Romanul Dependența de Constantin Cheianu reflectă vocea unui personaj prins între mrejele neiubirii din copilărie și încercările disperate de a iubi și de a fi iubit. Dan Mătăsaru, un jurnalist profesionist din Republica Moldova, curajos, „bătăios” cu autoritățile politice, aproape un erou al poporului, se simte copleșit de niște „sechele” psihologice din copilărie, ce-i „inundă” tumultuos ființa. Grație intensității memoriei afective, protagonistul rememorează scenele de violență și umilință ale părinților față de el, care, ulterior, în etapa adultă, vor deveni cauza eșecurilor relaționale, a dependențelor sexuale de femei căsătorite și de aprecierile colective. Aceste două linii temporale ale narațiunii alternează de-a lungul romanului să consolideze nucleul identitar, rana narcisică, ontologică și să pună în dialog două părți scindate ale personajului.
Dan Mătăsaru, numele căruia sugerează un erou care încearcă să „tempereze” furia și nevoia răzbunării față de interiorul psihic (părinții care i-au mutilat copilăria și sinele), o va îndrepta, în scopul defulării, spre guvernare (expresia Legii greșit aplicate) cu o atitudine critică, distructivă, învățată din „iubirea” maternă. În acest sens, profesia de jurnalist „vine mănușă” ca un mijloc de revanșare față de un spațiu politic defect, care, în mod indirect, i-a influențat viața. Din această poziție autoritară, protagonistul va repeta niște tipare comportamentale relaționale de influență și intimidare. Și grație acestei repoziționări psiho-afective (nu mai este victimă, ci agresor), se va valida inclusiv rememorând părțile vulnerabile, integrându-le. Nevoia recuperării conținuturilor dureroase din amintiri vine și din necesitatea de a-și contura o individualitate și unicitate aparte, numită chiar ființare: „Într-o zi, așadar, la ai mei douăzeci și cinci de ani, am realizat brusc că încă nu exist. […] în clipa următoare să constat că nu sunt decât unul produs pe bandă rulandă prin metoda realismului socialist… (p. 40)”; „[sunt] un produs de seamă al părinților, școlii, televizorului, cărților, opiniei publice. […] reușisem să ajung o figură de plastelină maleabilă” (Cheianu, 2020, p. 41).
Una dintre cauzele sentimentului de „neființare” a protagonistului este lipsa fundamentului narcisic ce se formează din fragedă pruncie. Înțelegem prin narcisism iubire de sine, „baza fundamentală a tutu- ror ființelor omenești, baza care, ca să fie un sprijin bun, o susținere solidă, trebuie să fie bine echilibrată între iubirea de sine și iubirea de ceilalți. […] se manifestă prin afecte fericite precum mulțumirea de sine, convingerea de a fi demn de interes și de iubire, certitudinea că-și merită partenerul și poziția socială” (Vecchiali, 2024, p. 26). Or, tocmai în cazul lui Dan Mătăsaru, toate aceste elemente-cheie ale procesului de înființare lipsesc. Violența fizică și psihologică continuă este singurul limbaj de comunicare dintre copil și părinți, încât figurile parentale apar în roman drept Ea și El, instanțe străine, reci, respingătoare, periculoase pentru conștiința personajului, amintirea cărora trezește o angoasă a distructivității („Cum nu simte că la capătul acestei bătăi o să fim doi străini-străini?! Doar nu ne avem pe lume decât unul pe celălalt! Chiar nu-și dau seama că n-o să mai ajungem niciodată o mamă adevărată și un fiu adevărat?!” (p. 105)). Astfel, obiectele îngrijitoare ale copilului devin, de fapt, obiecte persecutorii, personajul se simte într-o amenințare continuă fizică și psihică cât este copil și devin „niște fantome” în prezentul adultului. Violența, în copilărie, era nu doar o metodă de pedepsire a celui care a greșit, dar și o formă de „iubire”: „Bătaia este ceva ce arată că părinții țin la copii” (p. 106).
