„Hitler a ajuns la Chișinău” sau „Am stat lângă Hitler la doar 10 metri distanță” sunt doar câteva afirmații auzite după monospectacolul „Adi”.
„Adi” este o monodramă scrisă de Constantin Cheianu, în regia tinerei regizoare Diandra Gherghel (România), absolventă a Universității Naționale de Arte din Iași, acesta fiind și spectacolul de debut în cariera sa. Protagonistul spectacolului este Adolf Hitler interpretat de actorul Anatol Guzic, care ne redă „ultimele zile de război, retras în buncărul personal, își joacă actul final în totală intimitate. Obsedat încă de „complexul oedipian”, care i-a întunecat copilăria, poartă un dialog cu mama lui, unica fiinţă care a avut încredere în steaua lui și care îl alinta Adi. Fără nicio remușcare sau căință, nu realizează dezastrul pe care îl trăiește, nu-l sperie apropierea înfrângerii Germaniei sau apropierea propriului sfârşit, ci continuă să fie fascinat de propriul destin.”
Premiera spectacolului a avut loc în noiembrie 2020 la Teatrul Național „Eugene Ionesco”, de remarcat faptul că locurile sunt limitate întrucât spectacolul are loc în sala mică a teatrului, ceea ce și creează impresia că ești foarte aproape de Adi, trăiești împreună cu el în buncărul lui, de parcă te teleportezi în acea perioadă, iar Anatol este atât de firesc și atât de viu prin jocul său actoricesc. Cum i-a reușit și care a fost procesul de creație aflăm de la el.
Citind mai multă dramaturgie și vizionând mai multe spectacole, am îndrăgit enorm de mult personajele care trec printr-o schimbare radicală de-a lungul piesei. Îmi place foarte mult personajul Richard al III-lea din piesa omonimă a lui Shakespeare, și atunci când am făcut cunoștință cu istoria lui Hitler, am găsit multe similitudini, iar în piesa „Adi”, Constantin Cheianu chiar i-a introdus lui Hitler pasiunea pentru piesa lui Shakespeare și recită un monolog de-al lui Richard, ceea ce mi s-a părut extraordinar. Prima mea încercare de a-l interpreta pe Hitler a fost într-un examen, de la Academie, când am jucat într-un fragment din piesa lui Bertolt Brecht, „Ascensiunea lui Arturo Ui, poate fi oprită”, dar odată cu familiarizarea cu piesa „Adi” a lui Cheianu, m-am hotărât definitiv asupra acestui spectacol.
Adolf Hitler a fost întruchipat de zeci de ori, este uşor de identificat datorită gesturilor sale și mustății. Ceea ce oferă textul piesei „Adi” este locul acțiunii, care aparent este în biroul personal din buncăr, ori cu adevărat este în interiorul minţii sale, mai ales că discută încontinuu cu mama sa, care tot atât de bine capătă forma delirului, a morţii, a nebuniei. Pornind de la toate astea, am găsit teren de-al modifica pe Adolf Hitler față de felul în care au obişnuit oamenii să-l vadă, și nu neapărat la exterior, pentru că nu am plecat departe de gesturi și mustaţă, dar plasându-l în alte împrejurări, plasându-l în fața oglinzii în care își trece singur întreaga viață. Alte detalii de care am ţinut cont la crearea personajului au fost și starea de sănătate a dictatorului. În ultimele luni, și mai ales zile din viața lui, îi erau indispensabile medicamentele. Mâna stângă îi tremura, se deplasa greu cu piciorul drept, își administra cocaină în ochi, iar acestea amplificau și mai mult delirul și nebunia în fața subalternilor lui, dar mai ales în interiorul său, care este văzut în spectacol.
Când vorbim despre Hitler, ne vin în minte imagini obscure despre tiranie, dictatură, al doilea război mondial, deportări, Holocaust, foamete, durere și multe altele. Dar, trebuie să înțelegem că Adolf Hitler a fost un simplu om cu plăgi și frustrări căpătate din copilărie cauzate de relația cu părinții, nu a avut raporturi normale cu femeile (ceea ce este specificat în spectacol) a fost plin de frustrări, dorințe, pasiuni, vise, nu putea suferi anumiți oameni și popoare, îi iubea în schimb pe alții, era pasionat de artă, pictură, muzică, teatru, arhitectură, într-un cuvânt avea în el tot ce au majoritatea oamenilor. Persoana lui a devenit ca o cale iluzorie spre libertate într-o perioadă extrem de precară pentru Germania. Cea mai mare problemă, ca și în cazul tuturor dictatorilor cum ar fi Stalin, Franco, Ceaușescu, erau oamenii care l-au susținut în nebunia lui și neputința altora de a-l opri. Nu în zadar istoricii, documentariștii, oamenii de teatru vorbesc încontinuu despre ascensiunea și dominația lui Hitler, pentru că, în orice clipă, oamenii orbiți de probleme, dezbinări și ură, pot din nou să susțină o figură asemănătoare or, ceea ce se întâmplă în prezent pe plan mondial, mai mult sau mai puțin, ne confirmă acest lucru.
Am destule așteptări de la mine însumi când mă gândesc la acest spectacol. Ca actor îmi dau seama că sunt un organism viu și nu un robot care execută orice comandă. De aceea, voi continua să muncesc, să aduc cât mai multe elemente și să fiu pătruns de ele ca până la urmă să obțin un rezultat satisfăcător. Prin urmare, pot zice că îmi doresc să crească spectacolul, iar publicul să aibă senzația că a fost teleportat în timp și, anume în anul 1945, având ocazia să-l vadă pe Hitler aproape, să-l cunoască mai bine, iar apoi, când vor reveni în prezent, să fie mult mai atenți la pseudo eroii care vor să le reprezinte interesele.
Publicul este prins de această piesă. Pot zice că pe parcursul spectacolului nu aud nici un zgomot, nu am văzut nici un telefon, toți oamenii mi se pare că sunt atenți la ceea ce se întâmplă în scenă cu personajul, ca la final, acest lucru să se confirme prin aplauzele lor. Îmi doresc să vină cât mai multă lume la spectacol și să înțeleagă esența acestuia.
Putem afirma cu certitudine că lumea vine la acest spectacol, deoarece din toate reprezentațiile care au avut loc până acum nu a fost nici un loc liber în sală, ba mai mult, biletele se vând din prima. Iar spectatorii afirmă că l-au văzut pe Hitler în realitate, că au fost teleportați în timp. Vom divulga un secret: spectacolul urmează să fie prezentat în curând, la un Festival Internațional, așa că îi urăm multă baftă lui Anatol și cât mai multe premii.
A consemnat: Natalia PRODAN
