoseologic pe care aparenţa ludică l-a camuflat la momentul publicării: ,,Ion Barbu, care nu s-a rezumat niciodată să fie un simplu poet descriptiv, nu se dezminte nici cu După melci, deși aici îl surprindem că se pierde mai mult decât oriunde în amănunte exterioare. Un substrat simbolic, de dramă a cunoașterii, se lasă în orice caz presupus din versurile de descântare și apoi de bocire a melcului.”. Se pot cristaliza deja din aceste remarci mai multe antinomii: descriptiv-ontologic, superficial-profund, recuzită exterioară-dramă a cunoașterii. Ele funcţionează, desigur, și ca o autodefinire a celui care le formulează sau, adeseori, doar le sugerează, permiţându-ne să vedem în Dinu Pillat un admirator al poeziei pure, al lirismului vizionar, al literaturii cu deschidere spre condiţia umană, cu zonele ei abisale, tenebroase sau solare.
Trebuie adăugat, însă, că disocierea între un modernism „facil” și un modernism „de substanţă” a fost o temă dezbătută intens la mijlocul secolului trecut, atât în critica și istoria literară europeană, cât și în opera eseistică a unor autori români de la acea vreme, ei înșiși poeţi. Al. Philippide, spre exemplu, reproșa dadaismului și suprarealismului obscuritatea voită a limbajului și din această atitudine mefientă faţă de miza exagerată pe efecte formale vor porni multe din cronicile sale literare. Receptarea philippidiană a marilor poeţi români interbelici s-a realizat preponderent în paradigma comparării modernismului autohton cu cel francez, german sau englez. Un exerciţiu care l-a condus pe eseist la concluzia originalitatăţii și chiar a superiorităţii, în anumite privinţe, a autorilor noștri, ambele calităţi datorându-se inaderenţei organice la iraţionalism, precum și lipsei sentimentului de saţietate culturală pe care îl aveau literaturile occidentale animate de ostilitatea faţă de tradiţie și de un spirit inovator cu rezultate nu totdeauna substanţiale. Pe aceeași idee a unei poezii pline de miez, vizionare mizează Al. Philippide și când distinge, privitor la volumul barbian Joc secund, între „asociaţii” și „corelaţii”: ,,Barbu caută și găsește corelaţii profunde și ascunse între lucruri. Spun corelaţii și nu asociaţii, acestea fiind de obicei de su- prafaţă, bazate pe apropieri între însușiri formale […] Corelaţiile presupun afinităţi profunde, de substanţă, de structură, și ele sînt adevăratul fond din care se alimentează și cu care lucrează gîndirea poetică.” (Puncte cardinale europene).
Poezia lui Ion Barbu a servit, astfel, foarte bine demonstraţia philippidiană în favoarea personalităţii modernismului românesc făcută în 1965 cu prilejul unei conferinţe, iar la doar câţiva ani, în 1969, Dinu Pillat făcea și el, în monografia amintită, câteva disocieri în același spirit al depășirii efectelor facile de stil, atrăgând atenţia asupra sensurilor profunde ale ermetismului barbian, care sunt de găsit dincolo de efectele sonore sau de plasticitatea imaginilor: „Înainte de a găsi în forma unui stil ermetic modul propriu de comunicare a «frumosului necontingent», Ion Barbu se ridică mai întâi la treapta iniţiatică a unei poezii de cunoaștere.”. Observaţia oferă și ocazia unei mici digresiuni teoretice despre ermetism: „Este de disociat între un ermetism, în care natura enigmatică a expresiei corespunde de la sine coeficientului de mister închis în niște simboluri derivate dintr-o gândire analogică percepând o dimensiune ocultă a realităţii, și un pseudoermetism, în care funcţiunea expresiei criptice, în ciuda pretenţiilor, ţine la drept vorbind de proceele șaradei.” Nu este greu să vedem, în asemenea reflecţii, o reiterare, cu specificitatea ei, desigur, a opoziţiei philippidiene dintre manieră și formule poetice autentice.
Dinu Pillat nu a transgresat doar în cazul studiului despre Ion Barbu nivelul formei, sugestia de suprafaţă a ludicului, a comicului și a descriptivului gratuit. În textul despre Marin Sorescu, inclus în volumul Mozaic istorico-literar, a fost printre primele voci critice care îl scoteau pe autorul volumului Singur printre poeţi de sub eticheta de umorist, demontând încă o prejudecată datorată superficialităţii: „În ciuda aparenţe- lor, Marin Sorescu nu face parte din familia fanteziștilor ironici. Orice rămân să creadă cei mai mulţi, împărtășim convingerea că avem în el un poet existenţialist, cu elemente de viziune abisală și absurdă în încifrarea enigmatic parabolică a universului său de reprezentări.”. Comicul și ludicul sunt privite deseori de eseistul Dinu Pillat cu un ochi critic iscoditor, reticent și convins că „impresionismul” (termen pe care l-am văzut deja, alături de alţii precum „pitoresc” sau „descriptiv”, pus în opoziţie cu lirismul orfic, vizionar) ascunde tensiunea și tragismul: ,,Dincolo de aparenţe, poezia lui Marin Sorescu are ceva eminamente neliniștitor. Tensiunea ei dramatică, pe care o găsim de obicei păstrându-se în stare, se întâmplă uneori să ni se denunţe în ciudate forme de farsă tragică […]”.
Spirit erudit, ponderat, autor al unei opere eseistice nu doar documentate, ci și delectabile la lectură, Dinu Pillat face parte din categoria prozatorilor-critici a căror subiectivitate trebuie înţeleasă în sensul unor afinităţi firești și nu în cel al partizanatelor. Gravitatea sacerdotală cu care profesează actul critic nu îl împiedică să remarce, cu o admiraţie sesizabilă, deși nemărturisită, „euforia dusă până la paroxism”, „frenezia eului liric” sau cultul „aproape orgiac al teluricului” în poezia lui Ion Barbu, emoţii străine, cel puţin teoretic, naturii sale olimpiene. Prin această disponibilitate de a înţelege, Dinu Pillat satisface pe deplin exigenţele adecvării la obiect formulate cândva de Mircea Martin: „Cred că un critic ar trebui să înţeleagă și ceea ce nu iubește; după cum ar trebui să se apropie cu iubire de ceea ce nu înţelege.” (Singura critică). Deschiderea spre alteritate ca atitudine esenţială bunei receptări nu exclude, însă, nota personală a discursului critic. Interpretând texte literare, Dinu Pillat s-a afirmat, iminent, și pe sine, cu toată impersonalitatea aparent desăvârșită a eseurilor sale, iar din aceste momente de elan simpatetic obiectul interpretării nu a ieșit trunchiat, aproximat, ci descris în faţelele sale cele mai profunde.
