„nu există nimic esențial de pierdut/ într‑o viață în care totul e pierdere […]” (p. 7). Așa începe poemul liminar al cărții nimic esențial, semnată de A.T. Branca, apărută la editura Eikon, 2021. O carte în care autoarea ne invită să observăm cum „lucrurile banale au în ele multă poezie” (p. 7). Or, poezia își sustrage seva tocmai din iluzia banalității, căci, în fond, ceea ce pare la prima vedere o banalitate reprezintă o realitate cu încărcătură semantică majoră, cum ar fi, bunăoară, descoperirea abecedarului de către un copil. Un fapt ce ține de un proces firesc al creșterii și dezvoltării. Da, doar că din acel moment, din clipa în care copilul ia contact cu cuvântul scris/citit lumea capătă o altă dimensiune, pe care o relevă și eul poematic din cartea pusă în discuție: „apoi am primit abecedarul/ lumea mea a început să crească/ cu fiecare literă, cu fiecare cuvânt/ cu fiecare propoziție […]” (p. 12‑13). Orice obiect se transformă din momentul în care e numit. „grădina și locul de joacă/ din spatele blocului”, jucăriile și relațiile dintre oameni – toate se regândesc imediat cum sunt reduse la câteva litere, care se grupează în cuvinte, apoi în propoziții și de acolo – în amintiri (p. 13). În „resturi de amintire” care lasă „rânduri goale pe față”, pentru că exercițiul înțelegerii unor transformări este făcut abia de la înălțimea maturității (p. 14). Abandonarea forțată a casei la sol și mutarea într‑un apartament, de unde nu se aud „cântecele greierilor”, de exemplu, graba cu care a fost eliberată casa, lucrurile cu care s‑a plecat, toate aceste semne de întrebare din copilărie găsesc târziu răspunsuri peste care „timpul întinde/ sârma ghimpată” (p. 14‑15). Și în fața acestor amintiri eul liric așteaptă „în dar/ un ac cu care să‑mi asigur timpul care curge în/ clepsidra ta” (p. 17). Un ac care să elimine linia de demarcație dintre vis și realitate, astfel încât să nu mai existe așteptarea unei aniversări fericite și realitatea dură, precum o sentință anuală: „cea mai tristă e aniversarea aceasta în fiecare an” (p. 17). Din puzzle‑ul amintirilor face parte și iubirea, care se primește în șoaptă – „îți urez în șoaptă bun venit” –, căci lucrurile esențiale se zic doar în șoaptă (p. 18). Despre ele nu se urlă. Cum nu se urlă nici despre plecări – „atunci am știut că ai să mă pierzi” –, doar resemnare și asumare, până într‑un punct (p. 19). Până acolo unde apare o nouă întrebare: „ce înseamnă să simți/ dureros și dulce în ființa ta,/ abisul inimii…” (p. 65). De la un poem la altul, pe parcursul cărții, descoperim așadar un personaj poematic echilibrat, dar fragil, într‑o continuă căutare de răspunsuri și sensuri. Care constată anumite momente‑cheie ale vieții, contabilizează pierderi, așteptări, dezamăgiri, nopți fără lună, strângerile încheieturilor, frica și frigul, sunetul osiilor și roților de tren, odele bucuriei într‑o formă de aglutinare, rostogolindu‑le pe toate ca într‑un mare bulgăre de zăpadă, care crește exponențial până crapă în poemul fără asigurare, unde personajul îi reproșează vieții actele ei de neglijență: „n‑ai o soră, viață?/ căreia, straniu, îi pasă de mine, care nu mă uită niciodată […]” (p. 109).
