(Partea a doua, continuare din numărul 27)
Amintirile lui Leny Caler
În capitolul dedicat lui Ion Iancovescu, Leny Caler dă dovadă de un real talent de portretist, surprinzând esențialul din spatele măștilor purtate, și la propriu și la figurat, de actori și regizori: „Iancovescu a fost mulți ani partenerul ideal al marii noastre actrițe Elvira Popescu, a înființat nenumărate teatre, a creat actori și un stil de teatru personal. Și‑a cheltuit cu generozitate talentul în piese de bulevard, în așa‑zisul «teatru ușor», care pentru actor numai ușor nu este, deoarece e o mare și subtilă artă să știi să provoci râsul sănătos al publicului, să descrețești frunțile spectatorilor, fără să faci uz de sublinieri grosolane sau vulgare”. Leny Caler mai adaugă și faptul că „Iancovescu juca rolurile de comedie cu inteligență, era spiritual, fin, avea o rară fantezie comică, completa rolul cu gaguri personale, dar care se încadrau perfect în text, iar verva lui electrizantă, cuceritoare, inimitabilă, a devenit un ideal pentru tinerii actori, greu de dobândit, firește, ca orice dar înnăscut”. Calitatea de portretistă și‑o pune în valoare în mai multe situații. Prin memoriile sale, cititorii au acces la lucruri mai puțin cunoscute din biografia unor mari personalități. Și pentru Victor Ion Popa are doar cuvinte de laudă, punând accentul pe calitățile sale de strateg în conducerea unui teatru, pe mijloacele de care se folosea pentru ca actul artistic autentic să poată ieși la lumină. Leny Caler nu uită să amintească și de unele căderi, de unele reprezentații nereușite, care în lumea teatrului cântăresc foarte mult. Din punctul de vedere al istoriei literare, cel mai important capitol îi este dedicat lui Mihail Sebastian. Pe acesta îl citise cu pasiune înainte să îl cunoască. Remarcase la el inteligența, verva polemică, articolele scrise într‑un mod aparte. Din nou, Leny Caler scoate în evidență diferențele dintre persoana imaginată și cea reală: „Am fost surprinsă și – de ce să nu mărturisesc – chiar puțin dezamăgită când l‑am văzut. Nu‑mi venea să cred că tânărul din fața mea, timid, stângaci, cu o înfățișare insignifiantă, este autorul, talentatul autor al articolelor din ziare, al nuvelelor care mă încântaseră. N‑aveam atunci de unde să știu că Sebastian, timid din fire, era și mai intimidat de prezența mea”. Cei doi încep să se întâlnească foarte des, legându‑se între ei o prietenie tandră. Discutau mult despre pasiunile fiecăruia. El venea la toate spectacolele ei, ea citea cu pasiune tot ce scria. În legătură cu teatrul aveau opinii radical diferite: „Sebastian vorbea cu aprindere despre teatru, era, de altfel, subiectul nostru preferat, pe care eu, ca orice actor, îl puteam discuta ore întregi. Dar tonul, modul în care Mihai vorbea despre teatru mă irita, mă scotea din sărite și prilejuia una dintre frecventele noastre certuri. Eu îmi adoram meseria, trăiam pentru și prin teatru, iar Sebastian avea un fel batjocoritor, ironic de a vorbi despre genul teatral, despre literatura dramatică, numind teatrul un «gen minor al artei»”. Leny Caler îl provoacă să scrie o piesă de teatru. În acest fel s‑a născut Jocul de‑a vacanța. Cei doi au colaborat în mai multe privințe, cu folos intelectual și artistic de ambele părți. Ceva din atmosfera intelectual‑umană dintre cei doi se regăsește consemnată și în Jurnalul lui Mihail Sebastian. Vestea morții timpurii a scriitorului îi trezește lui Leny Caler o emoție teribilă: „Am rămas trăsnită, cutremurată în toată ființa mea. Refuzam cu încăpățânare să cred, să înțeleg gândul absurd că Mihai nu mai este, că n‑o să‑l mai văd, că nu voi mai vorbi cu el. Că Mihail Sebastian nu va mai scrie! Că acea unică vivacitate, că acea minte scăpărătoare au încetat brusc să mai existe, asemeni unei flăcări care s‑a stins, și că prietenul meu nu va mai fi niciodată nicăieri”. Oferindu‑i‑se posibilitatea de a‑și citi propria corespondenșă cu Mihail Sebastian, autoarea încearcă să‑și înțeleagă propriul trecut, de care se simte foarte îndepărtată și la care se raportează critic. Se vede într‑o lumină care nu i se mai potrivește. Se simte superficială și ușor frivolă în raport cu