Încă din titlul volumului înțelegem faptul că tânăra poetă Cătălina Boris Balan trăiește drama de a nu se putea deplasa pe picioarele sale, suferind de o boală ce o ține imobilizată în scaunul cu rotile. Cu toate acestea, după cum s‑a putut vedea și din prezentarea sa, ea nu s‑a lăsat înfrântă de dizabilitate, ci dimpotrivă, a căutat mereu să compenseze minusul fizic cu un plus intelectual, a căutat să se dezvolte din punct de vedere psihic, cognitiv, emoțional și să se realizeze în această direcție, ceea ce a și reușit. Poemele din volumul acesta sunt în primul rând despre puterea visului, o putere dătătoare de speranță, de forță interioară, de energie pozitivă. Până acum, poeta și‑a atins toate visurile: și pe acela de a studia literatura, și pe acela de a studia psihologia, și acum, pe acela de a‑și vedea poemele publicate într‑o carte. Rămâne, desigur, poate cel mai mare vis, acela de a‑și recâștiga independența motorie, de a se putea deplasa liber, fără ajutorul scaunului rulant. Iar poeta crede cu tărie că inclusiv acest vis va deveni cândva realitate: „Visez că alerg, fug, cobor scările/ într‑o zi voi alerga, mamă!/ pe aici și pe acolo –/ îți arăt în depărtare câmpul plin cu flori.// Deschid Interpretarea viselor de Freud/ visele se împlinesc pentru cel ce își dorește// Într‑o zi voi alerga, mamă!/ voi încălța pantofi cu toc/ și îmi vei auzi pașii”.
Dar, desigur, forța visului nu anulează realitatea crudă din viața de zi cu zi. Oricât de idealistă și de visătoare ar fi, poeta nu poate să nu observe modul în care unii oameni o privesc și se raportează la ea, fie cu căldură, fie cu răceală, fie cu milă, doar prin prisma dizabilității sale, cum oamenii nu reușesc să vadă dincolo de carcasa plimbată în scaunul rulant: „Troleibuze, autobuze trec pe lângă mine,/ în grabă, o mulțime de lume la stație,/ e dimineață, încerc să ajung la facultate,/ caut cu ochii, să înțeleg dacă au rampă de acces.// Troleibuzul oprește, lumea se înghesuie să treacă/ după minute în șir și câteva troleibuze pierdute în ceață,/ reușesc să urc, oamenii mă privesc, mă examinează/ țin geanta strâns, încerc să număr stațiile, nu cumva să greșesc.// În spatele meu aud câteva doamne vorbind:/ – Cred că se duce la policlinică, sărăcuța,/ de parcă dizabilitatea motorie e o sentință,/ am coborât la strada Mihail Kogălniceanu,/ după încă o tură prin oraș, prima dată/ șoferul a uitat să‑mi deschidă rampa,/ taxatoarea indignată a urlat:/ – Mai bine stai acasă!// Eu nu știu cum e să merg, fără a căuta cu ochii/ dacă există rampă de acces, iar oamenii/ să nu mă privească lung, făcându‑și cruce,/ de parcă blestem și jale aș aduce// Eu nu știu cum e să mergi prin oraș/ Și să nu fii ostaș”. Vedem așadar că, în ciuda greutăților pe care le întâmpină din cauza oamenilor, poeta nu se dă bătută, nu se lamenteză, nu își plânge de milă, ci dimpotrivă, își asumă și mai abitir statutul de „ostaș”, de „soldat” în lupta sa zilnică pentru realizarea scopurilor sale, pentru îndeplinirea visurilor sale.
Dincolo de aceasta, poeta știe și că principalul ei aliat este Dumnezeu, astfel că, pe lângă puterea visului, aceasta își activează zilnic și puterea credinței: „Trecutul e trecut/ De ce să sufăr să‑l încui în mine?/ Dacă trecutul rămâne la fel/ oare împăcarea și vindecarea rănilor/ nu‑i un lucru esențial?// E greu să lași trecutul/ când el te macină ca făina în moară/ pâinea are nevoie de căldură// În momentele dificile/ și eu mă simt o pâine/ în mâinile lui Dumnezeu”; „Iisus Hristos/ a venit pe pământ/ să‑mi aducă și mie/ bucurie”; „Curajul meu crește/ ca rădăcinile în pământ/ nevăzut, dar puternic/ mă ține ancorată în realitate// lumea nu mă înțelege mereu,/ fiecare vede cât poate/ eu merg cu Dumnezeu înainte/ și la bine și la greu.// Curajul adevărat/ nu e să mergi într‑un scaun rulant/ curajul adevărat e/ felul cum alegi să privești viața”.
Desigur, se observă în poemele Cătălinei Boris Balan și backgroundul studiilor sale de psihologie, aceasta luându‑și forța necesară îndeplinirii visurilor ei și din acest domeniu. Dar și mai important este faptul că, dincolo de credință și de psihologie, se poate distinge forța poeziei în sine, că poeta trăiește și simte inclusiv în spiritul libertății pe care ți‑o dă poezia, iar acest fapt se vede foarte bine din modul în care aceasta gestionează metaforele și celelalte figuri de stil, astfel încât textele sale să nu fie nici rugăciuni, nici fișe clinice, nici petiții adresate autorităților, ci pur și simplu poezii, în adevăratul sens al cuvântului.
