Dragostea nu va pieri niciodată.
Prorociile se vor sfârși; limbile vor înceta; cunoștinţa va avea sfârșit.
Corinteni 13:8
Volumul de poezii Ale noastre dintru ale noastre (Casa de Editură Max Blecher, 2020) reprezintă pelerinajul unui eu dinspre imitarea existenței spre vocea arhetipală a ființei sale, pe care o regăsește dincolo de fusul orar și dincolo de oraș. Nevoia căutării inițiatice a esenței umane vine ca o reacție explozivă împotriva mediului profan, aberant, toxic, în care toate lucrurile plutesc haotic și se impun drept o realitate absolută.
Eul poetic străbate alert orașul de la un capăt la altul în căutarea printre ruinele „geografiei mitice” (Eliade) sentimente și afecte umane expresive pe chipul oamenilor „de plastic”. Dar, odată cu înaintarea într-o lume a „umbrelor” vieții, habitatul devine tot mai sufocant, alimentat din superficialitatea, ignoranța, indiferența, cruzimea indivizilor. Rupți de țesutul naturii și izolați într-un „recipient” frumos de plastic, ei sunt lipsiți de sensibilitate, de emoțiile vii din adâncul sufletului, pentru că politicul modei le-a calificat drept învechite și plictisitoare. Casa a fost schimbată pe Mc Donalds, într-un loc al tuturor și al nimănui, masa – o satisfacere a poftelor sporadice a glandelor salivare, spiritul de comuniune, de apartenență, de empatie – într-un rând robotizat de așteptare. Singura relație interumană păstrată este respectarea imperioasă a ordinii – statul la coadă. „La McDonalds e coadă./Saliva celor care așteaptă în rând face/ treptele/ strălucitoare./ Armonie, fericire, culoare./ Și brusc îmi doresc să nu mai aștept, să nu mănânc,/ să fiu altundeva. Dar libertatea în lumea aceasta/ e doar mimată, e o ambulanță de plastic cu soneria stricată. Nu poți/ sări peste rândul din stradă/ niciodată. N-ai voie să schimbi regula aici”. Pofta devine singura credință, iar satisfacerea egoului – un principiu de existență în mediul urban. „Libertatea” n-a lăsat loc unor manifestări ale intimității, sacralității, moralității umane. În numelui „binelui său” orice înjurătură, îmbrâncire, umilire este justificată și acreditată de noile norme postumane: „Poți vorbi împotrivă, poți cârti, poți să te sinucizi,/ dar la amiază vii mort dacă trebuie să stai la coadă”.
Omul se simte mândru de superioritatea și inteligența sa. Îi reușește fabulos să imite natura, viața. „Prefabricatele” lui anemice sunt acceptate de confrate drept adevăruri. „La piață vin șmecheri în cămăși de țărani. Umflă baloane/ sub formă de roșie, conopidă, măr dulce, măr verde. Desenează/ pe cartoane carne de pui, de găină. Vând miros de legu- mă,/ praf de copt, săculeți goi în care în cealaltă lume/ se depozita făină”. Fiind stăpânii naturii, sunt victimele propriilor vise deșarte, a lăcomiei, a minciunii și a urii. Obsesia dominației față de celălalt i-a smuls din cadrul arhetipal. Viața este o moarte lentă fără sens, dar foarte vizibilă de „prietenii” de pe rețelele de socializare: „Viața e tomberonul în care se moare,/ care pe care, primul la coadă./ Vrem moarte mai multă,/ naturală, glorificatoare”. Inflația prieteniilor virtuale și a comunicării excesive, confuze, au rupt veriga legăturilor afective, autentice dintre eu – oameni, eu – natură/ cosmos, eu – Dumnezeu. Prin „calul troian”, cel al libertății de exprimare, gândire și acțiune, Ordinea, Binecuvântarea, Liberta- tea de a fi om s-au prefăcut într-o eprubetă experimentală, iar trăirile, simțirea umană sunt reduse la o figurină pe fon urbanistic: „sunt un manechin într-un scaun cu rotile. Mâinile/ mi-au devenit lungi ca la primate, să pot înainta printre/ mașinile parcate./ În trecere număr și deplâng ochii de sticlă,/ copacii uzi și strălucind în lumina farurilor”. Suferința eului poetic este amplificată și de prezența unui dor ancestral, unei voce interioară care se împotrivește angrenajului metalic de circumstanță. Sufletul alertează despre existența unei discrepanțe dintre nevoia și starea lumii interioare și aparența lucrurilor exterioare, despre o deviere gravă de la numina ființei, în expresia artistică a copiilor : „Nu știu cine sunt cei care fac hore sub țevile strălucitoare,/ copii nu mai există de multă vreme aici/ și atunci oare de unde cântece și joacă, vreau să întreb,/ dar motocicleta e condusă de cineva aflat/ într-un loc de unde nu se poate vorbi, nici răspunde./ Sunetele sunt, după cum se învață la școală, purtate de unde./ De unde copii? De unde vine/ cântecul lor din parcuri metalice?”.