marele scriitor, ce nutrise o pasiune autentică pentru ea: „Cu anii care trec, schimbarea care se petrece în noi se reflectă nu doar fizic, nu numai ca gândire, ci – cum am constatat privindu‑mi scrisul – și în forma literelor, a scrisului, fără să mai vorbesc a compoziției. […] Rețin din ceea ce‑i scriam, la acea data, în acea vară, lui Sebastian, doar interesul viu pe care‑l manifestam pentru Jocul de‑a vacanța, prima lui piesă, a cărei premieră era stabilită pentu toamna acelui an, 1938. În restul scrisorii, din textul pe care l‑am citit descopăr o ființă răsfățată, o femeie care se știe iubită, care cochetează cu sentimentul dragostei”. Leny Caler avusese norocul să joace în cariera ei cu mari nume ale scenei românești: Tony Bulandra, Bulfinsky, Storin, Lucia Sturdza Bulandra, Marioara Voiculescu, Maria Ventura, Maximilian, Pop Marțian, Critico, Ronea, Nora Piacentini, Marietta Deculescu, Silvia Fulda, Silvia Dumitrescu. De la toți a avut câte ceva de învățat, toți au contribuit la consolidarea carierei sale. În memoriile sale, se oprește cu precădere asupra a doi actori, cu care a împărțit mari succese teatrale, în perioada dezvoltării ei artistice: G. Timică și George Vraca. De la primul a învățat cum se joacă cu adevărat comedia, rostind frazele fără ostentație, precum și multe alte tehnici de potențare a efectului comic. Față de cel de‑al doilea a nutrit o mare admirație pentru felul în care reușea să se facă plăcut tuturor, nu doar pe scenă. Mare stea a epocii sale, George Vraca s‑a stins în plină ascensiune, într‑un moment în care dădea impresia că poate oferi absolut orice în materie de artă dramatică. Leny Caler își poartă cu talent cititorii prin lumea turneelor teatrale, neuitând nici de anecdotica inevitabilă și specifică vieții actoricești. Memoriile sale pledează pentru acele vremuri, pentru felul cum se făcea arta în acea epocă. Dintr‑o însemnare târzie se poate înțelege foarte bine cum anume artista gândea despre teatru și despre sensibilitatea artistică. Dintr‑un exil – care aici pare a avea un dublu sens –, autoarea mărturisește: „Am văzut răsturnate, azvârlite, ignorate, disprețuite, sub ochii mei, toate valorile estetice, artistice, cu care crescusem, cu care eram deprinsă. A trebuit să confrunt teatrul pe care l‑am făcut și l‑am iubit cu noua formă de anti‑teatru. Am constatat că pictura marilor clasici, în fața căreia am simțit cele mai subtile, mai pure emoții, se încearcă a fi înlocuită cu experiența picturii abstracte, adică anti‑pictura. […] Mi‑a fost greu, la început, câteodată aproape impoisbil, să accept această avalanșă de «anti», care contrazicea nu numai cu firea mea, ci cu tot ceea ce crezusem până atunci că se poate numi «artă»”. Într‑un dialog cu Mihail Sebastian, ce a avut loc în anii de apogeu ai actriței, memorialista face câteva mărturisiri legate de modul în care își înțelege propria artă. Fiind invitată să gliseze cu termenii superficial și profund, afirmă: „Superficial… uite un cuvânt pe care l‑am auzit de multe ori. Cred însă că nu‑l înțeleg. Superficial! Profund! Nu m‑a preocupat niciodată să fiu într‑un fel sau într‑altul. Vreau doar să fiu sinceră – și mi se pare că sinceritatea este un lucru mai viu și mai adevărat decât profunzimea sau superficialitatea despre care vorbește lumea. […] Sunt totdeauna prezentă, în jocul meu, cu gesturi, cu gânduri, cu senzații și iau așa de mult parte la tot ce se întâmplă acolo, încât pe urmă, când am ieșit din scenă, când am plecat din teatru, rămân puțin dezorientată”. În carte există numeroase pasaje ce pot fi considerate adevărate profesiuni de credință artistică. Răsfățată de public, actrița a plăcut și criticilor, intelectualilor, în general. Astfel, au scris despre prestațiile sale dramatice Tudor Arghezi, V. Timuș, Iosif Nădejde, Emil Ciomac, Ion Dimitrescu, T. Teodorescu‑Braniște, Paul I. Prodan, H. Blazian, Camil Petrescu, Dem. Theodorescu, Alex. Kirițescu, V. Timuș, toate acestea fiind nume importante în epocă. Memoriile lui Leny Caler prezintă interes nu doar din punct de vedere documentar. Rememorările sunt însăși viața căreia i s‑a dat, ca printr‑un miracol, dreptul la o nouă șansă.
