Mi s‑a întâmplat nu doar mie
am înțeles‑o și de la alții
chiar de la mai mulți
fiecare s‑a convins pe pielea lui
măcar o dată în viață
alergi, te agiți,
ești mereu în criză de timp,
o oră dacă ar mai fi,
o zi, o singură zi
măcar una încă…
iar la un moment, subit, rămâi
suspendat în timp
inexplicabil, prin absurd
stai ca un împietrit
ca o stâncă
la un colț de stradă,
pe un peron de așteptare
timpul curge, fuge amețitor
iar el/ea nu vine, întârzie
exagerat de mult, revoltător, provocator
timpul zboară, erodându‑te parcă,
lovind în tine
te agiți, te zbați,
simți cum îți crește tensiunea
dar nu vine, inexplicabil,
întârzie impardonabil, parcă sfidându‑te
parcă neglijându‑te pe nedrept.
Până începi a‑ți recăpăta respirația,
reîncepi a privi în jurul tău
încât la un moment îți apare
ca o binecuvântare această așteptare
niciodată anterior nu fusei
mai eliberat de toate,
nu te văzuseși pe tine însuți dintr‑o parte,
nu‑ți aparținuseși ție însuți pe deplin,
doar acum, ca într‑o cameră izolată,
ca într‑o oglindă poliedrică,
evadat din toate,
transpus ca pe curat din nou…
pentru ca mai târziu să porți
o legătură aparte cu acea zi,
cu acele clipe, ore
în care te‑ai văzut pe tine însuți
mai altfel, mai dezbrăcat de toate
într‑o ne mai trăită intimitate
pe care o tot cauți de atunci…
… dar iarăși toate se întâmplă
la timpul stabilit
toți vin la ora convenită
ca niște ceasuri
iritant de impecabile
câtă acuratețe, câtă monotonie
dezgustătoare,
supărătoare,
nimănui nu‑i pasă
că jinduiești o zi,
o oră
în care ai vrea să tot aștepți
pe cineva care nu mai apare
să te regăsești ca într‑un
vis de demult…