Expresivitatea limbajului și a imaginilor poetice redau starea de confuzie și disperare a eului poetic prins într-un mecanism derutant de organizare socială, în care individualitatea umană este ștearsă și încadrată într-un mediu virtual al fake-urilor, al distracțiilor continue, asigurate de traficul de internet – o parte a meniului de la Mc Donalds. În paradigma aceasta postumană se face abstracție de dialog, de comunicare, de interacțiune interumană. Este o înstrăinare de celălalt ca alteritate a identității. Din Iubirea ca gravitație a umanității a rămas doar relația de interes și curiozitatea de profit.
Totuși, dincolo de ale noastre sunt ale noastre din lumea subterană, din care izvorăsc experiențe ale trecutului, experiențe ale sacrului, ale perpetuării începuturilor prin actul rugăciunii. În timpul nopții, „realitatea” se risipește ca o ceață întunecoasă și densă, restabilindu-se contactul firesc, organic cu Dumnezeu ce le orânduiește pe toate. Eul poetic se leapădă de îmbrăcămintea infamă a lumii și se lasă cufundat într-un dialog energetic al ființei cu Creatorul ei, regenerându-se. În fața Lui, eul capătă contur, dintr-un manechin în cărucior se restructurează o individualitate. Devine o Femeie printre cei „morți în viață”: „Vorbim pe dinăuntru unul cu altul, sub straturi de piele, căptușiți bine/ cu mușchi, vorbim. (…) Ne-am îmbrăcat unul cu altul. Și/ glasurile noastre se aud pe dinăuntru”. Poemele exprimă momente de recuperare a beatitudinii odată cu reorganizarea conținuturilor ființiale și a raportului față de Dumnezeu, de cosmos, de sine; de redobândire a binecuvântării („Dimineața îmi zâmbeam singură în oglindă,/ mă simțeam specială, ca David.”); de reconectare la rădăcinile și izvoarele vieții („Dar când am cerut a treia oară,/ m-am/m-ai luminat pe dinăuntru și/ mi-am zis că iar am călcat pe bec și am uitat/ că viața e deja în adâncul meu de atâta vreme.”).
Rugăciunea copleșește ființa eului poetic, valorificând lăstarii virtuții, curajului, bunătății, răbdării, păcii, luminii, credinței, în proiectarea imaginii poetice a Femeii – Munte: rezistență în încercări, neclintită în credință și statornică în promovarea adevărului. În spatele cortinei rămân „Femei dezbrăcate [ce] se vând pe doi megabiți trafic/ de net la trotuare”, „Cochete,/ nu ca pe vremuri cu șorț și batic. Muncitoarele de astăzi sunt minunate, sunt șic. Jumătate din oase, jumătate din plastic, cu părul la fel de colorat ca șirul de sicriașe. Ele vorbesc/ despre iubire și drept de votare. Și râd lăsând să strălucească acoperite/ în salivă/ implanturi dentare”. Ura, disprețul, pălăvrăgeala, râsul isteric, minciuna conturează chipul hidos din lumea derizorie: „Mi-e frică de ea. Foarte. Are limba roșie ca paltonul și/ despicată grotesc.” Oripilat, eul se retrage în ființă, într-un centru al Dragostei, unde cosmogonic se înfățișează proiecția Femeii veritabile, Femeii arhetipale: „Femeia este muntele mic și ferm care/ își duce fiul mort în brațe.”, „Femeia este muntele mic și ferm care/ spune: fie mie după cuvântul Tău.”,
„Femeia este muntele mic și ferm care/ ne învață: faceți tot ce vă va spune El.”, „Femeia este muntele mic și ferm care/ plânge la picioarele crucii.”. În imaginarul poetic al lui Moni Stănilă, femeia este Centrul sacru într-o societate. Ea este Viața. Prezența ei exprimă iubire, demnitate, răbdare, rezistență, credință, speranță, forță, milă, îndurare, înțelepciune, regenerare: „Tot ce mai pot face pentru oraș, pentru mine,/ acum e să iert. Să sărut copacii tăiați și să/ tac cu ei. Din afiș publicitar să mă prefac în ce sunt,/ să mă acopăr cu părul meu/ jumătate viu – jumătate cărunt. Pot să fiu iar/ farul de pază. Din cerul surd străbate aerul ultima/ rază electrică. Pot plânge – și te rog și pe tine – de/ fericire că ziua de azi nu e veșnică”. Femeia este un dar al Domnului. Prin ea, mila Lui străbate într-o casă, într-o familie, în inima copiilor, într-un neam. Credința și experiența religioasă, astfel, fundamentează o societate armonioasă – „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” (Matei 6:33)