Un alt factor distructiv este constituit din fluctuațiile psiho-emoționale ale mamei („în fiecare dimineață este o străină și eu până seara trebuie să fac o mamă din ea” (p. 60)), din manipulările ei relaționale față de fiul care nu avea voie să prietenească cu tatăl, în caz de ceartă dintre părinți („mă împrietenesc cu mama și mă disprietenesc cu tata” (p. 39)), prefăcătoria ei în și în afara familiei, condiționarea iubirii părintești, ura și frica ca sens familial („eu nu pot să-l urăsc mai tare decât îl urăsc. Mai rău este să știu că mă așteaptă încă atâția ani de ură și de prefăcătorie” (p. 12)).
Din nevoia de supraviețuire în fața agresivității, se întâmplă o disociere a sinelui personajului Dan Mătăsaru în „sine adevărat” și „sine fals” sau îngrijitor (Winnicott). Sinele fals are menirea să-l apere pe cel adevărat, retras în inconștient – „acest sine cu rol de îngrijitor ajunge să se identifice, de obicei, cu mintea, lăsând sinele real să lâncezească în corp, cu acțiuni astfel psihosomatice” (Kalsched, 2021, p. 28). Mai ales că acest mecanism de apărare primar e unul colectiv și se „învață” din clasele primare. La școală, elevului i se cere să se exprime fals apreciativ despre familie, copilărie, mamă, vecini, reprimând în acest fel simțirea și durerea autentică. E un exercițiu prin care protagonistul intuiește degrabă că emoțiile asociate acestor evenimente traumatizante sunt o „greșeală” personală, că el are o dificultate de integrare în familia sa. Altfel spus, deprinde să supraviețuiască prin disociere de autenticitatea sa ontologică, neglijând componenta afectivă. De unde și apare nevoia să scrie un eseu Frumos pentru lume și altul Adevărat pentru sine: „La școală ni se pretinde să scriem frumos. Adică pe placul adulților. E destul să compui ceva de parcă ar fi scris un adult și sunt așa de mulțumiți” (p. 15).
Un alt atac asupra eului este scindarea sinelui în eu – acasă și eu – la școală. Partea afectivă e reprimată și nevalorificată din cauza invalidării repetate din partea părinților, partea intelectuală este explorată și aprieciată de profesori, de unde deprinde că aceste două componente ale ființei sunt incompatibile în același timp – una afectează pe alta: „La școală sunt eminent și stau pe tabla de onoare. Acasă sunt un copil ca oricare altul. […] Sunt fix ca prietenii mei din mahala, Volodea, Nicu și Vanea. Pe care mama și tata se întâmplă să mi-i dea drept exemplu. Că își ajută părinții mai bine decât mine. E clar că acasă nu m-ar pune pe un panou de onoare, cum stau la școală” (p. 60). Aceste disonanțe subtile dintre afectivitate și intelectualitate au surpat pentru totdeauna încrederea în sine și în ceea ce face, având îndoieli față de orice text scris, față de succesul acestuia.
Jurnalistul Dan Mătăsaru ajunge să comită fapte extreme, să-i impresioneze pe cei din jur cu forța sa creativă și curajul de jurnalist neînficat, care va scoate adevărul la iveală în ciuda amenințărilor și cu riscul de a-și pierde viața. Acestea „umpleau” vidul interior cu validări și confirmări din exterior: „A fost bine că într-un moment atât de delicat mă simții consolat de «simpatia poporului». Asta îmi face bine mereu, nu mă mai satur să fiu recunoscut și salutat pe stradă. […] Și mă tem că am făcut un fel de dependență de aceste semne de prețuire” (p. 24). Chiar și întâlnirea cu SIS-ul are același sens de a-și reconstrui stima de sine desființată de mama, pentru că de mic a învățat că „iubirea” și locul în lume trebuie meritat zilnic, uneori făcând lucruri extrem de periculoase, cum era, de exemplu, furatul de la colhoz: „[…] mi-au strâns mâna mai cald decât și-o pot permite niște funcționari ai unui stat corupt. Iar unul a îndrăznit să-mi zică: «Faceți în continuare ce ați făcut până acum, că faceți bine!» Nu-mi trebuia mai mult de la ei, puteau nici să-l mai caute pe cel care îmi trimisese semnalul. Eram gata de noi isprăvi eroice. Mai aveam nevoie de o scurtă plimbare pe bulevardul central al capitalei, pe care o și făcui. Asta pentru a-mi oferi alte semne de atenție, zâmbete și strângeri de mână culese de la trecători, astfel ca actul terapiei să se desăvârșească” (p. 27-28).
