Nu știam nimic despre Alexandru Popescu până să‑i citesc cartea de debut, Montana. Am citit‑o pentru că participa la concursul „Chișinăul citește”, organizat de Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu”, or eu sunt angajatul filialei „Târgu‑Mureș” și trebuie să citesc cărțile din cadrul concursului. Eram sceptic când m‑am apucat, n‑am prea citit literatură contemporană autohtonă, nu‑mi pot explica clar de ce. Montana m‑a surprins. E un debut care a luat prin surprindere cercurile literare din Moldova. Un roman zguduitor despre Transnistria. Transnistria și Găgăuzia sunt doi negi pe chipul Moldovei. Ori îi vindecăm, ori trăim cu ei așa, cam asta‑i soluția. Vorbeam odată c‑un prieten din România și ne‑am prins la ideea că ne uităm la Transnistria așa cum se uită mulți români la Moldova, cumva indecis și sceptic. Oare sunt „de‑ai noștri” acolo sau sunt toți boțuri manipulate de propagandă? O corcitură dintre semiruși și semiromâni. Adevărul e că nimeni nu‑și alege patria și părinții, e o loterie la care participi cu ochii legați. L‑am invitat pe Alexandru la emisiunea mea, „Despre Asta”, de la Vocea Basarabiei, unde am reușit să‑mi răspund la multe întrebări, iar modestia și ideile lui Alexandru m‑au făcut să vreau să‑l mai citesc.
Peste ceva timp am fost abordat să particip la un concurs de scenaristică pe baza unor romane autohtone contemporane. Când am aflat că participă și Alexandru Popescu, cu al doilea său roman, Adâncuri incolore, m‑am băgat instant. Am cerut cartea s‑o citesc. În prima carte, Moldova este comparată cu o bază, în a doua, Moldova este comparată cu un lac în formă de strugure. De fapt, antagoniștii, dacă le pot spune așa, sunt Baza 131 în prima carte și Lacul cel Vechi în a doua carte. O foarte neobișnuită și curioasă găselniță. L‑am citit dintr‑o răsuflare, mi s‑a părut scris mult mai bine decât primul, deși povestea din primul mi‑a fost mai aproape. Adâncuri incolore se poziționează ca un roman de suspans, cu elemente de horror și mistică. Mult mai mult decât în prima sa lucrare, unde‑i mai mult o călătorie în amintiri, prin labirinturile memoriei.
Acțiunea se petrece într‑o vară secetoasă, într‑un cătun din Bugeac, un sătuc care poartă numele cățelei Molda, cățeaua de vânătoare a lui Dragoș‑Vodă, care s‑a înecat în aceste locuri, cel puțin așa ne spune legenda. Nu întâmplător cartea începe cu un pasaj despre acest voievod, și mai târziu aflăm că se pregătește și hramul localității, care face 600 de ani de la întemeiere. Eroul principal e polițistul de sector Tudor Roibu, un munte de om, care a fost toată viața polițist în sat și acum e la câteva luni distanță de pensionare. Din primele pagini reușim să ne introducem într‑o atmosferă stranie și apăsătoare, deși văzută de la distanță, din perspectiva șoimului, martorul tuturor dramelor din acest sătuc, istoria capătă o și mai apăsătoare traiectorie în clipa în care, chiar din primele pagini, autorul îl omoară pe un tânăr venit să se scalde. Băiatul intră în lac și nu mai iese niciodată. La fel cum nu mai ies niciodată cei care intră în lac. Lacul îi înghite. „Sunteți sortiți să vă sufocați cu toții în aceste ape”, ar striga șoimul, dacă ar avea glas omenesc. Dacă e să rezum povestea la câteva fraze, pot spune că Tudor are o fiică, unicul copil pe care‑l are cu Nina, soția lui, cu care dorm deja de ani în odăi diferite. Veronica revine în sat, la nunta prietenei, și se îneacă împreună cu mirii, iar taică‑său, din dorința de‑a o scoate din lac, o ia razna și ajunge să dea foc iazului, ajutat de un bolnav din sat, care se vindecă în urma șocului. Între timp mai cunoaștem și celelalte personaje importante pentru sat: preotul, primărița, poștașul, ciobanul, gospodarii și gospodinele satului, toți ducându‑și cu un soi de smerenie trena tristeții. Pare simplu, dar nu‑i chiar așa. Deciziile personajelor și detaliile fac această carte curioasă și în anumite momente chiar ești pus în situația să revii la anumite pasaje pentru a‑ți reaminti anumite acțiuni. Unele alogice și tocmai de asta credibile, pentru că‑n viață nu totul merge conform unui plan.
