La aproape o lună distanță de tabără, încă tresar când aud melodiile de la Via Dacă sau vocea domnului Ion care ne întreba întotdeauna „cum se simt poeții?” și pe care n-am vrut să-l fac să plângă la recital. Promenadele dintr-un sat în altul până târziu și scrisul pe gardul de la Cuhnești m-au
făcut să înțeleg că oricât mi s-ar întinde pielea pe stânci și alte locuri înalte, s-ar strânge brusc dacă mă gândesc cât de fain a fost acolo. Altminteri, mi se pare interesant faptul că după această ieșire am putut să scriu din nou și mă bucur și nu mai sufăr din cauza asta.
Efima
În ’47 Efima și-a mâncat propriul copil
Efima stătea la colțul rușinii
singură și sătulă ca un gândac rinocer
care nu mai era în stare să se ridice de la masă
dar despre asta nu știa nimeni
în afară de cel mâncat și de mine