Grandomania dezvoltată este un mecanism de apărare în fața căderii psihice. Însă aceste dependențe de iubire însușite nu mai sunt valide și eficiente și în cazul relațiilor afective, amoroase, pentru că iubirea vine dintr-o acceptare sinceră de sine și din capacitatea de a se oferi pe sine celuilalt. În acest sens, alegerile iubitelor se făceau, potrivit complexului Oedip, în baza tiparului afectiv matern internalizat. Se atașează de femei căsătorite, parțial accesibile, care apropie apoi resping, iubesc apoi umilesc, în loc de afecțiune oferă doar relații intime sau „iubesc” până la sugrumare. În locul iubirii de sine se află rușinea ontologică: „Ea este atât de interiorizată, încât disprețul social nu poate decât să o consolideze. Acesta este motivul pentru care nu ne putem răscumpăra. Pedeapsa, chiar și de-a lungul întregii vieți, nu este niciodată suficientă” (Anciet, 2013).
Astfel, dacă de-a lungul romanului Dan Mătăsaru balansează între dependendeța de iubire și ură față de femeile cu care leagă relații intime, atunci spre finalul acestuia prăbușirea ontologică a personajului este inevitabilă. El ar fi suportat manipulările afective, dar nu și abandonul. Respingerea blondei a declanșat teroarea morții în sufletul personajului și, pentru că simțea că nu va suporta psihic să fie abandonat (mama l-a mutilat psihic continuu, dar fără abandon), a luat-o pentru sine, printr-un act de introiecție (integrarea părții generatoare de plăcere din exterior în interior), omorând-o: „Gândul că nu mai are nicio scăpare mă umplea de durere și voluptate. O milă pătrunzătoare îmi ardea pieptul, voiam ca totul să dureze cât mai mult, să nu sfârșească niciodată…” (p. 148).
Epilogul romanul reprezintă o conectare a eului la adevărul său profund, o conștientizare dureroasă a rupturilor sale ființiale, care i-au blocat dezvoltarea armonioasă a personalității. În mod deosebit, revelația construcției sale psihice i-o dă interpretarea exhaustivă a psihanalistului. Vocea acestuia așază pe o axă cauză-efect toată viața. În acest punct, se înnoadă într-un sens cele două linii narative: „La ai tăi cincizeci de ani să afli că nu ești decât prelungirea celui care erai la școală. Și că trebuie, în sfârșit, să te schimbi, să evoluezi, să te maturizezi. […] Credeam că nu țin minte nimic din ce mi s-a întâmplat până la șase ani, ca să aflu că sunt țesut în totalitate din acele amintiri. Să crezi că lupți cu niște guvernanți-mafioți și să afli că te războiești, de fapt, cu ne-dragostea mamei” (p. 137). În același timp, prin sugrumare, omorul premeditat al fostei iubite, Dan Mătăsaru își sugrumă prorpia feminitate atât de otrăvitoare; e o expresie a deznădejdii și a răzbunării împotriva durerii înăbușitoare. Odată distrusă, fosta iubită – proiecția mamei – este „îngropată” în durerea produsă de Ea: „Și ziarul nostru a ieșit cu poza Ei pe pagina noastră” (p. 149).
În concluzie, în articolul de față am relevat mecanismele de scindare a individualității personajului Dan Mătăsaru prin calitatea relației mamă-copil ce-i denaturează fiului pentru totdeauna percepția iubirii. Cu aceste confuzii dintre iubire și ură (invidie, invalidare, desconsiderare, devalorizare, manipulare afectivă), protagonistul, adult fiind, reacționează acid față de lumea înconjurtoare: își obține succesul și aprecierea (o substituție a iubirii) prin deconspirarea și pedepsirea autorităților politice (asupra cărora proiectează dorința de pedepsire a figurilor parentale) și grație acestui succes se bucură de atenția femeilor, însă le ține la distanță afectivă, limitându-se la relațiile intime. Aceste mecanisme de apărare însă accentuează vidul interior, în special, când resimte separarea de o femeie ca pe un abandon matern. Pe de altă parte, romanul Dependența redă un context sociocultural al Basarabiei (post) comuniste și influențele acestor vremuri asupra destinul individului.
