Noul volum al lui Mihail Vakulovski – Viața mai pe scurt, apărut la Editura Paralela 45, în 2024 – te cucerește mai întâi prin capacitatea autorului de-a împinge poezia prozaică până în pânzele albe ale virtuozității literare. Denotația devine conotația, banalitatea crasă plesnește de secrete magice, neînsemnatul poartă în burta sa înțelesuri majore, vulgaritatea este biciul revoltei și al mâniei, indiferența și nepăsarea au obraz, trecutul umblă prin lume la braț cu prezentul, într-o lume în care până și traversarea unei străzi te poate costa viața. Mihail Vakulovski face din intertextualitate o balama cu care leagă realități incongruente sau o corabie cu care trece prin fel de fel de lumi paralele, devastate de violență și furie. În poemul un singur cer deasupra lor, autorul mai face din intertextualitate și o cheie de boltă, titlul romanului Ruxandrei Cesereanu lansat la o ședință a CenaKLub-ului TIUK intră ca un ac în pânza pe care autorul o țese cu atâta măiestrie. Prin versurile „pe Republicii un grup de bătrâni se uită la găurile de gloanțe de/ pe Modarom/ lăsate în memoria revoluției din decembrie 89”, poetul face o trimitere și la romanul Ruxandrei Cesereanu, care pune în discuție fenomenul comunismului românesc și al Revoluției din 1989, născând în mintea noastră o întrebare: oare ce s-a schimbat după aceea în lumea în care trăim? Întrebarea e justificată chiar de versul care precede trimiterea la romanul Ruxandrei: „în fața primăriei un roi de tineri au afișe cu «Salvați Roșia Montană»”, făcându-ne să trasăm volens-nolens o paralelă cu evenimentele răzmeriței (loviturii de stat) de acum 36 de ani și impunându-ne să constatăm că iar și iar – mereu – trebuie să ieșim pe baricade pentru a salva câte ceva într-o lume în care domină prostul-gust, obscenitatea și agresivitatea: „cineva a scris / «viața-i curvă/ erai viața mea»”. Un singur cer deasupra lor devine o metaforă. Metafora speranței. Speranța că răul poate fi localizat și eliminat. Speranța că răul nu e atotputer- nic și poate fi învins.
Fiecare poem din cartea lui Mihail Vakulovski este o demonstrație de forță literară. Într-un poem, care începe la pagina 14 și se termină la pagina 15, te izbește cavaleria verbelor. Galopul predicatelor. Cavalcada părților de vorbire, aflate într-o continuă mișcare. Cascada unor cuvinte seci, iuți, tăioase, șfichiuitoare. De pe buza acestui poem, te ia cu amețeală de la mulțimea cuvintelor care îți aleargă prin fața ochilor. Asemeni unui tren care acum e aici, acum e deja după orizont. După el se întinde un fum dens. Fumul unui regret. Al unei păreri de rău că acest tren nu poate să stea mai mult timp în gară. În acest poem, Mihail vorbește despre îmbătrânire, cum vorbește și în alte poeme din carte, prin acest trap al verbelor. Îți rămân în urechi nu doar bufnetul potcoavelor izbite de asfalt. Dar și o nostalgie după tinerețe sau copilărie. Totul a rămas la fel de frumos, ne spune poetul, „doar tu/ nu te mai înscrii/ în acest peisaj”. Amărăciunea pe care o simte poetul o împărtășește cititorilor săi, spunându-le: „descoperi că absolut toate obiectele la care țineai/ devin străine”. Obiectele, da, dar nu și emoțiile pe care le trăim citind asta. Emoțiile lui Mihail devin și emoțiile noastre. Niște emoții intense. Devastatoare. Totale. Evenimentele faptului divers („absolut toate programele de știri/ filmează o femeie/ care amenință că se va arunca de la etajul al 13-lea”; „stau în țara asta/ doar/ pentru că trebuie/ să merg/ sâmbăta și duminica/ la cimitir”) sau din viața autorului („părinții sunt sănătoși?/ întreabă doctorița tânără/la controlul medical anual/ tata e mort, zic”), sau decupate din cotidianul războiului din Ucraina („eliberând Hersonul/ un soldat aleargă cu arma în mâini/ spre o bătrânică/ îngenuncheată/ la poartă// e nepotul ei/ care o îmbrățișează/ pentru totdeauna”), spuse direct, verde în față, fără menajamente, nasc aceste emoții copleșitoare. Tulburătoare. Alături de arta autorului, fac ca această carte să fie pur și simplu excepțională.