Personajele sunt, toate, pictate în tonuri reci și linii sigure. Fiecare își duce crucea fără să‑și pună problema, de la primărița nesigură de aspectul ei, de care este îndrăgostit subalternul eroului central, până la ciobanul satului, care primește lucrurile din jur cu o simplitate aproape genială – discuțiile despre morți și despre bășini capătă aceeași forță din gura lui –, de la polițistul de sector, venit să‑și înlocuiască predecesorul, până la bolnavul satului, care e și cel mai inteligent și curat suflet din acest loc, de la soția răbdătoare și smerită, care decide să se răzvrătească, până la eroul central, un munte în care autorul cioplește, fără milă, c‑o daltă ruptă, până‑l lasă fără nimic, toți sunt aruncați în brațele unui șir de drame venite peste satul lor, așa cum vine o ploaie de vară, pe neprins de veste.
Ce mi‑a plăcut și nu mi‑a plăcut, în egală măsură, este antagonistul acestei povești, lacul. Dacă în Montana baza juca prin personajele ei, aici personajele joacă lacul. E fără motivație, fără sens, fără logică, fără un scop, este un rău inutil, este acolo pur și simplu, îi înghite pe toți care‑i intră în adâncuri, fără să ne ofere un motiv sau o claritate și nici măcar nu‑ți întoarce înapoi trupurile. Și asta‑l face un dușman și mai periculos, nu știi ce să‑i faci, cum să‑l câștigi decât uscându‑l. Doar că ideea asta nu‑i vine nimănui în cap, cea mai bună idee îi vine polițistului înnebunit, după ce‑și pierde fiica, înecată și ea. Decizia lui pare atât de alogică, încât capătă sens. El decide să dea foc iazului. Lacul ăsta simbolizând ceva de ce nu ne putem rupe, ceva din ce nu putem ieși, ceva de ce nu putem scăpa – deși știm că ne face rău, oricum nu încetăm să ne aruncăm în acele ape reci și incolore. Am auzit critici comparând lacul și baza cu Republica Moldova. Sunt dispus să cred că, poate instinctiv, Alexandru asta a și presupus.
Nu vreau să vă las cu spoilere (orice ar putea deveni un spoiler când vine vorba de Adâncuri incolore), doar vă spun că putem deja vorbi despre un autor care‑și va face un loc binemeritat printre scriitorii de‑acasă. Alexandru duce o narațiune cap‑coadă atât de simplu și cursiv, textul lui curge ca apa, și asta doar la a doua sa lucrare, știe să țină degetul pe puls, simte moldoveanul până‑n măduva oaselor și aduce în literatura din Republica Moldova o notă de suspans, mistică și horror. Ceea ce mie, cel puțin, îmi lipsea. Acum sunt pus în situația transformării acestui roman într‑un scenariu de film, în care mi‑am vânat și un rol, mi‑ar face o plăcere să‑l interpretez pe Neculai Nepotu. De fapt, e și unicul rol pe care‑l pot aborda. Sper să ajungem să facem filme după romanele autorilor noștri, în ultima vreme am avut ocazia să citesc câteva și am ajuns la concluzia că avem scriitori serioși, care merită toată aprecierea, doar că nu prea‑i cunoaștem. Recomand Adâncuri incolore celor cărora le plac romanele polițienești, mistica, thriller‑ul și umorul negru.
