„Să vorbești despre arta ei ca și cum ai vorbi despre problemele tale ca individ.” „Să vorbești despre lucrările ei ca și cum ai explica cea mai cruntă obsesie a ta: tribunalul îngerilor, tribunalul vieților, realităților, inter‑realităților… femeile.” Asta‑mi notam apucându‑mă să scriu o scurtă prezentare pentru lucrările tinerei pictorițe Mihaela Motruc, ale cărei creații vor însoți, fără nevoie de frunză, numărul curent al revistei.
Mihaela Motruc e o pictoriță care s‑a reinventat, care s‑a regăsit și realizat în domeniul picturii după ce a fost șefă de promoție într‑ale picturii oriunde‑și făcea școala – începând cu Școala de Arte Plastice „Alexei Șciusev”, continuând cu Colegiul de Arte Plastice „Alexandru Plămădeală” (pe care și umilul autor al acestui text ar fi vrut să‑l absolve, însă i s‑a explicat răspicat că „o să mori de foame, tinere, din artă!”, noroc de Mihaela că a avut susținători (și ceva mai mult talent)) și, în cele din urmă, trecând testul Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice, aparentul ciur și dârmon al pictorilor din Republica Moldova (până dau mâna cu realitatea supraviețuirii pe cont propriu ca artiști). Mihaela a ales, după studii, să se specializeze ca artist 2D, o disciplină modernă și bănoasă, însă care îi răpea posibilitatea, timpul și necesitatea de a se realiza pe sine, ca pictoriță.
Oarecum avem noroc de această schimbare, cu această revenire la grafică din viața Mihaelei Motruc, deoarece am câștigat încă o voce a vizualului din Republică, încă o artistă de mare anvergură ale cărei lucrări 2D ar fi putut la fel de ușor trece pe lângă noi, cum trece exorbitantul volum de informații, anunțuri, afișe, bălării de consum. Și iată încă o confirmare a faptului că valoarea anumitor oameni din societate se constată atunci când o mică schimbare, în bine, din viețile lor e o schimbare importantă în societate; și altfel, o mică nenorocire individuală din viața lor e o nenorocire la nivel social.
Mihaela Motruc, o să vedeți, e o inegalabilă artistă a crochiurilor. A mărturisit de mai multe ori că datorită unui profesor care a marcat‑o în acest domeniu, Igor Șerbinov, ea își regăsește cel mai ușor expresia anume în crochiurile nudurilor. Și trebuie recunoscut: a atins un nivel al măiestriei fulminant în această direcție.
Când am început acest text, pentru a reuși oarecum să nu divaghez, mi‑am pus în față o lucrare a Mihaelei Motruc, unica pe care o am, obținută la un chilipir extraordinar, atunci când tânăra artistă își vindea o bună parte a lucrărilor pe rețelele de socializare. Lucrarea pe care o am eu e ceva mai mult decât un simplu crochiu, chiar dacă centrul compozițional e un nud în creion, cu liniile corpului schițate subtil, perfecte, vii, iar anturajul e un covor abstract de culori într‑un galben de crom și verde smarald, nuanțate și umbrite în roșu. Prima mea reacție la această lucrare a fost: „Uite‑o, e Chira Chiralina! Acea Chira Chiralina de care m‑am îndrăgostit alături de Istrati acum câțiva ani. E chiar ea!”
Ei, și dacă tot am zis de Istrati, în aceeași Chira Chiralina zice: „Frumusețea trebuie s‑o cauți – de cele mai multe ori – în amănunte”. Pe bună dreptate, acest principiu se aplică și în cazul lucrărilor Mihaelei Motruc. În lucrarea pe care am ales‑o eu, m‑a atras nu prezența dominatoare a unui nud feminin, nu paleta de culori utilizate pentru anturajul poziționării acestui nud, nu, doamne‑doamne, iertați‑mi calamburul, goliciunea nudului, ci naturalețea unor detalii, a unor linii, despre care scriam și mai sus, datorită cărora, așa cum scria Andrei Pleșu despre lucrările Getei Brătescu, „feminitatea nu‑și etalează utopia, ci aspra ei dialectică, criza”. Tocmai acesta pare a fi scopul primar al Mihaelei Motruc prin crochiurile nudurilor: demonstrarea frumuseții așa‑ziselor imperfecțiuni ale corpului, părți de unicitate și atracție estetică. Formula ei ar fi nu „o estetică a urâtului”, ci „estetizarea imperfectului”.
Mihaela se aproprie de hârtia albă cu ușurința cu care maeștrii suflători de sticlă creează o lebădă în doi timpi și trei mișcări. Mihaela înaintea lor a schițat‑o savuros pe Leda.
În timpul mai multor conversații, Mihaela Motruc îmi vorbea despre poziția ei feministă. E și periculos oarecum să nu te remarci ca feminist, astăzi, dar Mihaela o face din convingeri personale, deci, sănătoase. Ei bine, dar tot ea își expune poziția de a se abține de la feminismul radicalist, forțat, nesănătos, pe care susține că îl observă tot mai des în urbea chișinăuiană. Mihaela pledează pentru feminism chiar și prin pictura ei, prin așa‑zisa expunere a femeii – unii ar crede slăbirea poziției femeii în fața privitorului. Dar gestica feminină din crochiurile Mihaelei Motruc e despre altceva. E despre: „uite cum sunt” sau „pot fi și așa”, deci, e o formă de a‑și lua libertatea trecerii la un „după” a corpului, în care important e spiritul, sufletul, umanul, nu sexul. Corpul nu e o formă de reprezentare a egalității doar dintre bărbat și femeie, ci, mai nou, dintre o femeie și o alta. „Am libertatea să fiu și așa” e forma de a spune că „eu nu sunt doar asta”, și e, poate, cel mai complicat lucru de înțeles, însă meditând în fața picturilor tinerei artiste, acestea îți vor descoperi, fără îndoială, toate intențiile din spatele creării lor.
E curajoasă și admirabilă forma pe care o iau toate pornirile picturale ale Mihaelei. Departe de obscen și nevoie de frunză, cum spuneam, picturile și crochiurile ei dialoghează, nu demonstrează.
Flaubert scria că „e într‑adevăr mai ușor să pictezi un înger decât o femeie; aripile‑i ascund cocoașa”. Însă Mihaela Motruc nu se limitează la atât, libertatea ei de exprimare consimte să reproducă artistic și cocoașa, și burtica, și să le facă pe ambele sexy. Ea, Mihaela Motruc, e, poate, unicul artist contemporan care știe să încurajeze în aceeași măsură femeile care ajung să dea ochii cu ostilitatea oglinzii și să creeze din asta un dialog social care să schimbe poziții, să distrugă preconcepții și să realizeze ceva, la urma urmei, pentru această mult râvnită egalitate de gen.
Urmăriți‑i picturile în paginile revistei, dar și activitatea artistei în general. Nici nu știți peste ce chilipir de atelier dați în una din zile.
