De curând, la editura Epigraf a apărut cartea Fără escale de Radmila Popovici, un volum de poeme în proză care se remarcă prin foarte multă finețe stilistică și de limbaj. Poemele sunt aranjate în ordine alfabetică, ceea ce trimite la ideea de ordine universală. Cartea cuprinde gândurile și reflecțiile autoarei, experiențe personale exprimate de cele mai multe ori la persoana I. Rândurile, de o sinceritate debordantă, dau impresia unui jurnal de confesiuni. Ca procedeu literar, Radmila Popovici folosește introspecția, care se caracterizează prin întoarceri în trecut: „Mi-am luat inima în dinți și am intrat în cel mai vechi album. M-am pomenit în ograda bunicilor… Am îmbrățișat-o cu drag pe bunica. I-am atins bunicului fruntea”. Albumul recompune, de fapt, imaginea arhetipală a familiei. O imagine extrem de puternică regăsim în versurile: „Mama plângea într-una din fotografii. I-am șters lacrimile” (Album).
Nostalgia originilor este o trăsătură definitorie a cărții Radmilei Popovici. Poeta evadează în trecut, la rădăcini, lucru care-i dezvăluie identitatea, valorile, credințele și idealurile, dar și atașamentul față de anumite locuri sau oameni. Imaginile care alcătuiesc paradisul pierdut sunt familia și casa părintească – un nucleu primordial, spațiu protector și sigur, care simbolizează dragostea și iubirea necondiționată. Poemele exprimă indirect revolta împotriva timpului necruțător și accentuează imposibilitatea acceptării pierderii oamenilor dragi. În acest volum, poeta recompune amintiri care „Dor de ne(mai)povestit, de ne(mai)alinat” (Album).
Poemele în proză ale Radmilei Popovici surprind cu măiestrie metamorfoza timpului, accentuând armonia și nostalgia dintre generații: „Fetele mele au crescut și-mi poartă hainele… O întreb pe mama: Mamă, când au crescut fetele mele? Iar mama mă întreabă, la rându-i: Când am îmbătrânit noi, fata mea?” (Fetele mele).
Poemul Oglinzi este o reflecție a personalității, ceea ce înseamnă întoarcerea conștiinței asupra propriului eu. Poeta ajunge la concluzia că „cele mai sinuoase și mai captivante sunt labirinturile proprii”.
Poemele în proză ale Radmilei Popovici subliniază trecerea ireversibilă a timpului și încheierea ciclului vieții: „Suntem niște fire de nisip”. Poeta deschide duble interpretări în relația timp-om. Astfel, cititorul își va pune întrebarea: „Oare omul trece prin timp sau timpul trece prin om?” Oricare ar fi răspunsul, concluzia este că ni s-a dat o porțiune nedeterminată de timp și trebuie să o trăim frumos și asumat. Poemele Radmilei Popovici subliniază subtil și condiția scriitorului: „Am fost odată un copac al pământului”.
Poemele Război și Zbucium scot în evidență problemele sociale și existențiale ale realității contemporane. Pornind de la starea și experiența personală, poeta înglobează starea și experiența colectivă. De o frumusețe artistică copleșitoare, poemele în proză ale Radmilei Popovici invită cititorul la prețioase meditații asupra sensului existenței umane.
