Suntem într-o permanentă mișcare,
mișcare violentă,
mișcare ce ucide tot pe lângă ce trecem.
Casa care ne adăpostea sub coroana
copacilor
se apleacă spre pământ neputincioasă în
fața oamenilor.
Viața moare fără o șansă la renaștere, sub
presiunea oamenilor.
Noi suntem oameni.
Oameni, oameni și iarăși oameni.
Femei, bărbați, copii, bătrâni, tineri,
adolescenți,
noi suntem omeni.
Și cum aș putea nega?
Faptul de a fi născut om
este o sentință pentru sufletul îngeresc din
fiecare.
Noi suntem cei care mâncăm îngerii.
Ei sunt printre noi, iar carnea lor e dulce,
acrișoară pentru chinurile lor de aici.
E moale și fină, oamenii o preferă crudă,
așa cum sunt și ei.
Noi avem ferme de îngeri pe Pământ.
Pământul este un abator pentru îngeri și
suflete curate.
Dar cum putem ucide crearea lui
Dumnezeu?
Cum putem atinge ceea ce a atins
Dumnezeu?
Oare suntem atât de departe de
perfecțiune, de bine sau măcar de
normalitate?
Poate că inimile noastre sunt atât de
sălbatice,
că au fost încuiate în cușca din coaste.
Îngerii își rup aripile și le dăruiesc
oamenilor,
dar noi creăm din ele poteci murdare,
Le călcăm cu picioarele murdare de țărână.
Îngerii îngenunchează umiliți în fața
oamenilor,
îngerii tremură neputincioși în fața celor
mai îngrozitoare fiare.
Îngerii sunt cele mai murdare trupuri,
trupuri murdărite de oameni,
dar cu cele mai curate suflete.
Și ce este omul?
